Durerea în teorie şi practică

[note despre poezia lui Radu Vancu]

de Ştefan Bolea

 

  1. „Ce-i cu adevărat insuportabil: nu atât visul, cât trezirea. Şi nu atât spaima din minutele de după, când respiri dispneic pe întuneric, încercând să nu-i trezeşti; spaima trece. Greul vine dimineaţa, când micile rutine adorabile refuză să mai fie rutine – fiecare lucruşor, cât de mic, are reverberaţii barbare. Când desfaci o baveţică, de pildă, îţi dai seama că tot aşa ai desfăcut un ştreang. Absolut fiecare gest e hipersemantizat, parcă ţi s-au retezat pleoapele şi vezi, cu un exces de claritate, un exces corespunzător de sensuri. Cu fiecare vis, se mai excavează un strat din lumea de lumină & paranoia. După fiecare vis, universul e oribil de sentimentalizat.” (Frânghia înflorită, s.m.) Poezia lui Vancu provine din trauma morţii Tatălui: sinuciderea paternă este a doua naştere, cea întru conştienţă şi durere. Traumele ne dau viaţă, spirit şi glas, enunţă un principiu pseudo-universal. Trauma este spinul în carne care reorientează spiritul şi carnea – anomalia sistemică ce creează haos şi remodelează sistemul. Fără durere, fără tragedie, am fi mai doar animale – am involua. Eul liric al lui Vancu este în fragmentul citat punctul nodal dintre Tatăl mort şi copilul abia creat. În ordinea para-realităţii, baveţica este ştreangul: acest complex al paternităţii îl leagă pe Sebastian de Tatăl mort, o fiinţă de-abia-existentă (chiar pre-existentă din punctul de vedere al anteriorităţii sufletului faţă de conştienţă) devine referenţială pentru una post-existentă. Excesul de claritate, lumină şi paranoia acţionează ca o spărtură în sfera heideggerianului das Man, distrugând conexiunile obişnuite ale sub-realităţii cotidiene. Cuvântul paranoia nu este accidental: asociativitatea dintre inocenţă şi damnare, dintre potenţialitatea absolută şi moartea care te transformă în trecut absolut (Sartre) conduce la psihoză. Aceasta te iniţiază în arta infernală a dezacordului – din preot al Durerii, sinele devine microcosmosul în care se concentrează instinctul morţii.

  2.  

  3. „După ce i-au luat cadavrul, sub ţeava unde atârnase tati a rămas sfoara de rafie. Am privit-o lung, moartea aştepta în ea precum mierea în flori, proaspete şi fremătătoare ca petalele roşii din obrăjorii fiului meu seara, când râsul îi miroase a cereale cu lapte şi miere.” (Frânghia înflorită) Poetul, la fel ca nebunul, vede ce nu ar trebui să vadă dar faţă de nebun are o enormă capacitate de a obiectiva durerea. Poetul este utilitarist (what do I gain from my pain?), pe când nebunul – „un artist al foamei”. Admir eul auctorial al lui Vancu, pentru această calitate schopenhauerian-cioraniană de a spune NU vieţii. Apropierea dintre pre-existenţă şi post-existenţă este remarcabilă aici: la fel ca Mahler, Vancu ridică în aproape întreaga sa operă, un edificiu asemănător unor Kindertotenlieder. Moartea îmbietoare precum Graal-ul, precum sângele florii se întoarce prin râsul inocent al copilului. Avem aici conflictul dintre două idei: a) Ne raportăm la morţi, ţinându-i în viaţă. Necropola de care ne îngrijim şi pe care o cultivăm este o parte importantă din structura identităţii noastre (Sartre). Într-un fel, nu lăsăm morţii să moară, îi bântuim – viul este fantoma mortului. b) Copilul, care este o promisiune a nemuririi, un viitor hiper-potenţial care-şi bate joc de orice actualitate ratată, devine o metonimie a trecutului, a morţii. De ce? Din respect (frică) pentru cel mort? Dintr-un raport de tranzitivitate: sunt pentru Tată ceea ce este fiul pentru mine? Sau dintr-un recul nihilist, o frică pe care cei mai mulţi refuză s-o conştientizeze: cel mic este deja mort în ordinea para-realităţii, aşa cum e Tatăl, aşa cum sunt probabil şi „eu”?
  4.  

