libris.ro

“O bună parte din lumea imaginată de mine e încă acolo, în mine, incapabilă de a fi transpusă loial în afară”

[interviu cu A.R. Deleanu, invitatul nostru din EgoPHobia #36]

de Cristina Nemerovschi

 

 

1. Întâi ș-întâi, cum te simți după debut? S-a schimbat ceva în viața ta de zi cu zi? Cât de des te gândești la cartea pe care ai publicat-o în urmă cu câteva luni?

 

Mă simt bine. Mai bine acum, după trei luni, decât la o săptămână de la debut. Mă gândesc aproape zilnic la ea, în măsura în care o aşez în contextul mai larg al activităţilor mele scriitoriceşti. Dar nu trece o zi să nu mă gândesc la scris. Poate şi pentru că rar trece o zi în care să nu scriu ceva.

Dacă s-a schimbat ceva? Nu cred, nu ştiu. Dacă s-a schimbat ceva, atunci s-a petrecut atât de lent încât nici nu m-am prins.

 


[© Alex Muntz]

 

2. “Vreau să încep să o iubesc şi să o accept pentru ceea ce este.”, spuneai despre carte, în urmă cu puțin timp. Ai reușit?

 

Oarecum. Toate reacţiile pozitive de la necunoscuţi, prieteni şi cele câteva cronici favorabile din Observator cultural, România literară şi Familia m-au convins să privesc romanul cu mai multă îngăduinţă, să-l accept şi să fiu ceva mai blând cu el. Am apreciat optica domnului Miheţ în România literară, a scris o cronică onestă în care a menţionat şi defectele şi neajunsurile cărţii, aspecte de care eram conştient. E tulburător să vezi că cei din jur nu le observă, mă îngrijorează să ştiu că am scris o carte perfectă. Eu ştiu că nu e. Dar poate că părerile pozitive sunt mai uşor de exprimat decât cele negative. Încă aştept cronica aia devastatoare.

Şi faptul că, la nici trei luni de la lansare, s-a epuizat 90% dintr-un tiraj măricel, mă face să mă simt mai împăcat cu cartea mea.

 

 

3. Sunt foarte multe cazuri în care, după ce o carte este publicată, asupra ei se lasă imediat tăcerea. Nu impresii de la cititori, nu recenzii… Nu este deloc și cazul Îmblânzitorului apelor, care adună constant fani înfocați, din câte am observat pe

Facebook și pe unele bloguri. Te așteptai ca, nefiind câtuși de puțin o carte ușoară, de răsfoit în metrou, să prindă totuși atât de repede la public?

 

Nu. Deloc. Ştiu că sună ca un discurs penibil de Oscar, vai, nu mă aşteptam, stai că am listă, mulţumesc etc., dar chiar nu mă aşteptam. Multă vreme după ce l-am scris am fost ferm convins că e scris prost, sincer, chiar foarte prost, şi că niciun om care are cât de cât respect faţă de timpul său liber nu-şi va pierde vremea cu un asemenea roman. Lucrurile s-au schimbat imediat după ce a ieşit cartea: am avut un public de peste o sută de oameni la lansare (aşa mi s-a zis, eu nu prea înţelegeam ce se întâmpla – la sesiune de autografe chiar am uitat numele câtorva prieteni) şi, la câteva zile după, a apărut cronica domnului Badea-Gheracostea (un cristian era chiar de părere că am bătut recordul românesc pentru cea mai rapidă cronică, haha). Aşa că am zis, hai că poate e ceva cu cartea asta. Însă nu a devenit şi nu cred că va deveni un fenomen, şi, până vor auzi mai mulţi oameni de ea, nu va mai fi de găsit prin librării. Poate e mai bine aşa.

 


[© Alex Muntz]

4. Recitesc Îmblânzitorul apelor – așa cum ți-am mărturisit, sunt fană! – și observ că în roman parcă fiecare cuvânt e pus acolo unde trebuie; cartea are forță, are o atracție foarte mare pentru cititor, îl lovește atunci când trebuie și cum trebuie. Ai rescris pasaje, sau totul a fost o izbucnire a inspirației?

