Și Dumnezeu picta fluturi pe tavanul din casa morților…

[Radu Vancu – Frânghia înflorită, Casa de Editură Max Blecher, 2012]

de Daniel Puia-Dumitrescu

 

Prin Frânghia înflorită (2012), poetul sibian, Radu Vancu își continuă drumul în limitele pe care și le-a propus (limite perfect și justificat alese) atunci când a afirmat că literatura este o artă de familie.
 


Într-un interviu pe care ni-l acorda cu ceva timp în urmă (unor doctoranzi brașoveni), Radu spunea că nu a fost vorba inițial de un master-plan¸alcătuit în vreo hrubă de pe la Păltiniș, nici în cea mai întunecată odaie a vreunui castel bruckentalian, ci mai degrabă de mersul firesc al vieții și de recunoașterea poeziei în aceasta. Iată, totuși, că de la Epistolele pentru Camelia (2002) au trecut deja zece ani și poetul ne oferă un întreg album de familie, atât cu cei prezenți în trup, cât și cu cei prezenți în minte. Cele două lumi se intersectează și – de multe ori – se confundă cel puțin la fel de interesant precum la Cristian Popescu, așa cum bine observa și Claudiu Komartin pe coperta a patra a cărții.
 

Pornind de la aceste două lumi, aș dori să mă opresc asupra volumului de față din perspectiva vrăjirii și dezvrăjirii universului în poetica lui Vancu. Dacă în volumele de până acum – și aș sublinia în special Sebastian în vis (2010) – avem parte de o vrăjire sau chiar o în-vrăjire a lumii, experiența pe care ne-o propune Frânghia înflorită este aceea a unei dezvrăjiri, care îl face și pe Alexandru Mușina să afirme, pe aceeași copertă patru a cărții, că volumul pare un sfârșit de drum al acestei saga familiale. Trecând de aspectul de poezie confesivă pe care chiar el îl mărturisește cu câțiva ani în urmă în poemul Re-activități livrești – plus influența netăgăduită a lui Berryman, putem spune că poezia lui Radu Vancu este una mereu bogată și, dacă vreți, îmbogățitoare. Vraja și neliniștea din tinerețe, băutura și delirul, căutarea, toate acestea par să fie înlocuite treptat de sensul, frumusețea, adâncimea și adâncirea, chiar înțelepciunea, pe care le aduc cu sine viața de familie, iubirea, nașterea, chiar și moartea. Cei zece ani parcurși de la Epistole… par să fie ei înșiși o cale de la vrăjire la dezvrăjire, însă Frânghia înflorită este în sine o variantă poetică a unui bildungsroman pe dos, tânărul care devine tată este pregătit de tatăl care rămâne comunicabil doar în vis pentru despărțirea de trecut și pentru o nouă în-vrăjire, de data aceasta alături de fiul său. Are, astfel, loc o schimbare a perspectivei, o întoarcere a privirii de la o viață ne-viață la o viață mult-mai-viață, de la tatăl mort, la copilul – și chiar familia – ce-și solicită dreptul la atenție.
 

„Ce-ți spune unul dintre morții tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,/ când te lasă inima să îl visezi:” este refrenul ce însoțește acest drum al dezvrăjirii, un fel de Chairon care își conduce poetul, ce a îndrăznit – chiar și numai prin intermediul visului – să intre pe tărâmul morții, spre celălalt tărâm, căruia îi aparține de drept, tărâmul celor vii. Devenirea întru viață și acceptarea morții celui drag, dezvrăjirea, au loc treptat, pe parcursul a 75 de pagini, plecând de la „tot ce ți s-a spus în cei șapte ani de acasă” (pag. 7) și ajungând la lipsa cuvintelor celui drag în ultimul vis (pag. 75).
 

Imaginile transmise de tatăl visat sunt pe alocuri de vis: „Sufletele există bine mersi,/ culcușite în straturile cărnii/ ca recidivistele în paturi supraetajate,/ tandre și caline homicide.” (7); „aici,/ unde totul e înfricoșător de bine,/ e un aer tare ca vodca, îți taie genunchii/ și-ți râcâie stomacul…” (10); „din cer cad întruna oameni liniștiți,/ cu palmele încrucișate pe piept,/ se aștern în jurul tău ca niște fulgi/ desenați de un copil cu nas smârcăit,/ până se fac în jur nămeți de morți.” (37); „Noi, cei visați de voi, ne înroșim de fericire,/ ne coacem la căldura visului vostru,/ se umflă încet-încet carnea pe oase/ până când, poc! ca o floricică de porumb/ înflorește carnea în care am învățat să urâm,/ sărind din tigaia de sicrie și pocnind/ de capacul cerului…” (40); însă pe alocuri devin apocaliptice: „porcii se apropie cumva tandru/ de tine, își aliniază râtul/ pe laturile trocuței de coaste/ și, fericiți de lături proaspete,/ clefăie sângele, hăpăie inima.” (8); „am trăit totul închis într-un cadavru./ ca o muscă de hoit intrând tot mai adânc/ într-o burtă de cal. Afundându-se voluptuos/ în intestinele cangrenate. Săpând metodic în carnea râncedă…” (18); „Atunci pocnește precum un dresor din degete/ și îngerii se năpustesc ca niște porumbei hămesiți/ asupra fericitului, ciugulesc uguind popcornul/ cu tot cu fâșii de carne, în patru minute mortul/ e o păpușă din oase curate, cu ochii fără vise scoși.” (40). Drumul este parcurs rapid, printre amintiri cu tatăl abia spânzurat, amintiri ale unor certuri și ale unor discuții aprinse, amintiri ale ambilor, atât ale celui ce visează, cât și ale celui visat, care se contopesc într-un tezaur ce – poate – va fi păstrat de cel în viață spre împărtășire fiului său. În-vrăjirea se destramă treptat și apare din ce în ce mai clar dezvrăjirea, pentru ca, în final, tatăl să îi ceară parcă să nu îl mai tortureze, să nu se mai tortureze (și soția este chinuită de această tortură necontenită a fiului rămas cu amintirea purtării pe brațe a cadavrului abia desfăcut din frânghia de rafie), să se oprească din a-l visa. Ca urmare, ultimul poem este gol, tatăl nu mai transmite nimic și fiul se întoarce în siguranță în Paradisul CamiSebastian (75).
 

Am ales să vorbesc aici doar despre partea în versuri a acestei cărți, considerând că – oricât de poetică este din timp în timp – partea dintre parantezele pătrate este mai degrabă o explicație (de multe ori interesantă) pe care nu o consider neapărat necesară – mai degrabă o explicație către sine a poetului. Mai mult, cred că partea precedată de refrenul citat mai sus poate exista foarte bine și singură. Închei prin a propune o alternativă la ceea ce spunea Alexandru Mușina, și anume că, dacă poezia e artă de familie pentru Vancu, atunci înseamnă că vom avea parte de noi descinderi în universul familial, deci cred că acest volum nu reprezintă încheierea unei saga familiale pentru poetul din Sibiu.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.