  5. „Boala, sfărâmarea neîncetată, face din pietre humus, și transformă în cele din urmă mineralul în vegetal. Boli secrete fac din plante animale. Aceleași boli fac din unele animale semeni mai degrabă ai oamenilor decât ai altor animale. Boli încă mai secrete și mai obscure, din acelea care fac să ne apară stigmate sângerânde, venite de niciunde, pe mâini și pe suflete, deopotrivă, fac din noi începuturi de îngeri.” (Monstrul fericit) Un argument cioranian în cel puţin două sensuri: 1) „Mai bine animal decât om, insectă decât animal, plantă decât insectă, şi aşa mai departe.” (Despre neajunsul de a te fi născut) 2) „Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decît din boală … A fi bolnav înseamnă a trăi, vrînd-nevrînd, pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălţimi, ci şi prăpăstii, adîncimi … Suferinţa adevărată izvorăşte din boală.” (Pe culmile disperării) Descrierea lui Vancu este ascensională, boala devenind o condiţie a auto-depăşirii spre supra-umanitate – la Cioran avem un refugiu în sub-umanitate, pentru a evita suferinţa şi conştienţa. Cu toate acestea, textul lui Cioran nu este o pledoarie pentru inconştienţă şi „micromanie”: fără durere, n-ar exista nici fiinţa. Orice nihilist (tânărul Cioran şi Vancu au şi această componentă) va argumenta însă că în viaţă contează mai mult puterea decât plăcerea şi că fie trecem dincolo de noi, fie ajungem maimuţe (Nietzsche).
  6.  

  7. „Vodca, în schimb, transparentă și sinceră până la brutalitate, ţinându-se mereu de cuvânt și oferind fără defecţiune ceea ce promite, lipsindu-se de moftul inutil al gustului, renunţând la orice joc din poignet și fandând direct, pe viaţă și pe moarte, într-un care pe care cu ficatul și cu creierul, răscolindu-te până în ungherele cele mai întunecate și dându-ţi la iveală toţi demonii ca să te lupţi făţiș cu ei, activând straturi geologice, aș zice, ale memoriei, amintindu-ţi că depinde numai de tine să învingi sau să fii învins, scoţând din orice ședinţă etilică proză dostoievskiană, metamorfozând cârciuma când în biserică, când în bordel, acţionând ca un turnesol sufletesc, distrugându-te făţiș, fără perversiune, prin revelarea forţelor răului latente în tine, acţionând însă întotdeauna nietzschean, făcând mai puternic ceea ce nu poate distruge, rămânând băutura pentru care încă nu s-a inventat băutorul perfect …” (Monstrul fericit, s.m.) Acest superb elogiu al vodcii nu poate ascunde conştiinţa că eul liric a pierdut un paradis, cel al excesivului băutorul metafizic, care creştea odată cu umbra lui, care devenea simultan mai rău şi mai bun (Nietzsche). (Poate acesta este pactul pe care îl facem cu noi înşine, cu destinul, cu Inamicul: renunţăm la libertate în favoarea fericirii.) Cârciuma se transformă în templu sau în casă de toleranţă prin intermediul consumului de vodca – băutura este totodată intimă şi transcendentă asemenea gnosticei Sophia: „Sunt prima şi ultima. Sunt cea onorată şi cea detestată. Sunt sfânta şi prostituata.” „Băutorul perfect” este cel care se sinucide mai grabnic, care se distruge cu o intensitate sporită. Două principii îl caracterizează: demonicul şi auto-transcendenţa. Monstruozitatea şi transgresiunea constituie tocmai paradisul pierdut, în care libertatea depăşea lanţul îngust al instinctului de conservare. De ce regretă poetul această existenţă? Pentru că băutorul metafizic are inocenţa celui care nu face nici un compromis în timp ce artistul la maturitate este utilitarist şi cedează şantajelor destinului, dacă din ele rezultă un profit. Inocentul nu ar fi scris Monstrul fericit, ci Iluminări.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *