Anul Schiller

[povestire poliţistă]

de Daniel Stuparu

Inspectorul Andrei coborî din tren în staţia Jena Paradies, neputându-şi stăpâni un zâmbet pe jumătate ironic, pe jumătate amar: crima oribilă pe care venise s-o investigheze numai la rai nu-l făcea să se gândească. Era o zi răcoroasă la începutul lui iulie, călătoria durase mai bine de nouă ceasuri, şi se se simţea obosit. Vremea odihnei era însă departe. Îşi potrivi pălăria pe creştet, îmbrăcă fulgarinul, îşi aprinse dezinvolt o ţigară şi porni cu gesturi sigure către staţia de troleibuz. Deşi călca pentru prima oară în pitorescul orăşel în care Schiller predase istoria universală cu mai bine de două sute de ani în urmă, un observator exterior nu ar fi putut bănui faptul că inspectorul era, la urma urmei, un străin.
De-a lungul călătoriei studiase, pe lângă primele rapoarte ale cazului, cu ajutorul unei hărţi turistice, atât arterele principale ale oraşului, cât şi mijloacele de transport cu care îl putea străbate în lung şi-n lat. Urcă aşadar din Löbdergraben în troleibuzul 18 şi coborî după patru staţii în apropiere de Philosophenweg, uliţa fatidică pe care se petrecuse dubitabilul suicid al profesorului Hagiu. Eminent germanist al universităţii Lucian Blaga din Sibiu, acesta pregătea în Jena o teză de doctorat care avea, judecând după rumoarea creată deja printre colegi, să zguduie din temelii întreaga abordare de până atunci a fenomenului romantic german.
Profesorul fusese găsit într-un fotoliu al camerei sale din căminul universităţii cu venele tăiate şi câteva litere de sânge scrijelate pe frunte: BFMT. În momentul în care inspectorul pătrunse în încăpere, comisarul Dürrkopf de la secţia regională din Jena a poliţiei landului Thüringen, un tip masiv cu privire tâmpă şi ceafa rasă, îi adresă pe un ton sec în loc de bun venit: „Aţi venit degeaba.” Inspectorul ridică curios o sprânceană. „Cazul a fost deja rezolvat”, continuă comisarul, şi începu să îşi explice teoria sa cu privire la sinistrul incident. „Cunoaştem cu toţii crizele de melancolie atât de frecvente în rândul intelectualilor… avem de a face cu un regretabil suicid, nimic mai mult. Acest lucru este confirmat de iniţialele de pe fruntea profesorului scrise manu propria, după cum o arată şi indexul năclăit cu sânge al mâinii drepte.”
Inspectorul Andrei privi către cele patru litere de pe fruntea vechiului său amic din Hermannstadt, după care întoarse întrebător capul către comisar. „E vorba de o prescurtare, Bin freiwillig meinem Tod. Putem presupune că profesorul nu a mai apucat să adauge ultima literă, datorită morţii intervenite subit în urma pierderii substanţiale de sânge: E, de la entgegengegangen. Voila!” mai exclamă acesta, cu emfaza facilă a unui caricatural Hercule Poirot. Îşi potrivi apoi ochelarii fumurii pe nas şi ieşi teatral din încăpere, urmat de către doi agenţi ce consemnau febril spusele comisarului. Fotograful medicului legist se opri în cadrul uşii, imortalizând scena. Era un tip robust, cu ochelari de vedere şi foarte tăcut.
Inspectorul studie concentrat locul crimei câteva clipe. După cum bănuia, în faţa fotoliului în care se găsea trupul neînsufleţit al profesorului se afla o oglindă. Pe peretele dinspre răsărit al odăii inspectorul mai găsi câteva cărţi încărcate de sublinieri. Le înghesui într-o sacoşă, în vreme ce doi brancardieri scoteau trupul profesorului sub privirea atentă a medicului legist, îşi încheie haina şi ieşi. În hol observă că bocancii profesorului erau neobişnuit de murdari.
