Poetul sebastianmorf

[Radu Vancu – Sebastian în vis, Editura Tracus Arte, 2010]

de Dorin Mureşan

Radu Vancu este cunoscut îndeosebi prin intervenţiile sale critice, succinte, însă foarte pertinente, din paginile revistei România literară. De asemenea, poetul sibian s-a făcut remarcat şi prin intermediul blogurilor sale, unul dintre acestea, http://sebastianinvis.unspe.ro, fiind suportul electronic pe care a publicat întâia oară texte din cartea despre care va fi vorba în cele ce urmează, „Sebastian în vis”, apărută în 2010 la editura Tracus Arte. Ţin de la bun început să mărturisesc că, prin parcurgerea cărţii citate, Radu Vancu a devenit, în ce mă priveşte, mai mult un prieten decât un poet.
 

„Sebastian în vis” duce relaţia dintre tată şi fiu pe un palier mistic, cele două „perspective asupra lumii” diluându-se până la o completă substituire. Îmi recunosc imensul avantaj, de a fi tată a trei copii şi de a fi avut şi eu, de-a lungul primilor ani ai acestei remarcabile experienţe, şansa de a vedea lumea „altfel”, prin ochii copiilor mei. Tocmai din acest motiv cred că abordarea cărţii poetului sibian trebuie să aibă în vedere două aspecte principiale: pe de o parte există şi nu poate fi negată perspectiva copilului asupra lumii pe care abia o descoperă, asociată de Radu Vancu (în mod firesc) stării onirice, şi, de asemenea, există o sinergie a întregului ansamblu de gesturi ale nou-născutului, scopul fiind îndeobşte cunoscut: conservarea (prin nutriţie), şi, pe de altă parte, există perspectiva adultului, în speţă a tatălui, care trebuie sau nu filtrată de cea dintâi, care se supune sau nu celei dintâi, şi care este structurată asemănător: este generată de aceeaşi conservare, dar cu efecte de altă natură. Căci dacă nu va fi filtrată de cea dintâi, se va afla în situaţia de a o filtra ea însăşi, căci dacă nu se va supune celei dintâi, va trebui să o supună ea însăşi. Ei bine, cred că aici un rol important îl joacă şi funcţia socială / culturală a poetului, acesta fiind Lector la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu. Neîndoielnic, Radu Vancu ştie care este limita maxim admisă a discursului liric, ştie până unde este poezia şi de unde începe altceva (teoria, dacă vreţi). Cu toate acestea, textul său poetic denotă o puternică infuzie de cultură, intertextualitatea şi referinţele livreşti fiind omniprezente. Dar această caracteristică a cărţii este cât se poate de firească, de vreme ce ambele perspective asupra lumii, cea a fiului şi cea a tatălui, privesc acelaşi instinct, al conservării (nutriţiei, fizice şi mentale). De fapt, balanţa pe ale cărei talgere sunt aşezate cele două perspective, nu se înclină, ci rămâne într-un perfect echilibru. Doar talgerele diferă, ontologic vorbind. Căci nutriţia copilului trebuie să aibă efecte imediate, în timp ce nutriţia poetului are în vedere efecte îndepărtate. Deşi ambele se dizolvă în acelaşi îndemn misticoid: „Creşti, creşti, devino ce eşti!”.
 

Cine este Sebastian? „Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie”; „Sebastian e un parc de distracţii dintr-o cărniţă gânguritoare”; „e un stilist al colicuţelor, un dandy al beşinuţelor, al căcuţelor hierofant şi domn”; „estet ca un poet chinez, făcând să ningă lapte praf mixat cu pudră de orez”; „pufăie din suzetă şi clic!, lumea se face o poză într-o gazetă şic, foşnitoare”; „cu pampersul jenându-l un pic la mers, Sebastian se plimbă de-a buşilea prin univers”. Poate cel mai frumos şi mai pertinent tablou al lui Sebastian este surprins în această frază: „Sebastian în vis e iar în căruciorul Peg Perego, plimbându-se liniştit pe Sub Arini şi reasamblând lumea ca pe un Lego.” Cred că acesta este tiparul ultim al cărţii, nodul referenţial ce trebuie tăiat pentru ca universul livresc al textului să fie desluşit. Omul din subterană, asimilabil „sebastianmorfului” poet, devine piticul din Subterană, supra omul devine Supra Omuleţul, Sindbad marinarul, un Sindbăduţ etc. Este evident aici că perspectiva adultului este înlocuită cu cea a nou-născutului, că lumea este recompusă microscopic (ca un Lego), perspectiva bebeluşului devenind fundamentală. Mihaela Ursa are dreptate atunci când spune că „pe Vancu îl preocupa zoom-ul microscopic al lumii – onirice sau nu – a lui Sebastian” (revista Cultura), cu deosebirea că, de fapt, lumea este a poetului Vancu, Sebastian fiind doar aparţinătorul zoom-ului. Să ne înţelegem, discutăm despre perspectivă, despre acel filtru prin prisma căruia este redată lumea. Lumea lui Sebastian este cel mult un vis, conservarea fizică fiind principiul ei ultim, pe când lumea poetului este autoreferenţială (în afara visului), conservarea având la acesta o cu totul altă conotaţie, una socio-culturală, evident. „Sebastianmorful” poet nu face decât să-şi lepede ochelarii adultului şi să-şi aşeze pe nas ochelarii nou-născutului, descriind, ritmat şi, adesea, rimat, ceea ce vede. Rezultă această carte, deopotrivă subţire şi stufoasă, deopotrivă superficială şi profundă, deopotrivă onirică şi prealucidă, deopotrivă adultă şi puerilă. O carte extrem de stilizată, extrem de binefăcătoare terapeutic, pentru toţi cei care, surprinşi de metafizica saturantă a propriului prunc, sunt nevoiţi să-şi ia în picioare încălţămintea evanescent-poetică spre a nu afecta lumea atât de vulnerabilă, de intact divină, pe care o împrăştie în jur orice nou-născut.
 

Iată, spre exemplu, cum este descris episodul în care lui Sebastian, ca urmare a unei nevoie fiziologice cât se poate de fireşti, îi este schimbat scutecul:
 

Sebastian, plecând a ruşinică geana, descoperă hăbăuc că mustăţoaia lui Nietzschulică îi sărise, vicleana, sub năsuc, infiltrând abilă metonimia textilă a gigănţelului purtător în zona fără muritor. Fiinţa stufoasă tremură din toate firele, ca de toate dârdorile ori toate fericirile, Sebastian crede că de poftă de tartă cu jeleu, însă ridicând ochii vede pe Dumnezeu lăsându-se ciuciu-miciu lângă el – piciul simte viitorul păr dârdâind pe căpşorul chel, iar pampersul prezent îmbibându-se la moment de un fel binecunoscut de gel. Sebastianomorfii serafimi şi heruvimi se opresc din cântat şi se pun pe strâmbat nasuri. Fără nazuri, Elohim desface pampersul băieţelului, şterge profi rorschachul căcăţelului, trimite un heruvim mai materno-patern după un tub de Bepanthen, şerveţele umede Nivea şi pampers curat, apoi, după ce a uns bine şi a încheiat, priveşte spre băiat cu noumenalii ochi cereşti şi spune liniştit: „Sebastian, devino ce eşti”. Şi-şi ridică trupul infinit şi dispare. Mustăţoiul se opreşte din dârdâit, după care totul începe iar – pe locul lui Elohim e un tip bizar, cu trăsături vag asiate. „Tată, frate, Zarathustra – tu eşti?” zice mustaţa lui Nietzsche. „Nu-i timp de poveşti”, răspunde magul. „Înapoi pe planetă!” Şi trec grăbiţi pragul porţii-suzetă. (pag. 29-30)
 

În fine, mărturisesc că aş dori ca Radu Vancu să scrie în viitorul apropiat o carte folosind acelaşi filon tematic, însă complet decantată de notaţiile culturale ce prisosesc în „Sebastian în vis”, o carte al cărei adresant să fie aceeaşi figură paternă (ori maternă), însă aflată în afara lumii culturale, sau în termeni mai simpli, o „Sebastian în vis” cu adresant universal.