 

Nu a fost o izbucnire, nu. Nu lucrez aşa. La proza scurtă îmi îngădui să nu rescriu foarte mult, pentru că e o formă mai uşor de controlat. Romanul a fost scris şi apoi rescris, rescris şi iar rescris. Scriu de mână, deci primele două variante au fost scrise integral de mână în şase caiete. Înainte de a începe munca am trasat o curbă a desăşurării acţiunii, am scris fişe de personaj pentru a le cunoaşte mai bine. A treia varianta de text a fost în variantă electronică şi editată şi corectată şi rescrisă şi ea. Apoi am trimis-o unor oameni, cam zece persoane, şi am strâns păreri şi critici de la ei. Asta a dus la încă o rescriere. În total cred că l-am citit de vreo douăzeci de ori şi corectat/rescris pasaje de vreo zece. Nu lucrez la inspiraţie, mi-o provoc. Am scris romanul aşezându-mă la birou zilnic, la aceeaşi oră, pentru acelaşi număr de pagini, şi scriind.

 

 

5. Ne dezvălui și cât scrii/scriai zilnic? reai doza în week-end’uri sau concediu?

Dacă țin bine minte, scriam cam o oră pe zi, seara, adică aproximativ 4-5 pagini de caiet A5. Având deja totul stabilit nu trebuia să îmi caut ideile sau să aștept să îmi vină inspirația. În weekenduri scriam la fel. De câțiva ani am un program infernal (e vina mea, mi-l fac singur), așa că, mai mult de o oră, o oră și jumătate pe zi nu ajung să scriu. Dar ajunge, dacă scriu zilnic, măcar pot fi sigur că finalizez proiectele mai devreme sau mai târziu. Când rescriu sau corectez, lucrez în sesiuni ceva mai lungi, nu e o muncă așa de chinuitoare și istovitoare ca scrisul.

6. Una dintre cheile de lectură ale romanului tău ar fi aceea că toată povestea se petrece într-o carte. Crezi în puterea scriitorului de a naște lumi complete, verosimile până la cel mai mic detaliu? Poate exista viață într-o lume imaginată de mintea unui scriitor, identică cu viața din lumea “reală”?

 

Cred în faptul că lumea gândită de scriitor îi poate părea lui reală, dacă nu chiar mai reală, decât cea în care trăieşte. Drama intervine, cred, în incapacitatea de a transpune pe hârtie, adică în lumea reală, realitatea imaginată. Unora le iese mai bine, pentru alţii e mai greu. Mie nu prea îmi iese. Chiar dacă mi s-a spus că scriu cinematografic şi că e foarte uşor de văzut cu ochii minţi decorul pe care îl propun, tot simt că nu e destul, că o bună parte din lumea imaginată de mine e încă acolo, în mine, incapabilă de a fi transpusă loial în afară, prinsă în chingile unui limbaj pe care, din păcate, nu îl controlez suficient.

Dar, în cazul meu, depinde şi de ce anume scriu. În proza mea scurtă, având multe puncte comune cu literatura speculativă, caut verosimilitudine, dar îmi place să şi includ pasaje mai senzaţionaliste, să exagerez un pic. Îmi place acest joc. Nu e uşor. Trebuie să conving cititorul de la bun început că nu-şi va pierde timpul şi că merit ca, preţ de câteva pagini, să-şi suspende neîncrederea pentru mine şi povestea mea. Nu îmi iese întotdeauna.

 

7. Te izolezi atunci când scrii? Ce te poate distrage de la scris?

 

Da, mă izolez. Îmi trebuie linişte. Nu ascult muzică, nu vreau zgomot sau mişcare în jur. Folosesc dopuri de urechi. Ascult muzică înainte de sesiunea de scris, de obicei o singură piesă din cele câteva în care am identificat sentimente pe care aş vrea să le transmit şi eu cititorilor. Folosesc acele piese ca pe tuburi de vopsea, mă ajută să intru în stări pe care mi le pot exprima doar muzical, nu şi verbal. O dată ce am ajuns acolo ştiu ce am de făcut.