După o plimbare întortocheată de la Goethegalerie până pe Ernst Häckel Straße, ajunse în sfârşit la Heiliger Jagd, un hotel ieftin din apropierea gării, cu stucaturi medievale false şi mobilier ordinar. Răsturnă sacoşa cu cărţi pe masa prăfuită de la fereastră, îşi făcu o cafea şi se apucă de citit. Era convins că acest drum nebătut încă avea să-i dezvăluie adevărul despre moartea profesorului. Se găseau acolo Der Geisterseher de Schiller, Der Groß-Cophta de Goethe, Dogme et Rituel de la Haute Magie de Eliphas Levi şi Le Tarot des Imagiers de Moyen Age al lui Oswald Wirth. Mai găsi scormonind pe fundul sacoşei traducerea lui Carl Schmidt din Pistis Sophia, The Passover Plot de Hugh Schonfield şi La culpabilité des Templiers de Legman. În prima noapte parcurse mai bine de jumătate din ele.
În dimineaţa următoare vizită fugitiv locaţiile care i-ar fi putut oferi vreun indiciu: casa cu grădină a lui Schiller, universitatea, biblioteca landului. La Casa romanticilor studie cu interes privirea vie a lui Fichte înfruntând chipul de gips al lui Kant, în spatele unei inscripţii ce titra greşit titlul celei mai celebre opere a lui Hegel: Die Phänomenalogie des Geistes. Se întoarse la hotel, conştient că orice coincidenţă îşi are raţiunea ei de a fi. În aceeaşi seară parcurse cărţile rămase, adormind îmbrăcat pe canapea, cu capul pe o imagine din Tarot ce reprezenta trupul nud al unei zeiţe.
Se trezi abia în ajun. Cea de-a treia zi urma să fie dedicată unei incursiuni intempestive în Weimar. După o călătorie de zece minute cu trenul, timp în care îşi făcuse un plan mental al orăşelului de suflet al lui Goethe, inspectorul coborî din tren şi porni hotărât către Piaţa Teatrului. Trecu pe lângă un grup de turişti care se pozau în preajma celebrei statui a clasicilor din Weimar, coti la stânga şi se opri la casa memorială a lui Schiller. După un tur de douăzeci de minute prin odăile acesteia elimină încă o variantă de pe listă şi porni spre reşedinţa de odinioară a lui Goethe, de pe Frauenplan. Petrecu aici mai bine de un ceas studiind încăperile conacului ce nu păreau să se mai termine, după care îşi făcu câteva însemnări şi porni către Johannesfriedhof. Acolo se găsea cripta princiară în care, alături de marele duce Karl August şi ducesa Anna Amalia, se odihneau şi osemintele lui Schiller şi Goethe. Se întoarse la gară pe o străduţă lăturalnică pe care admiră en passant statuia lui Wieland, locuinţa lui Eckermann şi cerul sângeriu al asfinţitului.
Spre seară ajunse obosit în Jena, unde se închise în camera sa de hotel şi făcu un scurt raport cu primele concluzii. Nu se găsea departe de ţintă, mai rămânea să îl găsească pe judecătorul în slujba căruia se afla călăul acestei istorii, a cărui identitate între timp o aflase. În cea de-a patra zi reveni înfrigurat la Casa romanticilor, unde Novalis îi făcuse cu ochiul din corola unei misterioase flos sapientum. Urcă la etaj şi pătrunse în încăperea în care Alfa clipea în continuare enigmatic din titlul cărţii lui Hegel. Se apropie de un ungher întunecat al încăperii şi aşteptă…
Când clopotul bisericii din dreptul statuii lui Johannes Friedrich cel Mărinimos bătu de ora doisprezece, voci aspre, bărbăteşti, se auziră şoptind cuvinte ciudate pe scări. Din ungherul său întunecat inspectorul zări doisprezece indivizi mascaţi, învăluiţi în mantii, intrând pe rând în odaia cu pereţi înalţi. După câteva clipe de încordare, având gustul veşniciei descrise cândva Boethius, o umbră înaltă se desprinse din mijlocul celor doisprezece şi aşeză pe pupitru un manuscris cu coperte scorojite. Ieşi apoi în tăcere, urmată de figurile învăluite în mantii.
Inspectorul părăsi ungherul său întunecat şi se apropie de pupitru. Luă manuscrisul şi porni spre hotel. Ştia despre ce carte era vorba, ca şi faptul că cei doisprezece îl aşteptau. În dimineaţa zilei de vineri, inspectorul întocmi primul raport oficial pe care îl trimise într-un mesaj electronic criptat secţiei de criminalistică din Sibiu: cele patru iniţiale fuseseră într-adevăr scrise pe fruntea profesorului chiar de către acesta. Ele nu aveau însă nimic de a face cu vreo intenţie sinucigaşă, aşa cum afirmase Dürrkopf, deşi nu erau lipsite de o anume legătură cu prezumtivul idol al unei obscure fratrii oculte medievale: BaFoMeT. Profesorul scrisese numele cu caractere latine însă fără vocale. Cea de-a doua aluzie la limba vechilor rabini se găsea în oglinda în faţa căreia profesorul reuşise să împingă fotoliul cu ultimele puteri. În Atbaş, străvechiul cod de încifrare iudaic, din ת מ ו פ ב cele patru consoane deveneau gnosticul א י פ ו ש, adică Sofia.
Al treilea element ce conferise inspectorului o cheie în dezlegarea misterului era poziţia în care acesta alesese să îşi găsească sfârşitul: gleznele încrucişate, mâinile însângerate pe spetezele fotoliului. Pe retina inspectorului se derulară câteva zeci de simboluri, din care doar unul părea a avea legătură cu Bafomet: Diavolul din Tarot, a cărui ambivalenţă lăsa loc la interpretări diametral opuse.
Aceste elemente duceau la un singur nume, descoperit de către inspector în timp ce studia însemnările din cărţile profesorului: enigmaticul contele C. Misteriosul personaj implicat în afacerea colierului avea să fondeze Ritul Egiptean al masoneriei. Ce legătură avea Bafomet cu acesta? Răspunsul se găsea în manuscrisul încredinţat vremelnic inspectorului de către fantomaticii membri ai Conjuraţiei Romanticilor. În spatele textelor date publicităţii, în care Schiller, Goethe sau Carlyle luau în răspăr povestea contelui C., prezentându-l ca pe un mistificator, lucrurile stăteau mai degrabă invers. În manuscrisul aflat în grija inspectorului se găseau şi câteva misterioase scrisori descoperite de Hagiu în arhivele bibliotecii Anna Amalia din Weimar.
Prima scrisoare era trimisă de către Schiller lui Goethe pe data de 24 iunie 1789. În aceasta, cel dintâi îşi destăinuia intenţiile sale de a publica o urmare la Clarvăzătorul, despre care vorbise deja cu editorul Cotta. Acesta îşi manifestase acordul, dat fiind succesul răsunător al primei părţi. În a doua parte contele C. urma să revină pe scena intrigilor politice din Veneţia, pentru a-l reabilita pe prinţ, pe care reuşeşte să-l smulgă din ghearele conspiraţiei antiiudeomasonice orchestrate de iezuiţi, în mrejele căreia fusese prins fără voia sa.
În cea de-a doua scrisoare, care data din acelaşi an, Goethe îi răspunde, în urma deznodământului tragic al scandalului din jurul afacerii colierului, cu scepticism lui Schiller, aşa cum o făcuse în 1781 şi faţă de Lavater, îndemnând la prudenţă. Discutase între timp problema şi cu Wieland în cadrul lojei Amalia zu den drei Rosen, şi acesta împărtăşea convingerea că în asemenea vremuri tulburi în care era atât de uşor să iei negrul drept alb şi falsul drept veridic, într-o vreme în care şarlatanii se amestecau cu adepţii autentici şi ochiul profan nu putea distinge grâul de neghină, era imperios necesară rezerva, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Din tragedia pe care intenţiona să o realizeze prin Marele Copta, în care contele C. explica esenţa nemuririi, rezultă până la urmă o neglijabilă comedie. În timpul călătoriei sale în Italia din 1787 vizitase familia lui C. din Palermo, care, aşa cum era de aşteptat, nu avea nici o tangenţă cu ideea de iniţiere.
În cea de-a treia scrisoare, Schiller – care nu era mason, dar era însurat cu fiica unuia, Charlotte von Lengefeld – împărtăşea convingerea că publicarea unei continuări la Clarvăzătorul nu ar fi de bun augur şi îi scria lui Fichte, la care se afla manuscrisul, să nu-l mai trimită lui Cotta, aşa cum era înţelegerea, ci să-l ardă fără alte explicaţii.
Odată parcurse scrisorile, inspectorul se lăsă pe spate în fotoliu şi închise ochii: ştia care era conţinutului manuscrisului de la Romantikerhaus: era vorba de misterioasa urmare la Clarvăzătorul, crezută pierdută. Profesorul sibian îşi propusese reabilitarea lui Schiller în teza sa, intenţionând să o prezinte cu ocazia a două sute de ani de la moartea lui Schiller, în cadrul Reuniunii Anuale a Germaniştilor de la Berlin. Conform unei file de jurnal găsite între filele exemplarului din Pistis Sophia, Hagiu luase deja legătura, prin intermediul unui coleg – profesor de teologie, specialist în erezii şi gnoza paleocreştină – cu un editor dispus să îi publice la timp lucrarea, sub un titlu pe cât de aluziv, pe atât de elocvent: Celălalt Schiller.
În acest moment inspectorul Andrei înţelese unde se găsea veriga lipsă, şi cine putea împiedica publicarea cărţii. Îşi aminti noroiul de pe bocancii profesorului şi nu îi trebui mult să afle că în împrejurimile Jenei se găsea un sătuleţ numit Drackendorf, în care păstor era un anume preot Gottlos, care administra şi o mică editură din fondurile parohiei. După câteva telefoane, inspectorului i se confirmă bănuiala: acesta era un fost coleg de seminar cu profesorul teolog care se angajase să îl ajute pe Hagiu, şi încă un detaliu prin care lanţul slăbiciunilor se închidea: acelaşi Gottlos era şi confesorul lui Dürrkopf, al cărui trist rol de mercenar îi sărise în ochi de la bun început.
În dimineaţa zile de sâmbătă, 7 iulie 2005, inspectorul porni cu pas hotărât spre Drackendorf, nu înainte de a expedia două scrisori în regim de urgenţă, una către poliţia regională din Jena, cealaltă către parohia satului. În seara aceleiaşi zile, de sub frunzişul teilor ce îşi scuturau floarea, inspectorul zări o umbră masivă strecurându-se către portalul năpădit de iederă al bisericii din Drackendorf.
În interiorul bisericuţei în stil romanic părintele iezuit Gottlos se îndrepta şovăielnic către confesional cu o lumânare în mână. În mintea sa nu era decât depeşa anonimă prin care fusese informat că fapta sa fusese descoperită şi că fiul său spiritual se întorsese împotriva sa. Dinspre pronaos, Dürrkopf se apropia cu pas tremurat către altar, cu mâna încleştată în buzunarul hainei pe mânerul unui revolver. Scrisoarea pe care o strângea în cealaltă mână îl informa prin intermediul unui binevoitor anonim că Gottlos avea de gând să spele putina după întâlnirea lor obişnuită de vineri seara. Comisarul înţelesese în sfârşit că nu fusese decât un instrument în mâinile unui păpuşar sinistru, şi că rolul său se încheiase.
Inspectorul îşi aprinse fără grabă o ţigară. Nu făcuse în nici unul din cazuri mai mult decât o simplă informare. Nu-i rămânea acum decât să stea deoparte şi să privească, fără vreo plăcere deosebită, cum răul avea să se întoarcă împotriva lui însuşi.
Părintele Gottlos aprinse lumânarea cu gesturi calme şi o împinse pe sub grilajul de lemn către nevrednicul său fiu, trăgând capul într-o parte. Discuţia celor doi nu dură mult. După câteva minute, inspectorul auzi o împuşcătură înfundată. Zări apoi o momâie ieşind din biserică, împleticindu-se. După câţiva paşi, căzu la pământ cu un horcăit animalic: era comisarul, intoxicat de fumul lumânării din confesional, acolo unde fratele iezuit Gottlos zăcea in inconştienţă într-o baltă de sânge.

Inspectorul îşi stinse ţigara şi porni înapoi către Jena. Odată ajuns la hotel, alertă poliţia locală. Îşi adună cu gesturi calme lucrurile din încăpere şi porni spre poştă. Mai erau trei ceasuri până la expresul de Viena, timp în care mai avea de expediat două scrisori. Una către profesorul Brittnacher din Berlin, coleg de breaslă al profesorului Hagiu, pe care îl ruga să preia un colet cu materiale documentare de la recepţia lui Heiliger Jagd. Cealaltă, către superiorul său din ţară, caruia îi trimitea, deja semnată, demisia…