Fragment din poemul “ASIA. NUNȚI PENTRU RITMURILE PLANETARE – un poem graf”

[din volumul MARGENTO în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher]

de Margento
 
click for the English version

 
 

EURO-POARTA

MARGENTO

Iad flămând – România, 1948

după Randall Jarrell

 

 

Din micul Paris, ca din vis, m-am trezit la gherlă

în burta goală, celulă a enigmei: mâine…

cât voi trăi, cât miracol încape-ntr-o hartă

stigmă de sânge şi rahat pe zid…

Au băgat un furtun, totuşi, când m-au dat la câine.

 

 

AMERO-POARTA

Gwendolyn Brooks

Suntem răi

JUCÂND O BILĂ

ŞAPTE CU LOPATA DE-AUR

 

Suntem răi. Noi

Chiulim la greu. Noi

 

Pierdem noaptea. Noi

Dăm p-a’ dreaptă. Noi

 

Cântam greşeala. Noi

Lungim macheala. Noi

 

O fredonăm de vineri. Noi

Terminăm tineri.

 

 

AFRO-POARTA

MARGENTO

Capul de mau mau

 

 

Era un cap de mau mau,

sau uma uma, cu frunte de fildeş

în anul în care Brooks îşi scria

poemul din mâncătorii de

 

                        fasole. Creştea în burta femeii

                        kikuyu gravidă pe care cu cuiul

                        a sfâşiat-o un mau mau brav

                        în masacrul independenţei sacre

 

faţă de imperiul britanic.

Anglii i-au lăsat să se-omoare

între ei apoi au pus mâna

pe capul copilului de fildeş

 

                        şi au sculptat un bust al lui Churchill.

                        Mic; cochet; ca un şomoiog

                        de sârmă ghimpată împins

                        în curul prizonierilor

 

moldoveni de separatiştii trans

nistreni strigând: Iaca, Ro

mânie să-ţi ajungă… pe sârmă

cu diplomaţie se rostogolea

 

                        prin intestine lupte de

                        culise un vis de lider beat

                        învelit în fildeş, grâu şi petrol,

                        ajungând încet în biroul oval…

 

Obama, la 50 de ani după boaba

de biliard şi moarte din cartea

lui Brooks se lasă luat de-un val

de-amintiri… bunicul bătut de briţi

 

                        în închisoarea din Kenya…

                        şi se uită la bust şi-i stă pe creier

                        şi se uită la cap şi capul nu-i iese

                        din cap şi tâmplele albite îi bat

 

ca pantoful lui Hruşcev pe masa ONU

ca o cizmă nemţească şi una rusească

jucând şotronul peste Polonia…

şi-l ia să-l arunce ca pe-o minge de baseball

 

                        până-napoi la Londra-n palat.

                        Dar globul se-opreşte pe cer lucind,

                        un făt înviat în burta luminii,

                        a mamei kikuyu, maică a lumii.

 

 

AUSTRO-POARTA

Glenn Colquhoun (Aotearoa/ Noua Zeelandă)

Când sunt cuprins de îndoială

poem dedicat medicilor

 

Când sunt cuprins de-ndoială vorbesc cu un medic.

Știu că ei știu ce-i de făcut.

Par așa siguri.

 

Odată am vorbit cu un medic.

Mi-a spus că atunci când e cuprins de îndoială

Vorbește cu un preot.

Preoții știu ce-i de făcut.

Preoții par atât de siguri.

 

Odată am vorbit cu un preot.

Mi-a spus că atunci când e cuprins de îndoială

Vorbește cu Dumnezeu.

Dumnezeu știe ce e de făcut.

Dumnezeu pare atât de sigur.

 

Odată am vorbit cu Dumnezeu.

Mi-a spus că atunci când e cuprins de îndoială

se gândește la mine.

Își zice că știu ce-i de făcut.

Eu par atât de sigur.

 

 

UVERTURI

                                                               Acum e  anotimpul, ziua, ora;/ La răsăritul soarelui să vii…

 

 

MARGENTO – Riffuri cu Elizabeth Bishop: Vechea Nova Scotia vad în noul Mui Ne

 

 

Călcând m-adâncesc în pământul roşu
                                În jos spre malul apei, în locul
                                                              unde îşi leagă ei bărcile, la podeţul lung
sorbind mormintele colorate

răzleţite pe colina ce-alunecă
                                mergând până-n apă, trunchiuri de copac,
                                subţiri, argintii, culcate la rând
cu zvastici zen săpate-n piatră şi
                                în pietrişul gri, în jos, tot în jos
                                la distanţe de patru, cinci picioare.
marea clipind rar spre pustietate.
Fără s-apuc să privesc departe
                                Rece adânc întunecat şi perfect limpede

la valuri, din glezne mi se trezesc
corali unduind cu peşti otrăviţi în
                                elementul de nesuportat muritorilor,
                                      fie ei peşti, fie ei foci . . .

 

 

MARGENTO

Motociclist în Saigon

 

 

Ce?  nu mai pot,

da? uh, duc tot, cu-amintirile

cu tot cu ştirile, cu familia

n spate, pe loc… pâna hai, tai

curbele cum secerau americanii

sânii vietnamezelor cândva?…

 

cum?                          cum să stau                         la stop

într-un stup                       plin                              bâzâind

           de formă?             de-o foame             de

                     milioane                       cu                          moto

        Reta                    la rând                    în                       tR-o                 rețea                       de

    rute                          de-ORaș                   neînaintând

dâr

dâind la relenti ca o țestoasă

deșălată de-un elefant antìc, prin mlaștini.

 

Cât, asta cât ține, lumea, luna, un

bec de fideș galben, sema

for orb atârnat care mă ține

în loc, pâlpâind durerors ca un stoma

c… ce chirăie-n gol, rămas moș

tenire de la cei uciși, tot ce e încă

pentru noi întreg din ceea ce

nu se mai face-odată verde

 

 

Lý Đợi

Drept cine mă luați?

 

 

Doliul a acoperit toate zidurile [inclusiv micile anunţuri cu „perforări & găuri beton”]

Josnicia a ocupat oraşul cândva închipuit a fi o perlă [de fapt ca căcatul]

Pe Fundacul 47

şefi şi servitori au plâns amarnic

tineri şi tinere, oameni de vârstă mijlocie şi bătrâni şubreziţi, toţi au ajuns o ruină

toate femeile şi-au pierdut frumuseţea

şi nu mai exista bărbat arătos

iar creierii le-au fost aplatizaţi şi neteziţi şi daţi cu detergent…

 

în acele case-nşirate…

mirele și celelalte bărbi şi-au înălţat vocile-n elegie

mireasa și celelalte frumuseți s-au văicărit la ele în iatac

pământul era cât pe-aci să se năruie [de-atâţia ignoranţi câţi duce]

cerul era cât pe-aci să se prăbuşească [de-atâta nepăsare câtă are-n el]

toată familia şi toţi prietenii lui DoiLi erau copleşiţi de ruşine…

 

locul acesta e-o ambuscadă pentru poezie

duşman nemilos al vieţii şi viperă veninoasă pentru omenire…

 

ne-am vărsat sângele

ne-am muşcat limba, ne-am plombat singuri curul şi ne-am sucit gâtul…

în timp ce laşii ăia au întins-o când au auzit vestea rea

oraşul nostru a ajuns tabără a străinilor invadatori

copii ne-au fost atacaţi, violaţi şi-abuzaţi

mormintele strămoşilor răscolite

poezia folosită ca hârtie la budă…

 

o, oameni ai oraşului ce se închipuie a fi o perlă

cu cât mai glorios în trecut, cu-atât mai josnic acum

nobil atunci, căzut acum…

cine te crezi

ce te-aştepţi

cu gura strânsă ca o scoică – ce taci aşa?

 

cât despre mine, un cetăţean cât se poate de josnic

Un sfânt alcoolic bolind

Un tip sucit care stă pe Fundacul 47 filozofând despre perforări & găuri în beton

 

şi visând la găuri şi la schimbări

Şi scriind un poem în cuplete

cuplate [într-o limbă roasă

de molii] despre acele lucruri [considerate de

locuitorii de-aici] atât de evidente!

 

Mă gândeam că asta ar fi tot, dar trebuie s-adaug:

nesimțiților, nici că vă pasă

Drept cine mă luați?

Îmi vine să vărs când îmi văd faţa şi conştiinţa.