 

8. Am numit într-un text Îmblânzitorul apelor ca fiind o “carte totală” și cred în continuare că așa este. O carte despre moarte, despre însingurare, despre timp, despre iubire, despre durere, despre vinovăție, despre absurd… Nu ți-a fost teamă că miza romanului este prea mare, că pui prea mult în această primă carte?

 

Nu, pentru că nu ştiam că este o carte despre toate astea. Dacă mi-aş fi propus să atac atâtea teme, nu cred că aş fi reuşit. Eu o vedeam – şi încă o mai fac – ca pe o poveste. Eu mă consider, înainte de orice, un povestitor. Am învăţat însă că optica mea diferă de cea a cititorilor. Mai târziu, în dialog cu cititorii, am aflat şi eu cât de mult poate însemna acest mic roman pentru cineva. E minunat. Nu prea îmi mai aparţine.

 


[© Alex Muntz]

9. Te gândești deja la o a doua carte?

 

Da, încă de dinainte de a scrie primul roman, cu mulţi ani dinainte. Aş putea spune chiar că ideile celor două romane au mers în paralel, timp de mulţi ani, spre şlefuirea lor. Acest al doilea roman e întreg şi real în mine, fiecare personaj e la locul lui, totul e clar şi limpede. Am scris cam optzeci de pagini, l-am început de două ori, dar, având prea multe angajamente şi deadline-uri în ultimele luni, nu am reuşit să-l continui. Dar în vreo doi ani sper să fie între coperte. Este cu totul diferită de prima carte, mai multe personaje, altă execuţie, alte vremuri şi locuri. Nu e deloc uşor să ştii că povestea e gata, e completă, dar că încă nu există decât în tine. E o poveste la care ţin mult, îmi place la nebunie şi trebuie să iasă.


[© Alex Muntz]

Priorităţile mele s-au mai limpezit însă, iar când va apărea acest interviu eu voi fi început munca serioasă la al doilea roman. Voi publica în 2013 mult mai puţină proză scurtă în reviste, poate chiar numai în antologii, şi voi lucra mai mult la roman.

Pe lângă acest al doilea roman îmi doresc să strâng şi câteva povestiri pentru un volum. Aş vrea să fie compus din 50% texte deja publicate şi 50% texte inedite. Nu ştiu dacă va fi vreo editură interesată de aşa ceva, dar m-aş bucura. Aş vrea să iasă până la publicarea celui de-al doilea roman.

Un alt proiect este o nuvelă a cărei execuţie, prezentare, format, distribuţie vor fi ieşite din comun. Nu vreau să ofer detalii încă, pentru că un asemenea proiect nu am mai întâlnit până acum şi sunt grijuliu cu ideile mele.

Ah, da, şi dacă sunt ceva desenatori care citesc interviul vreau să ştie că sunt interesat să lucrez cu cineva pentru nişte graphic novels, nu încă, dar în viitor. Am nişte idei.

Gata, mă opresc…

 

10. Ai publicat și poezie, în revistele literare. Ideea Îmblânzitorului are vreo rădăcină în încercările tale poetice?

Nu, are rădăcină într-o povestioară pe care am scris-o în clasa a noua. Atât de veche e ideea.

Aş prefera să nu vorbesc despre poezie, pentru că nu mă pricep. Nu ştiu să scriu poezie şi e mai bine să nu mă ating de ea. Avem poeţi foarte buni în România, eu sunt prozator.

 


[© Gitana Sandu]

11. Spuneai, într-un interviu, că nu simți o legătură foarte puternică de apartenență la România, un sentiment pe care sunt convinsă că-l împărtășesc foarte mulți autori români tineri. Ți-a trecut prin minte să scrii în engleză și să publici direct în afară?

 

Aşa e, nu mă simt ataşat de România. Sunt însă legat de limba română. Sunt la fel, dacă nu chiar mai fluent în germană, dar nu voi scrie niciodată în altă limbă decât în limba în care m-am născut. Ţara mi-o pot fura, limba niciodată.

 

12. Ce așteptări ai de la lumea literară pentruÎmblânzitorul apelor? Crezi că ar putea fi nominalizat la vreun premiu?

 

Trebuie să recunosc că atitudinea mea s-a mai schimbat în ultima vreme. Începusem cu intenţia de a publica sub pseudonim, fără poză, anonim. Evident, s-a schimbat asta. Până de curând mă gândeam că nu voi dori o a doua ediţie a romanului. Ei bine, mă mai gândesc, nu aş exclude. Aşa şi cu premiile literare – îmi spuneam că nu mă interesează, dar, dacă vor veni, le voi accepta cu politeţe, respect şi bucurie.

 

13. Cum e pentru tine cititorul ideal? Există?

Habar n-am. Cred că e acela care face din textul meu ce vrea cu el. Cred că e acela care are curajul şi disponibilitatea de a lectura în aşa fel încât textul meu să devină textul lui. Un anume grad de participare, bănuiesc. Îmi plac exigenţii care caută lecturile cu atenţie. Dar îmi plac şi cititorii care sunt un pic mai îngăduitori, care sunt conştienţi de cât de greu este să scrii. Îmi plac cititorii respectuoşi şi politicoşi. Nu îmi plac cei care privesc autorii care pe zei, dar nici cei care consideră că oricine poate scrie. Dar pe bune acum, nu ştiu. Fiecare să fie aşa cum vrea să fie, ce naiba.

 


[© Carmina Vakulovski]

14. În timp ce scriai la romanul de debut, ai citit literatură? Dacă da, s-a impregnat ceva în această carte?

 

Da, citeam şi atunci la fel de mult ca înainte şi după roman. Mă pot lipsi de multe, dar nu accept să treacă o zi fără să citesc. Sunt sigur că s-a impregnat ceva, iar scrisul meu s-a schimbat mult de când am terminat romanul. Sunt sigur că lecturile au contribuit la asta. Citesc cărţi tot mai bune.

 

15. Ai vreun idol literar?

Nu am un idol literar, am însă câţiva scriitori care îmi plac foarte mult, de care mă simt legat într-un mod ce transcede literatura. Pentru Roberto Bolaño am o anume fascinaţie de care nu mă vindec.

 


[© moellergrafie]

16. Dar idol muzical?

 

Nu.

 

17. Mai multi bateriști au devenit vocaliști de succes (afară – Phil Collins, Dave Grohl, Don Henley; la noi – Leo Iorga sau Marius Popeangă); tu ai intenții în această direcție? [întrebare de la iQ666]

Nu.

 

18. Pentru ce trupă din țară ți-ai dori să bați la tobe? [întrebare de la iQ666]

Luna Amară.

 


[© Vlad Forsea]

19. Răzvan [Ristea, bateristul de la Luna Amară] știe? 🙂

Haha! Țin foarte mult la Răzvan și, pe bune acum, nu e nimeni care să îi poată lua locul. Omul e o mașinărie!

 

20. Ai fost o perioadă bună bateristul formației The Others, o trupă care a avut succes, ieșind oarecum din underground. Îți lipsesc concertele alături de ei, timpul petrecut în studio?

 

Timpul petrecut în studio nu, dar concertele da, petrecerile alături de ei, drumurile. Dar uneori în viaţă trebuie să renunţi la ceva din tine, ca să câştigi altceva. Am ales scrisul.

 

21. Mai ții legătura cu ei, cum ți se pare că s-a dezvoltat trupa după plecarea ta?

 

Din păcate nu prea mai țin legătura cu ei. Am lucrat aproape un an cu Victor, chitaristul, așa că pe el îl vedeam zilnic, dar cu ceilalți nu am prea mai ținut legătura. E cumva și vina mea. Aș putea să îmi dau silința mai mult, să le scriu, să le trimit vederi, naiba știe, dar nu o fac. Nu știu…

Trupa s-a desființat la scurt timp după ce am plecat din ea. Au încercat să mai facă una alta, dar nu a prea mers și acum fiecare are proiecte muzicale foarte faine.

 


[© Constantin Nimigean]

22. Pentru că tot am vorbit despre trupă, ți-ai imaginat vreo modalitate prin care literatura ta ar putea fi asociată cu muzica? Îmblânzitorul mi se pare o carte care se adresează mai multor simțuri – e și vizuală, muzicală, foarte atmosferică… de pildă, te-ai gândit să compui un fundal sonor pentru lecturile din roman?

 

Nu m-am gândit niciodată la asta, recunosc. Cred că e o idee faină, dar nu aş putea să o fac eu, pentru că nu sunt compozitor, nu ştiu să fac muzică. Eram baterist, loveam chestii. Dar, dacă cineva ar face o piesă inspirată de roman, aş fi extrem de mândru şi fericit.

 

23. Ai o rubrică permanentă în nou-înființata Revistă de Suspans. Spune-ne câte ceva despre revistă și despre ce vom putea citi în rubrica ta.

 

Revista de Suspans este noua revistă a lui Mircea Pricăjan, scriitor, traducător, editor, un om pe care îl preţuisc mult, fără să-l fi întâlnit vreodată. O mare, mare parte din ceea ce sunt acum ca scriitor îi datorez lui. Şi totuşi nu am stat niciodată de vorbă, nici nu ştiu cum îi sună vocea. Nu voi vorbi despre motivaţia sa de a înfiinţa revista, pentru că nu îmi aparţine şi motivele nu sunt ale mele. I-am promis însă că îl voi ajuta cum pot, aşa că am o rubrică în care voi scrie despre… orice, cred. Nu ştiu exact. Nu am mai avut niciodată o rubrică a mea, dar sunt entuziasmat şi sper să fac o treabă bună. Mă las surprins şi eu.

 


[cu Mihail Vakulovski / © Carmina Vakulovski]

24. Cum ți se pare literatura fantasy & SF în România? Ai autori preferați?

 

Nu prea pot spune multe despre SF şi fantasy, pentru că nu mă prea pricep la asta. Citesc prea puţin SF şi fantasy ca să îmi pot da cu părerea. Am scris o singură povestire care se poate încadra, cu ceva efort, în genul SF (va apărea în print, cândva prin noiembrie). Îmi place literatura horror. Nu avem mulţi autori de gen în România. Am observat că e la modă literatura gotică, vampiri etc. Nu mă număr printre fani, aşa că nu pot spune dacă se face bine sau rău la noi. Dar, în general, se scrie destul de multă ficţiune speculativă, ceea ce e foarte bine. Nu vreau să dau nume, aş jigni pe unii inevitabil în încercarea mea de a flata pe alţii, dar voi menţiona un singur autor, un important stilist, un autor unic şi prea puţin cunoscut în literatura „mare” de la noi, dar care ar merita să fie acolo: Michael Haulică.

 

25. Ai debutat, ai recenzii, ai cititori înfocați. Ce sfaturi ai da oamenilor care visează să debuteze într-o zi?

 

Să renunţe la prostii, să nu bea în exces, să nu se drogheze, să acorde timp pentru lectură, să facă mişcare, să nu fie prea exigenţi cu ei, şi, cel mai important, ceva ce se uită uneori, să scrie!

 


[cu Alexandru Vakulovski / © Carmina Vakulovski]

26. Alături de Mihail Vakulovski, ai moderat întâlnirile cu scriitori din cadrul CenaKLUb Tiuk! din Rockstad, Brașov. Edițiile moderate de tine și Mihail au avut un public deloc restrâns, un public entuziast, implicat, viu, gata să ofere feedback, ceea ce e lucru destul de rar când vine vorba despre întâlniri literare. Cineva din rândul publicului mi-a mărturisit că vine la cenaKlub cu același interes cu care merge la concerte rock. Care e secretul vostru?

