Poeme de Paul Vinicius

nu că te-am uitat

dar uite:

 

 

vine unu’ şi zice:

am plecat –

şi pleacă

 

acum

că am rămas în număr impar

împrejurul paharelor pline

parcă nici moartea

nu ne mai sâcâie

 

acum

vieţile noastre vor fi mai simple

şi mai lipsite de griji

 

foga  foga

gesu lapu

neagro neagro

şi te du

 

iar fotografia ascunsă cu grijă

în buzunarul cămăşii

 

la piept

 

va începe din nou să bată

şi să lumineze

carnea

pe dinăuntru.

 

 

 

 

din mine

cresc tot felul de chestii

 

 

de ieri (de pildă) –

un sictir imens

precum o ciupercă nucleară

deasupra oraşului.

 

dă-le la buci vere

saltă-le portofelu’

puştoaico

arde-i un ştergător de parbriz

în freză

madam!

 

ronţăitori de seminţe şi jucători de table

bazaţi pe dukadam –

frumoasă specie

frate

ai noştri ca brazii (şi mucii pe piept)

iar sâmbăta

pân’ mai luni

câte o giampara ori vreo manea

mai adâncă decât aia a marianelor

cu un adrian copilu’ lu’ bonsai.

 

nu e pace sub şepci

amice

nu-i deloc pace: astâmpără-ţi presiunea şi

tunde-o la şosea;

pe aici

prin sectoru’ cinci

(de inimă neagră)

primăria i-a împroprietărit pe aurolaci

boschet lângă boschet şi urnă lângă urnă

degeaba dai din mână

măi

alegericurate:

bate un vânt al dracu’ de electoral

oraşul e plin de benăre şi poze cu tâmpiţi

care ne vor duce

cu pompă

la groapă.

degeaba mai trece ea

(anastasia)

duios cum mai trecea

sunt întors pe dos iremediabil

şi dacă m-ai căuta prin buzunare

dincolo de prietena mea

(tristeţea mea lucie)

cu botic ţuguiat –

ai găsi şi un colt 45

care nu e el prea bun la arat

da’ face al naibii de bine

la tensiune.

 

 

 

zozo – sau despre cum

să nu capăt

dependenţă

 

 

ce culoare (oare) te-ar bucura

şi cam cum ar trebui să fie ea

inima

(inima)

în care să te înveleşti ca să-ţi ţină de cald

şi în care să te ascunzi de baubau

şi de zilele ploioase

sau

din contră

neruşinat de luminoase

în care reuşeşti totuşi să faci

(singurică-singurea)

o eclipsă cu mult mai deasă

dar şi mai îmbătătoare

decât teii?

 

hai

că voi

musai să ştiţi – adică

tu şi frati-tu geamăn

celularu’ tău dăştept şi vorbăreţ

cu care discuţi zi de zi meteorologie

şi bucătărie

chiar şi atunci când mănânci îngheţată pe băţ

în troleibuz

lăsând fără ochi şi sonor

pasagerii.

 

spune-le picioarelor tale autoritare

să vină mai aproape

fustei – să se astâmpere

iar căpşunilor de buze

să se sature

dar

nu chiar aici

pe trecerea de pietoni

fiindcă

am putea produce oarece încarcerări

dulcissimo;

 

şi mai spune-i

ursuleţului tău de pluş

(ca să afle şi el)

că eşti chiar un aciduţ azotic diafan

(acum

la opt’şpe ani)

pe cale să devină nitroglicerină

o mie şi unu la mie

şi

chiar o soacră nucleară

cu bazuca la cingătoare

 

ceea ce nu-mi doresc nici măcar mie

care am şi eu o vârstă

dar nu prea ştiu

ce să fac cu ea

deşi

dintre toate asanele yoga

nu am priceput decât una:

 

penis captivus

cunilingus

şi ţigara

fără filtru

 

de după.

 

 

 

pitic mihaela

cu care am cules scoici

înecaţi şi un căluţ de mare

la doi mai

într-o vară

 

arătai ca un îngeraş

veşnic prins

cu mâţa în sac

cu ochii tăi nedumeriţi

şi senini

precum două picături

involuntare

de cerneală

pe un document oficial

al naibii de important;

minionele oricum au pielea exasperant de scurtă.

dacă te mai şi apuci

să le tatuezi

fie şi un nimic

cât de cât reprezentativ

nu prea mai rămâi cu ceva

 

ţie

însă

pitic

ţi-am perforat

sub sânul stâng

(însă fiiiiiiiiiiiiiiin –

extrem de fin)

un ozn

străpuns de o torpilă.

 

(ozn-ul era chiar inima mea –

alteori

bagaboantă –

devenită însă

în chiar acea vară

ce părea nesfârşită

un spital de boli nervoase

în care tu te jucai fericită)

 

un ozeneu minuscul

străpuns de o torpilă

de-a dreptul microscopică

 

cât să rămâi exoftalmică

atâta vreme

cât ne va fi dat

să fim

împreună.

 

 

 

ea

sau trei faze ale lunii

pentru oricare astronom

care şi-a pierdut liniştea

 

 

ea este o pisică

din care coboară noaptea

ochii ei verzi mă găsesc oriunde aş fi

vine

se lipeşte

încălzeşte locul unde doare (sau nu doare încă –

însă

cu siguranţă

s-a strecurat ceva străin şi grav

acolo

un fel de început infinitezimal de moarte)

un fel de reacţie

nici fizică

nici chimică

nimic cunoscut

când mă părăseşte şi se duce în

cealaltă cameră

deja nu mai am nimic.

 

ea este un cristal ciudat

pe faţetele căruia

lumina vibrândă a primăverii

îmi descompune toate gândurile

care nu au legătură cu ea

înlocuindu-le cu numere care nu mai înseamnă nimic.

 

ea este un războinic masai

care nu cunoaşte îndurarea

şi atunci noaptea cade extrem de repede

şi fără

dureri.

 

 

acum priveşte prin ochii ei verzi

cerul albastru

păsări albe îngheaţă în zbor

iar mâna mea – ei bine –

mâna mea

lasă litere de sânge

pe hârtie

tâlhăriile se fac azi

 

 

cu promo

la lumina zilei

la ore de maximă toleranţă

în uniforme impecabil călcate apretate

oficiale

cu mult şarm

amabilitate

voci inubliabile

mentolate

picioare lungi

fustiţe mulate

şi cu un năucitor calvin klein delicious  fusion

dar mai ales

cu cel mai cel senzual surâs colgate sensitive pro-relief  pe buze

 

iar când spun eu

că-mi bag

mezozoica-n

orange

nu mă refer nicidecum la vreo portocală

 

celulitele

ştiu de ce.