Reîncarnarea spirituală

[Radu Vancu – Monstrul Fericit, Editura Cartier, 2009]

de Dan Someşan

Plăcerile etilice atinseseră o dimensiune de-a dreptul monstruasă şi, fără să îşi dea seama, autorul scosese la iveală un monstru. Dragostea l-a exonerat de “idealurile” bahice, iar volumul Monstrul Fericit a devenit o cronică a curăţirii.
 

Tragedia alcoolurilor tari pare a fi o moştenire psihologică la Vancu: “Când ploaia a stat şi vodca-i amintire, / ca tata, legat de vodcă şi el ca de-o cătuşă / arătându-i mereu, cu aceeaşi nesimţire / ca şi mie, că a fi Vancu e ocnă.” Dispariţia prematură a părintelui imprimă autorului o viziune distorsionată a vieţii, amplificată sistematic de aburii tot mai grei ai alcoolului. Apariţia în peisaj a lui Cami are darul, la început, de a distrage doar temporar atenţia de la tendinţele de autodistrugere. Complexul” statutului de poet îl face să privească cu scepticism idila (plină de potenţial ce-i drept): Cine ar respira aerul dintre noi / ar rescrie „Romeo şi Julieta” cu happy-end. / Oricât de mult şi-ar dori veleitarul din mine / să avem o iubire tragică, suntem fericiţi. / Înţelepciunea presupune să preferi să nu fii poet.” Alcoolismul îşi pierde treptat în mod firesc din pseudoglorie, iar disperarea atinge paroxismul. Realizarea cruntă că o cale de ieşire din suferinţă este departe de a fi găsită îl macină pe poet, care începe astfel procesul de „vindecare”. Dependenţa psihologică şi-a atins pragul maxim: „Beau şi aştept: nimic. / Beau şi iar aştept. / Beau iar şi iar, cu dogmatică stăruinţă, / ca un evreu care îl cheamă pe Mesia / izbindu-şi necontenit fruntea de Zidul Plângerii.” Tendinţa de autodistrugere, pornită natural, nu are viaţă lungă în momentul în care apare un scop. Iubita este antidotul perfect, motivul pentru a închide paranteza şi a continua viaţa pe un alt făgaş. „Monstrul” începe să devină „fericit”, fără a-şi dea seama imediat de tranformare: „Alcoolul urma să aibă mai mereu doar 5 grade; / am acceptat resemnat glaciaţiunea asta etilică, / pentru că iubirea noastră preferă proletarul nisip la uretră, / cultivând în schimb ura de clasă pentru aristocratica ciroză.” Umorul negru, pe alocuri agresiv, are darul de a sublinia transformarea monstruos de inacceptabilă la un moment dat.
 

Volumul, intitulat generic „poem”, este unul de dragoste. Dragostea de a reveni la locul crimei, de a analiza minuţios schimbările produse de apariţia femeii, dragostea de a rememora revenirea din abis cu speranţe pentru un viitor cel puţin acceptabil din punct de vedere uman şi de-a dreptul strălucit din perspectiva simţirii. „Confesiunile monstrului fericit. Un apolog”, partea finală a volumului, lasă o impresie de testament Gonzo. O sumă de simţiri tratate în aparenţă informaţional, sfaturi şi explicaţii. Estetica decandentă nu dispare niciodată complet, însă se rafinează prin prisma experienţei. Cititorul nu rămâne suspendat la finalul lecturii de întrebarea aproape clasică: „Dacă nu ar fi fost alcoolul, cine ar fi fost poetul?” ci mai degrabă de realizarea cruntă: „Dacă nu ar fi fot iubirea, ar mai fi fost poetul?”