 

Măi, nu ştiu, dar tare faine erau întâlnirile alea. Mi-e foarte dor de ele şi de Mihail. Cred că secretul era aprecierea pe care o purtam unul faţă de celălalt şi faptul că fiecare aducea pe scenă tot ce avea mai bun de oferit. Cred că CenaKLUbul are potenţial să devină un fenomen. Au fost printre cele mai faine momente din viaţa mea.

 

27. Te-ai gândit la o piesă de teatru inspirată de Îmbânzitorul apelor? Cred că ar putea ieși ceva mai tare decât Iona J

 

M-am gândit, dar, la fel ca în cazul piesei muzicale, nu aş putea să o fac eu. Tare mi-ar plăcea să o văd!

 


[© Carmina Vakulovski]

28. Vei fi prezent cu texte și în câteva antologii. Despre ce este vorba?

 

Deocamdată e vorba de două antologii: una horror editată de Mircea Pricăjan care va conţine povestirea „Sute de inimi mici ca sute de sori prinşi sub pământ” şi o nouă antologie tiuk!, în care voi fi prezent cu povestirea „Sânul”. O altă povestire, „Atunci când nu eram”, va apărea nu într-o antologie, ci într-o revistă mare cât o antologie. Dar abia aştept noi invitaţii.

 

29. Ce compromisuri ai fi dispus să faci pentru a deveni cu adevărat scriitor profesionist și când crezică vei deveni?

 

Nu cred că voi deveni scriitor profesionist prea curând, dacă prin asta înțelegi un scriitor full-time. Chiar și în străinatate, unde un scriitor poate câștiga ceva mai bine decât în România, este foarte greu. Un număr extrem de mic de autori pot trăi din scris, iar piața este atât de chitită pe scrisul dupa rețetă, încât, dacă nu scrii într-un anume fel, nu te poți aștepta să câștigi ceva (asta dacă te publică cineva, concurența e imensă). Chiar mă gândeam dacă romanul meu ar fi putut să apară în alt mediu publicistic, unul englezesc de pildă, și răspunsul este nu – nu are lungimea necesară, nu are personajele necesare etc. Dar poate că încă nu îmi pot judeca romanul, e și asta o variantă.

Pentru că am zis mai sus “prea curând”, să îți spun și la ce mă refer: vreau să lucrez în străinătate, într-un domeniu care să îmi facă plăcere, preferabil pe o poziție bună, care să îmi permită ca la un moment dat, pe la 50 de ani, să mă retrag și să scriu full-time. Cam ăsta e planul, acesta e unul dintre motivele pentru care am un program “spartan”. Dar rămâne de văzut.

 


[cu Mihail Vakulovski & Cristina Nemerovschi / © Carmina Vakulovski]

 

30. În final, povestește-ne pe scurt cum arată o zi din viața lui A. R. Deleanu în Anglia.

 

Depinde. Până să ajung în Anglia îmi împărţeam ziua între locul de muncă, sala de fitness şi biroul de scris. Deocamdată totul e cam haotic, dar mă lupt de vreo lună să-mi organizez orarul şi cred că am cam reuşit. Zilele mele nu sunt prea spectaculoase: merg la cursuri, fac o practică la o editură, scriu, citesc etc. Dar sunt bine, fac în sfârşit ceva ce îmi place, chiar dacă cu mari eforturi de toate felurile.

 

31. Și familia unde intrăîn programul tău atât de spartan, sau deocamdată nu ai planuri în această direcție?

Să știi că spartan! Ar trebui să mă mai relaxez și eu, dar nu prea mai pot (am observat azi: sunt un pic răcit și my better half m-a forțat să stau în pat de dimineață; da de unde, după 15 minute eram în picioare, nu am stare…). Nu am planuri în direcția aia, nu acum. Unul dintre colegii de cămin din Cluj răspundea mereu la fel când era întrebat la cât plănuia să se trezească de dimineață: când o vrea bunul Dumnezeu. Haha, deci cam tot așa.


[© Andrei Voica]

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #36 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *