Vibraţii rele

de Cosmin Leucuţa
 
I, I hate the colorful clothes she wears
And the way the sunlight plays upon her hair
I hear the sound of a gentle word
On the wind that lifts her perfume through the air                  [The Beach Boys – Good Vibrations (Smiley Smile 1967)]

 

 

Lucruri foarte rele

 

            Priveau toţi trei în mormântul paralelipipedic de ciment. Crepusculul monocromatic le lumina spatele. Fiecare din ei avea pe faţă o expresie de satisfacţie demonică. Aproape că le venea să râdă în hohote.

 

„Cât am suferit …” gândi blondul, punându-şi ciocanul imens pe umăr.

 

„ … pentru momentul ăsta …” gândi în acelaşi timp şi brunetul creţ, ştergându-şi sudoarea de pe frunte.

 

„ … dar imaginea asta merită fiecare scrâşnet de dinţi pe care l-am îndurat !” încheie cel cu ochii verzi, punându-şi mâinile în şolduri.

 

Se întoarseră toţi spre asfinţitul care înghiţea orizontul.

– E ciudat ! râse blondul.

– Ce anume ?

– Că relaţia noastră să se sfârşească în aceleaşi condiţii în care a început !

Ceilalţi doi încuviinţară. Apoi se întoarseră spre mausoleul neacoperit, pe fundul căruia zăcea o fată.

Era legată la mâini şi la picioare, şi avea un căluş în gură. Era brunetă, iar faţa presărată cu pistrui exprima teamă şi neînţelegere. Era frumoasă. Privea în sus, la cei trei călăi. Avea privirea răvăşită de durere. Din arcada stângă îi curgea sânge.

Încercă să articuleze ceva, dar numai nişte mormăituri părăsiră gâtul ei. Cei trei băieţi săriră în groapă.

 

„Ce-au de gând să facă !?” se sperie ea.

 

Asta era rezultatul sentimentelor manufacturate.

Tot ce avea să urmeze era vina ei, fiindcă ea fusese cea care iubise cu adevărat, singura care iubise cu adevărat. Ceilalţi se agăţaseră de o imagine trecătoare, şi fuseseră aţâţaţi de … forma ei eratică.

 

„Culmea, şi eu am făcut la fel !” gândi ea, revoltată.

 

– Aici ne despărţim, mărturisi blondul. – A fost … interesant ! rânji el, apoi o sărută pe frunte şi se căţără afară.

– Mi-a făcut o reală plăcere ! îi spuse cel cu ochii verzi, apoi o sărută şi el pe obraz şi ieşi.

– Să ştii că nu-mi pare rău de absolut niciun moment pe care l-am petrecut împreună ! îi şopti creţul, şi pe moment, fata crezu că o cruţase.

Apoi, tânărul se apropie de ea şi o sărută pe buzele care strângeau între ele căluşul.

– Adio …

Ieşi şi el din groapa de beton, alăturându-se celorlalţi doi.

– Hai să încheiem aici tot ce ne-a legat pe noi patru ! decretă el.

 

Fata începu să se zbată, iar ochii ei spuneau mai multe vorbe de durere decât o mie de guri. O planşă de întuneric se prelingea încet pe trupul ei.

Ea îl privea pe brunetul creţ, iar acesta îi făcu cu ochiul.

 

 

 

Cine-i cine ?

1.

            Era plictisit. Avea doar 17 ani, dar era mai plictisit de viaţă decât unul de 80 de ani. În jurul său, băieţi şi fete dansau fără să-l ia în seamă, fără să le pese de el. Atmosfera era încinsă, băutura ieftină curgea în valuri, la propriu, şi muzica îi percuta în timpane.

Dar el era plicitisit.

Îşi trecu degetele prin părul creţ, rotind câteva bucle, apoi oftă. Câteva fete îi făcuseră cu ochiul mai înainte, dar acum erau prea ocupate sugând limbile altor băieţi. Nu se deranjă să se ridice nici măcar atunci când cineva vărsă un pahar imens de bere pe blugii săi. Privi pierdut la pata obscenă, apoi căzu iarăşi pe gânduri.

 

Era ora 3 dimineaţa.

 

Deodată, privirea i se ridică involuntar, şi dădu cu ochii de …

 

„Cea mai … de trebuinţă fată !”

 

… pe care o văzuse vreodată.

Era perfectă. Până în ultimul detaliu. Totul, nu doar aspectul. Felul în care deschidea ochii, felul în care păşea pe podeaua murdară de bere şi vomă, felul în care îşi balansa braţele şi şoldurile …

 

„Ce dracu’ caută ea aici ?” se miră el, şi pentru prima oară în seara aceea, simţi nevoia să se ridice în picioare.

 

Ea se apropia de el. Nu o mai văzuse în viaţa lui, dar ea se îndrepta spre el ca şi cum l-ar fi cunosct de o viaţă. Nici nu ştia ce ar trebui să facă. Fata se apropie de el. Lumina bătea în aşa fel încât doar partea dreaptă a feţei îi era luminată. Îşi puse braţele la el pe umeri, şi fără un cuvânt îl sărută apăsat pe gură.

Avea respiraţia fierbinte, şi ştia ce făcea. El se pierdu, şi până realiză situaţia, fata îi întoarse spatele şi plecă, făcându-i uşor cu mâna.

„Ce dracu’ a fost asta ?”

 

Îşi pipăi buzele. Încă mai putea simţi gustul buzelor ei, dar se întreba încontinuu …

 

„Unde gura mă-sii am fost când m-a sărutat ?”

 

Ieşi în fugă din casa orgiilor, şi privi în jur. Nu zări nimic. O văzuse ieşind, dar nu era afară. Intră înapoi şi cotrobăi fiecare colţ din casă. Intră peste oameni care vomitau în chiuvetă, peste cupluri care se regulau în dormitorul părinţilor gazdei, peste grupuri care se drogau cu adezivii găsiţi în garaj.

Nimic. Nici urmă de ea.

 

„Era fata perfectă, şi tu ai stat cu mâna la pulă, în loc să pui mâna pe ea !”

 

O pierduse, dar dobândise un nou scop în viaţă.

Îl chema Robert, şi avea să o găsească pe fata care îi redase cu un gest voinţa de a trăi.

 

2.

            Întunericul se lăsase deja de două ore când el se plimba prin parcul prost iluminat, de unul singur. Părul său blond părea aproape şaten în lumina lunii care reuşea cu greu să străbată frunzişul des al copacilor.

„Iarăşi singur …”

 

Făcuse acel traseu de sute de ori, dar niciodată împreună cu altă persoană.

 

„Mereu singur …”

 

Păşea mereu pe aceleaşi dale, care parcă se afundaseră datorită lui în pământ. De fiecare dată îl cuprindea un sentiment de singurătate, un sentiment care îl făcea să-şi dorească să aibă lângă el pe oricine. Nu conta. Putea fi oricine.

Avusese câteva prietene, la cei 19 ani ai săi, dar atunci când era cu ele, nu îl mulţumeau. Avea nevoie de o fată care să îl facă să simtă că are nevoie de el, şi totodată, să îl lase în pace atunci când el avea nevoie de intimitate.

Se apropiase de acest tipar de câteva ori, dar rezultatul fusese …

 

„ … nesatisfăcător !”

 

Îşi ţinea mâinile la spate şi bărbia în piept.

 

Era ora 12 seara.

 

Continua să păşească agale pe trotuar. Apoi auzi un ţipăt scurt, urmat de o plesnitură, ca o palmă aplicată pe o suprafaţă de marmură.

Venea din spatele unui zid acoperit cu muşchi maroniu. Se opri şi ascultă un moment. Apoi urmă a doua plesnitură.

Atunci hotărâ să vadă ce era. Cu palma lipită de zid, se strecură pe lângă el, şi trecu pe partea cealaltă.

Pe moment nu ştiu ce să creadă, ce să spună, ce să facă. Un bărbat de vreo 30 de ani ţinea de încheietură o fată care se zbătea din răsputeri să se elibereze. Din când în când o mai plesnea cu sete, bolborosind cuvinte fără sens.

 

„Cretinu’ ăsta-i beat !” gândi el.

 

Iar fata … era … de o gingăşie ireală. În general nu-i plăcea să vadă femei bătute, dar în situaţia de faţă, nici nu-şi dădu seama când începuse să scrâşnească din dinţi.

Făptura aceea brunetă avea nevoie de el, iar ea, la rândul ei era …

 

„Şi eu am mare nevoie de ea !”

 

Amândoi erau conectaţi unul de altul. Ea probabil că avea nevoie de el doar atunci, dar el avea nevoie de ea pentru totdeauna.

Aşa că nu stătu prea mult pe gânduri. Îl strigă pe bărbat, şi când acesta se întoarse mirat, îl izbi cu podul palmei în falcă.

Auzi un sunet de os zdrobit, apoi bărbatul se clătină şi mâna i se desprinse de pe încheietura fetei. Aceasta îi sări în braţe. El o privi şi îi spuse sec:

– Vrei să dai în el ?

– ??? se miră ea.

– Dă-i una în faţă cu piciorul ! A doua oară n-o să se mai atingă de tine !

Şi fiindcă fata continua să stea, el se desprinse de ea şi îl lovi pe bărbatul căzut jos cu piciorul în figură. Fata îl privi, apoi izbucni în râs.

– Exact ! râse şi el. – Nu simte nimic, oricum, te asigur ! Cred că i-am rupt falca !

Apoi se apropie de ea.

– Eşti bine ? De ce te lovea ? Ar trebui împuşcat, nenorocitu’ dracului !! strigă el către bărbatul care zăcea jos, parţial scufundat într-o baltă mâloasă. Din gură îi curgea un fir gros de sânge, şi mandibula inferioară îi atârna ciudat, ca unui câine călcat de maşină.

Îşi întoarse privirea spre ea, şi văzu că plângea. Nu plânsul acela pe care îl recunoşti de la o poştă, ci îi curgeau lacrimi, şi părea profund îndurerată.

Îl privea în ochi.

Se apropie de ea, şi atunci ea îl sărută apăsat, înfigându-şi degetele în părul lui des.

Apoi, fără un cuvânt, se întoarse, şi se depărtă în fugă de el.

– Hei, unde pleci ? se miră el.

Nu primi niciun răspuns, iar silueta fetei se pierdu în întuneric.

Începu să zâmbească. Era puţin nervos, dar dorea să zâmbească. Era prima fată care-l făcea să zâmbească. Trebuia să ştie cum o cheamă. Trebuia să dea de ea. Ea era cea pe care o căutase de atâta vreme.

Îl chema Dominic. Începu să râdă în hohote.

3.

            Maşina era plină de tineri. Doi în faţă, cinci în spate. Şi el era singurul care nu avea parteneră. Nu fiindcă nu vroia nimeni să meargă cu el, ci fiindcă toate fetele care voiau să meargă cu el … erau cunoscute. Toată lumea le ştia, şi acest lucru îl deranja.

Ar fi vrut măcar odată să intre într-o încăpere alături de o fată, şi toţi să întoarcă capul după ei, întrebându-se cine era misterioasa lui parteneră.

Ar fi vrut măcar odată să o ia de la început alături de cineva, nu să preia de unde alţii se plictisiseră. Ar fi vrut să aducă şi el pe cineva nou în grupul lor.

Dar nu reuşea. Ori de câte ori întâlnea o fată, i se făcea frică. Credea că ceilalţi o vor vorbi de rău în faţa lui, sau îşi vor bate joc de ea, sau că pur şi simplu nu o vor accepta. Atunci el ar fi trebuit să aleagă între ei sau ea.

Alegerea era de fiecare dată identică.

Ce era şi mai rău, era faptul că ceilalţi îl pisau mereu pe tema aceasta.

De fapt, ei erau motivul pentru care el era singur. Acesta era preţul pe care îl plătea pentru a fi cu ei. Asta nu însemna că era tot timpul singur. Uneori se scuza că nu poate merge cu ei, şi se întâlnea cu vreo fată, dar la evenimente importante, era mereu singur.

 

„Ca şi acum …” gândi el, privindu-şi genunchii.

 

Stătea pe bancheta din spate a maşinii, în mijloc, iar pe margini stăteau doi băieţi, ţinând în braţe două fete.

„Nu-i nimic. M-am obişnuit. O să-mi găsesc o tipă bine cu care să stau toată noaptea, de care apoi n-o să mai aud în veci … Mereu se întâmplă aşa …” oftă în sinea lui.

 

Toate astea nu l-ar fi deranjat dacă nu ar fi fost un bun cunoscător al psihicului feminin. Era ceva înnăscut. Fetele gravitau în jurul lui, dar el le respingea, de frica celorlalţi.

Le atrăgea, apoi le respingea. Acesta era jocul lui, pe care îl ştia pe de rost. De fiecare dată pierdea, şi câştiga.

Şi ce era mai rău, era că nu se putea dezobişnui de mecanismul acela.

 

„Nu-i nimic. M-am obişnuit.”

 

Maşina opri pe marginea drumului. Uşile se deschiseră şi toţi păşiră afară, râzând, glumind, făcându-şi percepţii denaturate cu privire la petrecere.

Coborâ şi el afară, trânti portiera, apoi îşi aranjă sacoul negru.

 

Era ora 9 seara.

 

La masă, toţi vorbeau despre acelaşi lucru: ultimul chef la care fusese gaşca, inclusiv el. Ocazional, perechile se ridicau şi dansau frenetic o melodie, apoi se aşezau iarăşi şi râsetele curgeau în valuri.

Erau în anul II de facultate, şi nu prea le păsa de nimic altceva decât să se simtă bine la orice oră din zi sau noapte.

El stătea cu coatele pe masă, cu capul în palme, rotindu-şi privirea de jur împrejur. Câteva fete îl filau deja, dar era plictisit.

Ştia deja cum avea să decurgă seara. Avea să meargă să vorbească cu una din ele, apoi va dansa cu ea, şoptindu-i vorbe echivoce la ureche, făcând-o să îşi pună întrebări. În tot acest timp îşi va ţine mâinile acasă. Nu trebuie să fie mitocan. O va face să râdă, să se mire, să fie şocată, apoi se va retrage subtil. Nu înainte de a-i spune un singur lucru care avea s-o facă să vrea să se mai întâlnească cu el.

Dar el nu va mai avea să se întâlnească cu ea. Din cauza lor …

Totuşi, nu putea rezista tentaţiei. Poate că el controla sfârşitul, dar în privinţa începutului …

 

„Să zicem că treaba stă altfel …”

 

Se ridică încet de pe scaun. Blugii de un albastru deschis aveau o culoare plăcută în semiobscuritatea încăperii. Se apropie de o fată care îl privea insistent de ceva vreme, probabil din acelaşi motiv pentru care şi el o privea pe ea: amândoi erau singuri.

– Tânără domnişoară, dacă nu vă deranjez, îmi faceţi plăcerea unui dans ? întrebă el zâmbind uşor, privind-o în ochi. Îi întinse mâna.

Fata îi răspunse serios:

– Desigur, tinere domn. Plăcerea e a mea !

Îşi puse palma ei mică în mâna lui şi îl urmă pe ringul de dans.

 

„Bătălia e deja câştigată !” îşi spuse el plictisit de rutina acestor întâlniri.

 

Ea îşi puse bărbia la el pe umăr, şi îşi înfăşură braţul în jurul gâtului său.

 

„Dansează bine !”

 

Se rotiră aşa o vreme, discutând nimicuri, apoi melodia se opri. Se pregătea să o invite la el la masă, când observă ceva ce îl făcu să se considere norocos: o fată stătea singură pe ringul de dans. Partenerul ei o părăsise acolo, şi ieşise afară să vorbească la celular.

 

„Ce dobitoc !”

 

Fata privea pierdută, oarecum tristă, căutând pe cineva cu care să salveze situaţia.

– Îmi pare rău, dar e nevoie de mine undeva ! se scuză el, lăsând-o pe partenera sa la masă de unde o luase. Înainte ca ea să poată întreba ceva, el era deja lângă bruneta din mijlocul ringului.

– Se pare că aţi rămas singură, domnişoară …

– Ah … ce ? Nu, se întoarce imediat ! răspunse ea repede, uitându-se după partenerul ei.

– Mi se pare că şi aşa a trecut deja prea multă vreme de când sunteţi singură !

Fata lăsă capul în piept. O nouă melodie începu, şi el îndrăzni:

– Dansaţi cu mine ?

Îi întinse mâna.

– De ce nu ? spuse ea mai mult pentru sine.

Se lipiră unul de altul, şi el nu putea să scape de gândul că ea …

 

„Are ceva special ! Da’ nu ştiu ce anume …”

 

– Cum te cheamă ? întrebă el, apoi înlemni.

Niciodată nu întreba aşa ceva. De obicei le lăsa să-şi dea singure numele. Simţise că oricât ar fi stat lângă ea, fata nu l-ar fi dat de bunăvoie.

Rolurile se schimbaseră. Ea deţinea acum controlul, şi probabil că nici măcar nu ştia acest lucru.

– Elena, şopti ea cu vocea tremurândă, ca şi cum ar fi fost un secret de stat. – De ce ai venit să dansezi cu mine ?

– M-am gândit că nu-i stă bine unei fete să stea singură pe ringul de dans. Acest lucru face de ruşine pe băieţii din jurul ei. Mai ales când e vorba de o fată atât de frumoasă ca şi tine.

– Ah, va să zică ai făcut asta nu pentru mine, ci pentru voi, băieţii ! rosti ea dojenitor.

– Spre eterna mea ruşine, da ! răspunse el serios, şi ea pufni în râs.

– Niciodată nu încetaţi să mă uimiţi cu mândria voastră ! râse ea.

– Aşa este ! Recunosc ! Suntem pe locul doi la acest capitol !

– Şi cine-i pe locul întâi ? se miră ea.

– Femeile ! râse el.

Surprinzător, şi ei i se păru comic. Continuară să danseze, şi chiar după ce melodia se termină, rămaseră încleştaţi unul de altul. El nu voia să plece, şi simţea că nici ea nu voia să fie lăsată singură.

– A trecut deja mai mult timp decât îţi ia să porţi o conversaţie la telefon ! avertiză el.

– Am şi uitat de conversaţia aia ! râse ea, calm.

Apoi fata făcu ochii mari. Ca şi cum realizase o mare oroare, sau ca şi cum îşi aduse aminte de ceva extrem de important.

– Ce s-a-ntâmplat ? se sperie el.

– Trebuie să plec ! îi spuse repede şi se desprinse de el.

– Stai ! Ne mai vedem ? stărui el, ca un copil mic.

– Poate, şopti ea întorcându-se spre el.

Îi sări în gât şi îl sărută apăsat, apoi se urcă într-un taxi şi se pierdu în întuneric.

Tânărul rămase mut în mijlocul străzii. Îşi pipăi buzele pe care încă mai simţea gustul rujului ei.

 

„De ea am nevoie ! Şi am nevoie de ea ca să ies din rutina asta blestemată !”

 

Îl chema Cezar. Se întoarse la petrecere şi îşi petrecu restul nopţii visând la ea.

 

4.

            Se trezi dimineaţa, coborâ în camera de zi îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi roz şi un maiou alb, şi după ce îşi turna un pahar de lapte, ieşi pe verandă, să observe răsăritul.

Formele ei curbate atrăgeau privirile încă dinainte ca razele soarelui să se reverse pe trupul ei.

După ce soarele îşi făcu apariţia, se întoarse în casă, se îmbrăcă într-un trening alb, şi ieşi afară, să alerge. După câteva ture intră înăuntru, îşi aruncă hainele în coşul din baie, apoi intră la duş.

Era singură acasă. Părinţii erau la lucru.

 

„Probabil că azi sunt în formă. I-am auzit aseară cum se regulau ca iepurii, când am venit de la chef !”

 

Nu o deranja să ştie lucrurile acestea. La o adică, erau tineri. Niciunul nu era trecut de 40 de ani.

Dădu drumul la apă. Aceasta curgea în jeturi mari peste corpul ei. Suvoaiele se uneau pe pielea ei, apoi se scindau, se prelingeau pe spate, pe sâni, şi picurau de pe sfârcurile tari. Nu înţelegea de ce o excita atât apa rece.

Un prosop gros înfăşurat în jurul corpului, apoi ieşi din baia aburită scuturându-şi capul. Trase pe ea o pereche de blugi jerpeliţi, de un albastru spălăcit şi o bluză galbenă, şi ieşi în grabă pe uşă, cu ghiozdanul pe umăr.

Era clasa a XII-a, şi nu prea avea altceva de făcut în timpul liber decât să meargă la chefuri şi să doarmă până târziu. Cu învăţatul nu prea se omora – prindea din zbor, şi era de ajuns.

Astăzi însă avea ceva special în program, după-masă. O ieşire cu un fost prieten care …

 

„Mai mult ca sigur că vrea să mă combine iarăşi ! Fraieru’ ! Asta înseamnă să nu asculţi când o fată îţi vorbeşte serios ! I-am spus că nu mă despart de el decât pentru motive serioase, dar dacă m-am despărţit, nimic nu mă mai poate face să-l iau înapoi …”

 

Apoi, o petrecere la grămadă, undeva prin suburbii. Acest gen de petreceri îi plăceau ei. Erau acele petreceri unde toată lumea dansa cu toată lumea, toţi se pipăiau între ei, şi toţi aveau drepturi asupra tuturor.

Iar partea cea mai bună era că puteau da vina pe alcoolul consumat în cantităţi industriale.

Cu toate acestea, însă, avea principii pe care le respecta cu un fanatism care o mira şi pe ea.

„1. Niciodată să nu laşi garda jos în faţa unui băiat, mai ales în faţa aceluia pe care îl iubeşti.

2. Niciodată să nu te desparţi de el din motive stupide, dar dacă o faci, să fie pentru totdeauna.

3. Distrează-te cât poţi de mult, dar nu fă din asta o prioritate.

4. Niciodată să nu refuzi un lucru bun.

5. Niciodată să nu spui un lucru direct.

6. Niciodată să nu-ţi încalci principiile !”

 

Cam astea erau regulile care îi guvernau existenţa boemă, şi …

 

„ … ca să fiu sinceră …” medită ea.

 

… nu o deranjau.

Cei din jurul ei o cunoşteau ca fiind o persoană cu care se putea discuta absolut orice, în absolut orice moment al zilei. Nu avea toane, dar în zilele ei rele nu era bine să o calci pe bătături. Ştia să dea replici cu o viteză care o uimeau şi pe ea, şi mai avea ciudatul obicei de a pune oamenii în situaţii penibile, atunci când se enerva.

De aceea mulţi evitau să o înfrunte.

Avea şi câteva cafteli la activ, că doar …

 

„ … nimeni nu trece prin viaţă fără s-o dea sau s-o ia !”

 

Ea era de obicei cea care o dădea, dar, se întâmplase să o mai şi ia.

Avea un Ford Cougar în garaj, dar prefera să meargă pe jos.

 

„Statul în fund îl face să crească !”

 

Orele trecură pe lângă ea repede, şi brusc se pomeni în faţa oglinzii, aranjându-şi rochia neagră, mulată peste coapsele armonioase.

 

Era ora 8 seara.

 

Un claxonat prelung o trezi din visare. Pe moment se dojeni că merge cu el, şi hotărâ să îl refuze, dar apoi se privi din nou în oglindă. Arăta atât de bine încât îi veni să se pălmuiască pentru acel gând.

Şi mai era curioasă ce avea el să-i spună, ce texte îşi pregătise.

Le putea respinge uşor, sau îi putea refuza, pur şi simplu, dar curiozitatea nu îi dădea pace.

Aşa că trânti uşa de la cameră în urma ei, şi coborâ repede treptele.

Întâlni zâmbetul lui, plin de subînţelesuri, şi i se făcu greaţă.

 

„Ai futut tot, încă de la primul pas, fraiere !” gândi ea.

 

Hotărâ să-l facă să-i pară rău pentru acel zâmbet. Se simţea ca şi cum ar fi violat-o. Dinţii aceia albi, zâmbind triumfători …

Avea să îl facă să creadă că a dat lovitura, ca apoi, în final să-i taie tot elanul, în stilul caracteristic doar ei, doar unei fete.

Opriră la un restaurant, după ce, tot drumul nu-şi putuse lua palma de pe coapsa ei. Nu conta. În final avea să regrete.

Acolo, se aşezară la un separeu, iar el comandă mâcare exotică şi o sticlă din cel mai bun vin al casei.

Apoi, îşi începu discursul plictisitor. În acel moment ea îşi dorea să aibă un ceas de mână, să se poată uita la el din cinci în cinci minute, arătându-i cât de mult o plictiseşte, dar …

 

„ … la cât e de prost şi de îngâmfat, probabil că nici nu ar observa !” râse în sinea ei.

 

După aproape o oră, o invită la dans. Însă, în timpul melodiei, celularul începu să-i vibreze în buzunar, aşa că se scuză şi o lăsă singură pe ring.

Nici nu îşi dădu seama când un tânăr cu ochii verzi o invită la dans. Se pomeni că îi spune cum o cheamă, purtară o discuţie sclipitoare şi uşor antrenantă, presărată cu nişte glume nevinovate, apoi îl sărută pe buze în văzul celui care o invitase la restaurant, însă fără să vrea, şi apoi se urcă într-un taxiu care demară în trombă.

 

„Ce dracu’ fac ? Lasă, măcar l-am lăsat pe dobitocu’ ăla cu gura căscată ! Nu s-ar fi aşteptat la asta din partea mea ! Sincer, nici eu nu m-am aşteptat !” râse ea.

 

Ajunsă acasă, se dezbrăcă repede şi îşi puse hainele de petrecere: o pereche de blugi albaştri şi un tricou verde-deschis mulat. Auzi un claxon nervos şi ieşi pe geam.

„Fain ! Prima oară mă lasă singură pe ringul de dans, să vorbească la telefon, acuma mă caută acasă … Se vede că-i disperat ! Şi prost !”

 

Coborâ încet treptele şi ieşi din casă. Se apropie de maşina lui şi acesta îi făcu semn să intre înăuntru.

Fata ezită, dar într-un final intră, şi închise portiera. El începu să o certe, să o ameninţe, dar ea îl înfrunta fără frică. Brusc maşina porni şi se îndrepta spre parcul din apropiere.

Abia atunci ea începu să-şi pună întrebări, şi pulsul i se acceleră. Însă nu se întâmplă mare lucru. El parcă maşina şi începu să îi explice cât de mult o iubea. Ea privea în gol, şi brusc se auzi spunând:

– Eşti un dobitoc !

Apoi, deschise portiera şi ieşi afară, îndreptându-se spre casă.

 

„Ce dracu’ faci ? Te-ai tâmpit ?!” se întrebă, sperând ca el să nu vină după ea.

 

„Prima dată îi faci ce ai făcut la restaurant, apoi îl insulţi …”

 

„O să-ţi ia capul !”

 

Auzi cum cineva se apropie de ea, dar nu se întoarse. Simţi cum cineva o prinde de păr şi o smuceşte. Se zbătu, dar nu reuşi mare lucru. În schimb, el o plesni peste obrazul stâng. Lovitura fusese ca o arsură de gradul IV. Urmară alte palme, apoi, de nicăieri apăru un alt tânăr care îl izbi pe derbedeul care o lovea. Acesta căzu pe jos, grămadă.

Era buimăcită. Tânărul o întrebă dacă se simte bine, apoi se întâmplă ceva ce o şocă: ea îi sări în gât şi îl sărută şi pe el, cu aceeaşi pasiune ca şi pe cel dinaintea lui. Şi, ca şi mai înainte, fugi fără să-i dea prea multe explicaţii.

Ajunsă acasă, lacrimile care începură să-i curgă încă din parc, se transformară într-un plâns în toată regula. Se aşeză tremurând pe patul moale şi îşi puse palma pe obrazul pălmuit cu sete …

 

„ … de dobitocul acela !”

 

Apoi realiză că sărutase în seara aceea doi băieţi şi nici măcar nu ştia cine erau. Cu toate cele întâmplate, hotărâ să meargă totuşi la petrecerea aceea.

Acolo, însă, nu-şi putea lua gândul de la toate cele întâmplate în acea seară, şi se pomeni sărutând un al treilea băiat, un brunet care era, probabil, de vârsta ei.

După această nouă confuzie, îl lăsă şi pe acest din urmă pretendent să o caute, şi se îndreptă spre casă.

O chema Elena, şi hotărâ ca după un somn bun să analizeze faptele din seara aceea.

 

 

 

A doua zi, după o noapte zbuciumată

            Se trezi cu faţa puţin umflată, dar gheaţa atenuase cea mai mare parte a problemei. Îşi studie figura în oglindă vreme de aproape 20 de minute, apoi hotărâ să se îmbrace şi să pornească spre şcoală.

În ceea ce îi privea pe cei trei băieţi …

 

„Dă-i dracu’ !”

 

Ştiuse că acesta va fi verdictul încă dinainte de a se culca, dar îşi propuse să-l mai dezbată. Nu avea chef de aşa ceva. Oricum, nu acum. Nu avea chef să arate recunoştiinţă. Nici celui care o salvase de la o bătaie soră cu moartea, nici celui care îi arătase respect şi nici celui care o făcuse să se simtă puternică. Aşa că …

 

„Dă-i dracu’ !”

 

Pe coridorul liceului cineva o apucă de umeri şi o întoarse. Era creţul acela brunet pe care îl sărutase la petrecere. Pe moment nu realiză ce vrea, apoi el se prezentă:

– Mă cheamă Robert ! Aş vrea să stăm un pic de vorbă, dacă nu te superi …, întrebă el, un pic stânjenit de situaţie.

– Ascultă … Robert, aşa ai zis, nu ? întrebă Elena.

– Îhî ! încuviinţă băiatul.

– Ce s-a întâmplat aseară … eram un pic ameţită, ştii şi tu cum funcţionează chestiile astea, nu ? Eu zic să nu complicăm lucrurile, bine ? Pa.

Robert rămase mirat, în timp ce fata îl ocolea, să meargă la ore.

– Păi, nu prea ştiu ! o repezi el, postându-i-se din nou în faţă. – Şi cred că situaţia s-a complicat deja !

– Lasă-mă dracu’ în pace, şi nu mă mai urmări !

– Ciudat, aseară mi s-a părut că ai fi vrut să te urmăresc ! răspunse el repede, serios.

 

„Ăsta chiar crede ce zice ! Nu face pe clovnul !”

– Şi ce ai vrea să spun ?

– Spune „da”, dacă te invit în oraş !

– Sunt mai mare ca tine !

– Nu mă deranjează !

– Dacă spun „da”, mă laşi în pace ?

– Dacă spui „da” înseamnă că nu vrei să te las în pace !

 

„Hai că nu-i prost ! Şi nici urât, dacă stau mai bine să mă gândesc … De ce nu ?”

 

– Bine. Deci vrei să umblăm împreună, nu ?

– Da.

– De unde ştii că nu am deja un prieten ?

– La cum m-ai sărutat aseară, şi dacă ai avut, l-ai uitat deja !

„Las-o dracu’ !” râse ea în sine. În tot acest timp, Robert era cât se poate de serios, o trăsătură pe care nu o mai întâlnise la alţi băieţi de vârsta lui.

 

Îl privi cu milă, apoi se apropie încet de el. Îşi ridică braţul la el pe umăr, îl încolăci după gât, şi, în văzul tuturor celor care se aflau pe coridor în acel moment, îl sărută.

– Te-ai ales cu o întâlnire ! Peste 8 zile să vii să mă iei ! Asta-i adresa mea ! spuse întinzându-i un card laminat pe care era scrisă cu litere mari, elegante, o adresă de suburbie.

Apoi se întoarse şi plecă, balansându-şi şoldurile.

 

„Sper să merite !” gândi ea.

 

 

 

Perspective

            „Drace, cum mă simt în preajma ei ! Nu trebuie s-o las să-mi scape ! Ea ar putea fi, ar putea fi, ar putea fi fata visurilor mele !” gândi Robert, privind-o cum se îndepărtează de el.

 

Era prima fată care chiar conta pentru el. În general, în acest stadiu al relaţiei se gândea cum s-o bage în pat pe partenera lui, dar acum, nici măcar nu îl interesa acest aspect.

„Şi nici măcar nu ştiu cum o cheamă ! Am sărutat-o de două ori şi nici măcar nu ştiu cum o cheamă ! Dobitocule !”

 

 

 

Paradoxuri

            Plecară din restaurantul acela după aproape 3 ore. Ajuns acasă, Cezar se dezbrăcă şi se aşeză pe marginea patului, proptindu-şi bărbia în pumni.

 

„De fiecare dată câştig şi pierd în acelaşi timp. Şi în seara asta s-a întâmplat la fel, dar la un alt nivel !” gândi el, îngustându-şi ochii.

 

În cameră era întuneric, şi doar câteva raze subţiri de lumină pătrundeau printre jaluzelele trase. Luna era mare şi albă.

Se ridică în picioare şi îşi trosni spatele. Privi pe geam, la strada goală, auzind lătratul enervant al câinilor din vecini, apoi se întinse în pat şi abacul din interiorul capului său îşi porni mecanismul de analiză.

 

„La capitolul cuceriri: nota 10. La capitolul rămas cu ochii în soare: nota 10. La capitolul şanse să te mai întâlneşti cu ea: nota  0 !.”

 

Oftă.

 

„Păi, ce ştii despre ea ? O cheamă Elena, şi … cam atât.”

 

Plescăi din buze.

 

„A spus că poate o să vă mai întâlniţi. Venind de la o fată ca ea, asta înseamnă „Lasă-mă dracu’ în pace !”. Sau poate nu. Avea o privire ciudată, de recunoştiinţă. Pentru ce dracu’, nu ştiu !? N-am salvat-o de la nimic !” râse el, imaginându-se pe un cal negru, ridicând-o în şa şi fugind cu ea.

 

Se întoarse pe partea stângă.

 

„Deja mă scoate din starea aceea de plictiseală şi obişnuinţă. Mă face să stau treaz noaptea gândindu-mă la ea. Poate că m-am îndrăgostit ! Ar fi cazul !” râse el.

 

Apoi adormi.

 

 

 

Revino-ţi în fire !

            Când râsul îl epuiză, se întoarse înapoi spre casă. Hohotul sunase ca mugetul unui tiran fanatic care-şi învinsese duşmanii de moarte. Acum era nervos.

„De ce a trebuit să plece aşa ?!”

 

Misterul acela produs de silueta ei afundându-se în întuneric îl făcea să scrâşnească din dinţi. Dar gestul acela pe care ea îl făcuse înainte să fugă din parc îl marcase.

 

„Revino-ţi în fire, ce dracu’ ! Ai aproape 20 de ani şi încă te mai impresionează jocurile astea, puse la cale de fetiţe de liceu ! Poate ai fost subiectul unei farse, sau mai ştii ?”

 

Dar nu putea să nu se gândească. Zâmbi.

Era exact ce îi trebuia lui. O fată instabilă emoţional, care să îl ţină în suspans mereu, alături de care să simtă că trăieşte.

 

„Poate că doar ţi-a mulţumit pentru că te-ai băgat pentru ea. Şi tu te crezi un mare erou de la miezul nopţii !”

 

Nu ştia nimic despre ea.

Se enervă iarăşi.

 

 

 

(Nu îi) Daţi Cezarului ce-i al Cezarului

            Doi tineri stăteau faţă în faţă, cu câte o bere în mână. Erau prieteni, dar fiecare din ei avea ceva pe suflet în acel moment şi nu ştiau cum să se elibereze de povară.

– Zi tu primul ! hotărâ cel cu ochii verzi..

– Ce dracu’ vrei să-ţi zic ? se miră celălalt. Îl chema Dominic.

– Nu ştiu, de aceea te întreb ! Dă-i drumu ! spuse cel cu ochii verzi calm.

– Nu o să-ţi vină să crezi ! oftă celălalt.

– Aşa încep cele mai faine poveşti adevărate ! râse celălalt. – Promit să nu râd.

Dominic se lăsă pe spate.

– Cred că am dat peste fata visurilor mele.

Celălalt scăpă un zâmbet plin de subînţelesuri.

– Nu râde ! De data asta chiar cred că-i pe bune !

– Felicitări ! Cum o cheamă ? reveni el serios.

Dominic lăsă ochii în pământ. Îşi luă sticla de bere în mână.

– Scuză-mă, n-am foat atent ? Ce nume ai zis ?

– Nu ştiu cum o cheamă …, spuse Dominic cu voce scăzută.

Tânărul care stătea în faţa lui începu să râdă în hohote. Dominic îşi roti nervos privirea prin încăpere.

– Scuză-mă, te rog, nu mă pot abţine !

Pufni iarăşi, apoi se linişti. Îşi şterse lacrimile de la ochi, apoi deveni serios.

– Stai să văd dacă am înţeles: ai dat de fata visurilor tale, dar nici măcar nu ştii cum o cheamă ? Unde mă-ta ai dat peste ea ? La institut ? râse el, apoi luă o gură de bere.

– Păi … am salvat-o de unu’ care o bătea !

Celălalt îl fixă cu privirea.

– Să mori tu ?!

– Chiar aşa ! Mă plimbam prin parc, acum o săptămână, şi ea era cu unul pe-acolo. El a început s-o plesnească, aşa că … l-am lovit …

– Bine ?

– Cred că i-am rupt falca …

– Derbedeule ! râse cel cu ochii verzi. – De-astea faci tu ? Şi ? Zi-mi, cum arată tipa asta ? Câţi ani are ? Sau n-ai apucat s-o întrebi nici asta ? râse el.

– Păi, e brunetă, arată bine, se îmbracă … provocator. Mi se pare că purta nişte blugi albaştrii şi un tricou verde, mulat, dar nu aşa … înţelegi ce vreau să spun ? Criminală, tipa !

– Continuă …

– Are o privire pătrunzătoare, şi … sărută … apăsat, cu patos, mă-nţelegi ce vreau să spun ? întrebă Dominic.

– Deşi pare greu de crezut, cunosc şi eu o astfel de fată, şi întâmplarea face că şi eu am cunoscut-o pe-a mea tot acum o săptămână. Tot aşa, o brunetă cu privire pătrunzătoare şi care sărută apăsat …

– Ciudat ! se miră Dominic.

– Nu chiar. Pe-asta o chema Elena, şi era îmbrăcată într-o rochie de seară neagră, mulată.

– La ce oră ai întâlnit-o ? întrebă Dominic. – Mai ţii minte ?

– Cred că era aproape 10 jumate ! Da, cam aşa ! spuse, apoi mai luă o gură din sticla de bere. – Tu ?

– Era abia trecut de miezul nopţii, spuse Dominic nepăsător.

Rămaseră aşa o vreme, apoi se priviră unul pe altul.

– A, şi ar mai fi ceva ! După ce l-am lovit pe imbecilu’ ăla, ea m-a sărutat, şi apoi a plecat repede, fără o vorbă ! M-a lăsat aşa, cu ochii în lună !

Celălalt îşi ridică privirea spre el. Apoi se aplecă peste masă.

– Cred că glumeşti ! Spune-mi că glumeşti !

Dominic dădu din cap negativ.

– Şi eu am păţit la fel. Am stat un pic de vorbă cu ea, apoi m-a sărutat şi a fugit, spunând că poate ne vom mai întâlni ! Poate !

Se lasă iarăşi liniştea la masa lor.

– Crezi că ar putea fi aceeaşi fată ? întrebă cel cu ochii verzi.

– Intervalul de timp dintre întâlniri i-ar putea permite să se întâlnească cu noi …

Se făcu iarăşi linişte.

– Cum arăta ăla pe care l-ai lovit ?

– Nu ştiu, avea vreo 30 de ani, era chel, şi … cam atât ! răspunse Dominic.

– Cu ce era îmbrăcat ?

– Păi, asta să ştii că a fost destul de ciudat. Prostul purta un costum de firmă, negru ! De ce ?

Interlocutorul său amuţise.

– Ce-i ? se miră Dominic.

– Elena, fata asta de care îţi ziceam, avea un însoţitor, un partener, ca să zic aşa. Şi ăsta era chel, cam pe la 30 de ani şi purta un costum negru, de firmă.

– Poate chiar e aceeaşi fată ! concluzionă Dominic.

– Atunci, avem o problemă !

– Şi care ar fi aceea, Cezare ?

– Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului, fiindcă şi eu cred c-o iubesc pe fata aia ! De fapt, nu-i vorba că o iubesc, fiindcă nu sunt sigur de asta, îi vorba că am nevoie de ea !

– Vezi tu, Cezare, aici e o altă chestie ciudată ! Şi eu am nevoie de ea. Am simţit asta din prima clipă în care am văzut-o ! scrâşni Dominic.

 

 

 

Inutilităţi

            Cezar se lăsă pe spate, şi trase aer în piept.

– Totuşi, îmi vine greu să cred că ar putea fi aceeaşi fată ! Îţi dai seama care sunt şansele ?

– Da, e dubios ! răspunse Dominic clătinând încet din cap.

– Oricum, eu zic să nu disperăm. Suntem fraţi, şi dacă se bagă între noi, eu zic că nu merită ! decretă Cezar.

– Da, sau ai putea să te retragi tu ! râse Dominic.

– Ai vrea tu ! izbucni şi celălalt într-un râs puternic.

Terminară de băut berile, apoi se despărţiră, cu promisiunea să se întâlnească peste câteva zile.

Cezar ajunse acasă şi se aruncă în pat.

„Lua-l-ar dracu’ de îngâmfat ! Auzi la el, să mă retrag eu ! Vezi să nu !”

 

Se încruntă.

 

„Poate că supraestimăm prietenia noastră, dragă frate ! Sincer, eu n-aş renunţa la ea, nici măcar de dragul prieteniei noastre !”

 

Apoi realiză ceea ce tocmai gândise.

 

„Ce face o femeie din tine … Nu putem trăi cu ele, da nici fără ele ! Şi nici nu le putem împuşca !”

 

Între timp, Dominic se hotărâ să caute casa misterioasei fete.

 

„Nu poate fi prea departe de mine. N-a avut prea mult timp să se schimbe şi să ajungă în parc. Trebuie să locuiască pe-aici pe undeva !”

 

Apoi:

 

„Dacă dau de ea primul, poţi s-o uiţi, frate ! Sper că n-ai crezut că ţi-o las !?”

 

Se gândi că toată demonstraţia lor de prietenie profundă de la bar nu fuseseră decât vorbe în vânt. Fiecare dintre ei ar fi fost în stare să-l vândă pe celălalt pentru bruneta aceea, deşi niciunul nu o cunoştea aproape deloc.

Cel puţin, el ar fi fost în stare să-l tragă pe Cezar pe sfoară pentru ea.

Şi, spera ca Cezar să gândească la fel. Spera să nu fie el singurul trădător al prieteniei lor.

 

 

 

Prieteni până la moarte

            Dominic o ţinea de mână. Afară era cald, şi pe deasupra lor adia un vânt slab.

Se plimbau prin parcul de lângă casa lui. Acelaşi parc în care se întâlniseră pentru prima dată. Acelaşi parc în care el îşi modificase soarta cu propriul pumn.

Tăceau. Pentru el, asta era semn că, în sfârşit, găsise pe cineva special. Nu trebuiau să trăncănească mereu despre porcării fără sens, ci doar mergeau unul lângă altul. Se mai priveau din când în când.

Era bine.

O siluetă se apropie din faţă. Un tânăr cu ochii verzi.

Dominic amuţi. Dinţii i se încleştară, şi strânse pumnul, strivind palma fragilă a Elenei.

Cel care se apropia îl fixă cu ochii. Cuplul se opri, şi la fel făcu şi străinul.

Căci acum era un străin. Un străin cu figură familiară.

Un străin care semăna cu Cezar …

Şi acest Cezar fusese cândva cel mai bun prieten al lui Dominic. Înainte ca el să ajungă să o ţină de mână pe Elena.

Cei trei se priviră unii pe alţii timp de o secundă …

 

„Doamne, ce frumoasă e ! Şi el tot aşa un trădător a rămas ! Ţi se citeşte în ochi, dobitocule !” gândi străinul.

 

„Treci mai departe, nu-i da motiv să zică nimic ! Nu-i vina ta că ea te-a ales pe tine !” gândi Dominic.

 

„Uite-i cum se luptă din priviri ! Dacă Dominic ar ştii …” gândi Elena.

 

… apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, trecură mai departe, unii pe lângă alţii.

 

 

 

Elena din Troia

            Dominic ieşi în acea după-masă pe treptele din faţa casei. Spera să o vadă pe misterioasa femeie fatală. Iar dacă nu, avea să bată din uşă în uşă, ca să dea de ea.

 

„Merită măcar atât ! Şi dacă dau de ea, îi spun şi lui Cezar !” se amăgi el.

 

Ştia că nu va avea destulă corectitudine în el încât să împartă acea informaţie cu prietenul său cel mai bun.

Îşi pierdu toată după-masa scrutând împrejurimile.

Nimic. Nici urmă de ea.

Se lăsă seara.

 

„Mâine vom recurge la un mic vicleşug ! Un concurs !”

 

Dimineaţă, telefonul sună. Era Cezar. Voia să se întâlnească cu Dominic, să meargă să ia micul dejun împreună.

Dominic îl refuză, motivând că are ceva extrem de important de făcut, ceva care nu suferă amânare.

„O mică minciună nevinovată. O fac şi spre binele lui …” se scuză el, în sinea lui.

 

Se simţea prost pentru că trebuia să-l mintă pe Cezar.

 

„Aşa începe … o minciună, apoi alta şi alta …” gândi el, posomorât.

 

Se îmbrăcă lejer, îşi luă o şapcă şi o geantă de umăr şi ieşi afară. Trecu de casele ai căror locuitori îi cunoştea, apoi începu să bată din uşă în uşă.

– Bună ziua, domnule ! În casa aceasta există vreo fată pe care o cheamă Elena ?

– De ce ? întrebă bărbatul.

– Fiindcă dacă este, sunt bucuros să vă anunţ că a câştigat un premiu onomastic, oferit de firma mea …

O ţinu aşa toată ziua, şi pe la ora 6 seara, ajunse plictisit pe veranda unei case cu un singur cat.

 

În faţa casei era parcată o maşină gri, iar la volanul ei stătea un băiat care probabil nu avea mai mult de 18 ani.

Era brunet, creţ, şi îl fixă cu ochii pe Dominic, ciudatul comis–voiajor care se pregătea să bată la uşă.

 

Cu capul în piept, obosit de atâta umblat aiurea, Dominic bătu la uşă, iar când aceasta se deschise, întrebă acelaşi lucru pe care îl repetase toată ziua. Apoi îşi ridică privirea şi amuţi.

În faţa lui stătea fata pe care o căutase întreaga zi, fata cu care adormise în gând timp de opt zile consecutive, fata la care visase timp de opt zile consecutive.

Fata îl privea mută. Apoi îl apucă de încheietura de la mână şi îl trase înăuntru, sperând că băiatul din maşină nu observase mişcarea.

– Ce dracu’ cauţi aici ? se miră ea.

– Va să zică nu m-ai uitat !

– Nici vorbă, da’ ce cauţi aici ?

– Am nevoie de tine ! mărturisi blondul.

– Vrei să te ajut să muţi ceva mobilă ? Cum m-ai găsit ? se crispă ea.

– Nu, la dracu’, vreau să spun că m-am îndrăgostit de tine !!

– Şşt ! Mai încet ! Te-am sărutat odată şi te-ai îndrăgostit de mine ? Mi se pare cam exagerat ! Ţie nu ?

– Poate, dar a fost picătura care a umplut paharul ! Oricum, m-am îndrăgostit de sărutul tău !

Se auzi un claxon prelung din faţa casei, şi fata tresări.

– Trebuie să plec !

Blondul nu zise nimic, dar o privea insistent.

– Ne întâlnim aici la ora 1 dimineaţa, bine ? Şi rezolvăm atunci toată chestia asta !

– Pe tine te claxonează ?

– Da.

– Cine-i junioru’ ?

– Unu’ care se află în aceeaşi situaţie ca şi tine !

Dădu să iasă, dar el o opri.

– Cum te cheamă ?

Ea ridică ochii spre el şi ezită. Apoi răspunse:

– Elena.

Ieşi repede şi se urcă în maşină. Dominic rămase pe veranda casei şi o urmări cu privirea. O văzu sărutându-l cu patos pe băiatul creţ, apoi maşina porni.

– Elena din Troia. Singura femeie pentru care au pornit pe mare o mie de vase ! Ne vedem mai târziu …

 

Justificare

            Un vânt uşor adia când aceeaşi maşină gri cu care plecase demară în trombă. Elena rămase pe gazonul din curte.

Era ora 1 fără un sfert dimineaţa.

Deschise uşa şi vru să intre când îşi auzi numele strigat.

Oftă.

 

„Chiar credeai că nu o să apară ?” se dojeni ea.

 

Era acelaşi băiat care îl bătuse pe nesimţitul acea care o pălmuise în parc, şi acelaşi care îi bătuse la uşă cu câteva ore înainte.

– Tu nu ai oră de culcare ? întrebă ea, nervoasă.

Era obosită, şi nu avea chef de discuţii.

– Mi-ai spus să vin la ora 1. Am venit.

– Ce vrei ?

– Ţi-am spus !

– Da, te-ai îndrăgostit de mine, şi acum ce vrei ? Să fac şi eu la fel ?

– Nu neapărat, dar speram să-mi dai ocazia să mă justific !

Elena râse, apoi se aşeză încet pe prima treaptă a scării din faţa casei.

– Justifică-te !

– Nu aşa, ci cu stil ! Ce zici ?

–  Când şi unde ?

Era deja obişnuită cu asemenea modalităţi de combinare.

– Acum, dar nu aici ! Ştiu eu un loc.

– Acum ? Sper că glumeşti !

– Nu glumesc ! De ce ?

– Nici nu mă pot ţine pe picioare !

– Şi, mă rog, ce-ai făcut de eşti aşa de obosită ?

– Nu e treaba ta !

Se lăsă liniştea.

Elena sări în picioare.

– Bine, hai să mergem ! Mişcă-te, n-am toată ziua !

– Am înţeles, să trăiţi ! râse Dominic, ducându-şi degetele la tâmplă în semn de salut.

Se urcară în maşina lui şi porniră spre ieşirea din oraş.

– Unde mergem ? întrebă ea.

– Să mă justific ! râse el de izul obscen al răspunsului.

– Bine, dar să nu dureze prea mult justificarea, O.K. ? îl rugă ea.

– Bine, n-o să dureze mult.

Conduseră aşa o jumătate de oră, până când Dominic opri maşina lângă un conac părăsit. Pereţii albi, crăpaţi, cu vinişoare de verdeaţă crescute pe ei, şi sera cu pereţi din sticlă, lipită de capătul vilei, îi dădeau un aer gotic.

– Am ajuns, anunţă el, şi scoase cheia din contact.

– Ce-i aici ? Am ajuns nicăieri !

– Nu te lua după aparenţe ! Au tendinţa să înşele ! Vino ! o chemă el.

Elena ieşi din maşină şi îl urmă. Dominic deschise imensa poartă a conacului şi îi întinse o mână fetei. Ea o luă, şi intră.

Înăuntru totul era vechi, masiv, înnecat în obscuritate. Pe margini atârnau draperii vişinii, groase, de mătase, iar sfeşnice înalte cu braţe ondulate serveau lumina de la câteva zeci de lumânări albe.

Ferestrele înalte erau năpădite de pânză de păianjen, dar acest lucru nu păru să o sperie.

 

„Arată chiar bine !” se miră ea. Nu îi plăceau păianjenii.

 

Un candelabru imens domina tavanul boltit, şi sub el se afla o masă rotundă, mică, pe care erau aşezate două farfurii albe, întinse, tacâmuri şi câte o cupă de argint, iar un covor de petale de trandafiri albi, roşii şi galbeni ducea până la ea.

– Domnişoară … dacă vreţi să mă urmaţi ? întrebă Dominic, înclinându-şi uşor capul.

Elena era înmărmurită. Nimeni nu se mai purtase astfel cu ea.

 

„Cei mai mulţi mă duc în restaurante unde au totul la îndemână, plătesc pentru o cină decentă şi apoi au pretenţia să le-o sug !”

 

Băiatul o conduse la masă şi trase scaunul. Ea se aşeză, apoi şi el, şi din senin, din fiecare colţ al unei camere începu să se audă un izvor de muzică lentă, plăcută, aproape că stârnea somnul.

– Când ai …, întrebă ea, dar el îi făcu semn să tacă, ducându-şi degetul la buze.

Se aşeză şi el, apoi, de nicăieri apăru un picolo înalt care le aduse o sticlă de absint. Turnă în pahare şi se retrase, să aducă mâcarea.

Tânărul turnă băutura în cupe, apoi băură.

– Vreau să-ţi spun că …, începu iarăşi Elena, dar el o opri.

– De ce crezi că simţim mereu nevoia să vorbin, să pălăvrăgim despre porcării ? De ce nu putem să tăcem dracului din gură ? Dar, continuă te rog.

– Am vrut să-ţi spun că îmi pare rău că nu am apucat să-ţi mulţumesc pentru ce ai făcut în parc !

– Nu-i nimic, îmi făceam doar datoria ! Asta, făcu el arătând împrejurul său, nu are nicio legătură cu scena din parc.

– Dar de ce ai intervenit, totuşi ? Era mai … mare ca tine, nu aveai niciun interes, aşa că … de ce ?

– Ar fi trebuit să mă întrebi „De aş fi stat deoparte ?”. Am intervenit pentru că, sincer, îi urăsc pe bărbaţi. Pe toţi. Chiar şi pe cei care nu lovesc femeile. Fiindcă cei care o fac, compensează şi pentru ei …

Elena îl fixa cu ochii.

 

„Ăsta chiar nu glumeşte ! Are ceva … Dar poate doar face pe sensibilul cu mine, să mă înmoaie !”

 

Discutară aşa timp de aproape trei ore, dar ca nicicând, fata nu realiză cum trecuse vremea. Şi în tot acest timp, el nu făcuse nicio aluzie la sex, aşa cum făceau în general cei cu care se întâlnea.

La un moment dat, începu să i se facă frică că el va strica totul întrebând-o ceva stupid despre vreo experienţă sexuală de-a ei.

Însă întrebarea nu veni.

Apoi el se ridică şi o întrebă:

– Dragă Elena, mi-a făcut o reală plăcere să iau cina cu tine. Acum, dacă ai vrea să-mi faci o ultimă plăcere …

 

„Nu, la dracu’ ! Numai să nu mă întrebi aşa ceva ! Nu strica totul !”

 

– Şi care ar fi aceea ? întrebă ea zâmbind.

– Un dans, fiindcă trebuie să mă conving.

– Să te convingi de ce ?

– Intuiţia îmi spune că eşti o dansatoare remarcabilă ! Mă înşel ? în trebă el.

– Nicidecum, râse ea, împăturind şerveţelul şi lăsându-l pe masă.

Îşi puse palma într-a lui, şi începură să se rotească pe muzica care devenise oarecum alertă.

Elena căută din priviri să vadă de unde provenea muzica aceea.

 

„O fi vreun CD player …”

 

Se învârtiră, se întoarseră, se lipiră unul de altul, schimbară priviri dar niciun cuvânt, şi când melodia se sfârşi, amândoi rămaseră faţă în faţă, el cu mâinile pe şoldurile ei, iar ea cu braţele în jurul gâtului său.

– Acum ar fi cazul să pălăvrăgim despre porcării, nu ? spuse el serios, iar ea pufni în râs.

Apoi se priviră iarăşi în tăcere.

– Îmi aduc aminte că m-ai adus aici să te justifici …, începu ea.

– Adevărat.

– Păi, nu crezi că ar cam fi cazul s-o faci ?

– Ba da, ai dreptate. Am tras prea mult de timp, şi trebuie să te duc acasă. Aşa că …

Se aplecă spre ea. Elena îşi ridică bărbia, pregătită de un sărut, dar el îşi lipi obrazul de al ei, şi îi şopti la ureche un singur cuvânt.

Când privirile li se întâlniră iarăşi, fata îl întrebă:

– Cum te cheamă ?

– Dominic.

 

 

 

Nu ai nevoie de carismă

            Ajunse în faţa casei. Verifică adresa de pe cardul laminat. Era aceeaşi. Îşi verifică ceasul. Ajunse cu 10 minute mai devreme.

Îşi trecu degetele prin părul creţ, şi apoi închise radioul. Soarele era aproape roşu, la orizont.

 

„Numai să nu fi luat ţeapă !”

 

Alungă gândul şi vru să iasă din maşină, când observă un tânăr îmbrăcat de parcă ar fi fost un comis-voiajor care vindea aspiratoare. Acesta bătea la uşa casei fetei cu care se întâlnea. Renunţă la a mai ieşi din maşină, şi îşi concentră atenţia asupra personajului.

Uşa se deschise şi în prag apăru fata pe care o aştepta şi el. Cei doi schimbară o privire, apoi ea îl trase înăuntru repede. După două minute, timp în care creţul se zbătu între ideea de a intra peste ei şi a aştepta calm în maşină, fata ieşi în grabă şi se plantă în maşină.

Comis-voiajorul o urmări cu privirea, chiar şi atunci când ea îl sărută pe şoferul nerăbdător.

– Porneşte ! îi spuse ea, şi creţul apăsă pe acceleraţie.

Pe drum, vântul le străpungea părul la amândoi. Buclele lui şi şuviţele ei fluturau scurt. Geamurile maşinii erau lăsate.

– Cine era ăla ? întrebă creţul.

– Deja facem pe posesivul, Robert ? întrebă ea, întorcându-se spre el, zâmbind.

– Nu, dar mi s-a părut că nu ai fi vrut ca eu să vă văd împreună !

 

„La dracu’ !” gândi ea. „Cum dracu’ am lăsat impresia asta ?”

 

– Ce ţi-a dat ideea asta ? se miră ea, cu un aer nevinovat.

– Nu ştiu, spuse el simplu. – Poate modul în care era să-i smulgi braţul când l-ai tras înăuntru …

Fata râse. Râsul cristalin se transformă repede într-un hohot.

Robert o privi intrigat.

– Vrei să-ţi spun un lucru ciudat ? întrebă ea, când îşi termină repertoriul.

– Sigur.

– Vorbeam cu el despre tine. E unul care umblă după mine, şi îi era ciudă că mă duc cu tine, şi nu cu el. Îmi spunea că şi-a dat seama de ce nu vreau să umblu cu el.

Robert ciuli urechile.

– Fiindcă el nu e carismatic ca şi tine. Că şi eu am carismă, că ne potrivim, şi că de aceea ne înţelegem aşa de bine ! minţi ea. – Ce crezi, e vreo urmă de adevăr aici ?

– Şi da, şi nu ! răspunse Robert.

– Explică ! ceru fata.

– Imediat, stai să ies de pe principală !

Viră la srânga, apoi opri la semafor după vreo zece metri.

– În primul rând, nu are de unde să ştie că eu sunt carismatic ! Nici măcar eu nu ştiu dacă sunt. E prima oară când aflu că am această trăsătură ! Apoi, chestia cu atracţia e echivocă. Unii spun că cei care se aseamănă se potrivesc, alţii, că cei care au firi opuse se atrag !

– Să ştii că spui ceva …, îşi dădu ea cu părerea.

– N-am terminat.

– Te rog, continuă ! făcu ea, trăgându-şi braţele în spate şi căscând ochii.

– Adevărul e că ţie, pardon, vouă, fetelor nu vă trebuie aşa ceva. Tu nu ai nevoie de carismă. Şi ştii de ce ?

– Abia aştept să-mi spui !

– Fiindcă sunteţi frumoase. Tu eşti … extarordinară ! Şi fiindcă aveţi vagine ! Chiar dacă ai fi urâtă, undeva tot există unul care vrea să ţi-o tragă, aşa că …

Fata dădu din cap a aprobare.

– Deci să nu-mi fac griji, că mereu se va găsi cineva şi pentru mine !

– Poţi fi sigură de asta ! decretă Robert, aprinzându-şi o ţigară.

Trecură aproape 5 minute fără ca niciunul să nu scoată vreo vorbă.

– Câţi ani ai, totuşi ? începu ea.

– De ce ? Crezi că sunt prea tânăr pentru tine ?

– Ah, nu , doar sunt de părere că ai o gândire deferită de tot ce am întâlnit până acum !

– Diferită în ce sens ? Bun sau rău ? zâmbi el, trăgând din ţigară.

– În sensul bun …, îl linişti ea.

 

„Nu credeam să învăţ vreodată ceva util de la un băiat, mai ales de la unul mai tânăr ca mine !”

 

Ţigara era aproape fumată, când Robert se întoarse spre ea:

– Cum te cheamă ?

Fata se întoarse mirată spre el.

– Nu ţi-am zis cum mă cheamă ?

– Nu.

– Cum e posibil aşa ceva ?

– Nu ştiu, spuse el trăgând pentru ultima oară din ţigară. O aruncă pe geam şi suflă fumul într-o parte.

– Poate ţi l-am zis dar l-ai uitat ! stărui fata.

– Crede-mă, nu l-aş fi uitat ! făcu el categoric.

– Poate nu m-ai întrebat ! găsi ea.

– Să ştii că ar fi asta o posibilitate, râse el.

– Ţţţ ! îl dojeni ea.

– Deci, îmi spui ?

– Ce ?

– Cum te cheamă ?

 

„Oare ce ar trebui să-i fac să-l enervez ? Altul mi-ar fi sărit în cap de mult !” gândi ea, făcând o pauză, ca să tragă de timp.

 

– Mă cheamă Elena !

Maşina se opri brusc.

 

 

 

Soartă – Hazard: 1 – 0

            Muzica  era de nesuportat la acea oră, aşa că ieşi până afară. Arătă încheietura pe care se afla ştampila şi ieşi.

Celularul începu să-i sune chiar în clipa în care puse o ţigară în gură. În mod normal nu fuma, dar circumstanţele …

Scoase celularul din poşetă. Muzica încă îi mai suna în urechi.

– Alo ! Ceau iubitule ! Uite sunt acasă, ascult nişte muzică … Nu, Robi, nu prea am chef în seara asta ! Cred că o să mă culc, că-s obosită ! Las că vorbim mâine, bine ? Hai că te las, că mă mai sună cineva ! Nu ştiu, poate o prietenă ! Bine, noapte bună … Şi eu !

Închise convorbirea şi răspunse la apelul în aşteptare:

– Da ? Am ajuns deja aici, unde eşti ? Dominic, ştii că nu-mi place să ajung prima undeva, şi mai puţin îmi place să ajung undeva singură ! Hai odată ! Te aştept la intrare ! Bine, bine, hai ! Pusi !

Închise telefonul şi îl băgă în poşetă.

Mai trase un fum din ţigară şi cineva o bătu pe umăr. Se întoarse nervoasă, şi dădu cu ochii de un tânăr cu ochii verzi, nişte ochi verzi pe care nu îi putea confunda: era băiatul cu care dansase la restaurant, în seara aceea.

– Elena, nu ? zâmbi el.

– Ăăă … da ! De unde ştii ? Ne cunoaştem ? încercă ea să îl îndepărteze.

– Am memorie, spre deosebire de alţii !

– Asta ce vrea să-nsemne ? Nu te cunosc !

– Ba mă cunoşti ! Îmi aduc aminte că mi-ai spus în seara aceea că ne vom mai vedea !

– Ţi-am spus că „poate” ! rectifică fata.

– Parcă ziceai că nu mă cunoşti ! se miră tânărul.

– Mi-am adus aminte ! spuse Elena repede.

Îşi întoarse capul, şi cerectă parcarea discotecii cu privirea, uitându-se după Dominic.

– Aştepţi pe cineva ? Te întâlneşti cu cineva ? întrebă el.

– Păi …

– Dacă nu, nu mi-ar strica puţină companie ! stărui el.

Văzând că nu primeşte răspuns, se întoarse şi făcu câţiva paşi, când ea îl strigă:

– Stai ! Vin cu tine !

– Mulţumesc !

– Pentru ce ? întrebă ea.

– Pentru privilegiu.

Intrară înăuntru şi se aşezară la tejghea. După o jumătate de oră, Elena îl săruta şi gândea:

 

„Oare ce dracu’ e în capu meu ? Dominic poate intra în orice moment ! Da’ nu pot să plec de lângă tipu ăsta …”

 

Îl săruta fiindcă îi spuse că o iubeşte, că o iubise din primul moment în care o văzuse. Nu spusese nimic diferit de ceilalţi, dar modul în care o spusese o luă prin surprindere, şi pe lângă asta, avea şi o afinitate pentru bărbaţii cu ochi verzi. Iar ai lui erau …

 

„Cum nu am mai văzut până acuma !”

 

Simţi o palmă pe umăr şi se rupse din sărut. Era Dominic. Îi privea pe amândoi cu nişte ochi mari.

– Ăăă …, făcu ea.

„Acuma am dat de dracu’ !”

 

Dar tânărul de lângă ea nu era câtuşi de puţin agitat. De fapt nici nu avea motiv. Nu îi spusese că avea prieten. De fapt, că avea doi.

– Hei, prietene, ce mai faci ? spuse el, întinzând mâna către Dominic.

– Aş putea să e întreb acelaşi lucru, Cezar ! scrâşni acesta. – Ce dracu’ faci ? continuă, nervos Dominic.

– Bine, tu ? Vreau să-ţi fac cunoştiinţă cu cineva !

Din cauza zgomotului şi a întunericului, nu îşi vedeau expresiile şi nu îşi auzeau nevroza din glasuri.

— Îţi baţi joc de mine ?

Cezar lăsă mâna să cadă.

– Nu înţeleg.

– Asta e prietena mea !

Cezar se făcu alb.

 

„Deci era aceeaşi fată !” gândi el, când prin minte i se derulă discuţia lor din restaurant, cu viteza luminii.

 

– Ea nu-i de aceeaşi părere, frate ! se scuză Cezar.

– Nu mai îmi zi aşa ! Tu nu eşti fratele meu ! ‘Tu-te-n gură de trădător !! ţipă Dominic, trăgând-o pe Elena înspre el.

– Eu sunt trădătorul ?! se miră Cezar.

– Da ! Nu tu spuneai că dacă se bagă între noi, nu merită ?! întrebă Dominic.

– Din câte văd, tu acţionezi pe la spatele meu, derbedeule ! se congestionă el.

– N-am voie să am o prietenă ?!

– N-am ştiut că-i prietena ta, dobitocule !! Oricum, puteai să-mi spui şi mie că umbli cu ea, mai ales că ţi-am zis că şi eu o iubeam ! ţipă Cezar. – De ce n-ai putut să-mi spui ? Aş fi înţeles ! Sau ţi-a fost frică că m-ar fi ales pe mine ?

În clipa următoare, Dominic se năpusti asupra prietenului său, proptindu-i doi pumni în figură. Cezar se izbi de marginea tejghelei. Din buza superioară îi curgea sânge.

– Să nu te mai văd niciodată !! îi strigă Dominic.

Apoi o trase pe Elena de mână afară din discotecă.

– Ce dracu’ faci ? Ăla era prietenul meu cel mai bun !

– Şi eu de unde dracu’ să ştiu asta ?!

– Nu asta e important, ci faptul că intru într-o discotecă şi îmi văd iubita lingându-se cu altul !

– Şi ?

– Ce-ai spus ? scrâşni el, apropiindu-se de ea. – Mai spune odată !

Elena tăcu.

– Eu te iubesc. Tu mă iubeşti ? Dacă nu, spune-mi acuma ! întrebă el.

– Şi eu te iubesc ! răspunse ea.

– O să mă prefac că nu am văzut nimic în seara asta, dar … dacă se mai întâmplă odată, îţi jur că te omor ! Dacă nu mă vrei, spune-mi, în pula mea, şi te las în pace ! Dar niciodată – fii atentă aici – niciodată să nu mă mai faci să arăt ca un idiot, m-ai înţeles ?

Elena aprobă din cap, apoi se sărutară.

Ajunşi acasă, se dezbrăcară şi se băgară în pat. El începu s-o mângâie, s-o sărute …

După aproape o oră, se ridică transpirat de pe ea, şi se duse să facă un duş. Elena răsuflă greu, sacadat. Era epuizată. Apoi îi veni o idee. Luă celularul lui Dominic din pantalonii lui care zăceau pe podea, şi copie numărul lui Cezar din memorie. Îl sună de pe telefonul ei.

– Alo ? răspunse el.

– Cezar, sunt eu, Elena, şopti ea, umblând în chiloţi prin camera întunecată. – Vreau să-ţi spun că …

– Alo ?

– Vreau să ne întâlnim !

– Acum ?

– N-nu aşa ! Vreau să ne întâlnim ! sublinie ea ultimul cuvânt.

– Şi cu Dominic cum rămâne ? întrebă Cezar după o scurtă pauză.

– O să mă ocup eu de el ! Tu să nu-i spui nimic, auzi ?

– De ce ?

– De ce, ce ? întrebă fata nedumerită.

– De ce vrei să ne întâlnim ?

– Soarta …

– Crezi în soartă ?

– Tu nu ? se miră ea.

– Mai degrabă în hazard !

– Nicidecum ! Aici e soarta !

– Atunci înseamnă că nu avem ce face, nu-i aşa ? Nu ne putem împotrivi !

– Exact ! Te sun eu mâine să vorbim, bine ? Te las, că vine. Pa ! spuse ea grăbită şi închise înainte ca el să poată răspunde.

– Asta n-aş fi crezut-o niciodată ! îşi spuse Cezar.

Apoi se trânti în pat şi gândi:

 

„Să fi fost oare soarta ?”

 

Râse, dar râsul i se şterse repede de pe faţă.

 

„Oare şi pe mine mă va înşela ?”

 

Dar nu mai conta. Hotărâ să se bucure de situaţie, să profite de ea.

 

 

 

Proces verbal

            Aşa că Elena începu să ţeasă o pânză deasă, complicată şi fragilă în acelaşi timp. Se întâlnea simultan cu trei tineri, îi minţea pe toţi cu neruşinare, iar apoi se culca cu ei pe rând.

Dar nu o făcea pentru că ar fi fost o fată de moravuri uşoare, ci pentru simplu fapt că întâlnise trei elemente de care nu se putea lipsi.

 

Primul dintre ei – Robert – era indispensabil pentru modul său de a gândi şi pentru verva sa.

Al doilea – Dominic – era necesar pentru romantismul său, şi pentru modul său semi-violent în care depăşea orice obstacol. El era cel tăcut.

Iar al treilea – Cezar – era cel inteligent, care ştia mereu ce trebuie să spună, care îi oferea consolare atunci când ceilalţi eşuau la acest capitol. Acesta ştia exact când să vorbească şi exact când să tacă.

 

Şi împreună erau imbatabili.

 

Partea mai grea era să îi evite pe ceilalţi doi când se întâlnea cu câte unul din ei. Desigur, Cezar ştia de Dominic, dar credea că e doar ceva temporar.

Îi instruise să nu o viziteze neanunţaţi, să nu îi trimită flori, să nu o sune prea des şi să nu se simtă neglijaţi dacă s-ar fi întâmplat să nu se vadă vreme de trei zile consecutive.

Aşa trecură patru luni.

Băieţii respectau cu stricteţe regulile, şi totul mergea strună.

Toată lumea era fericită.

Până într-o zi, când Cezar hotărâ să îl elimine pe Dominic din cadru.

Ştia când aveau să se întâlnească cei doi amorezi, şi hotărâ să-şi facă apariţia.

Îi urmări într-o zi de marţi, când se plimbau prin parcul din apropiere, şi trecu pe lângă ei, venind din partea opusă.

Se ţineau de mână, în tăcere. Elena aproape că era să leşine la vederea lui, dar îşi păstră calmul.

Dominic îl privi cu răceală, dar Cezar simţi în privirea sa o oarecare ură latentă, care nu dispăruse, deşi nu se mai văzuseră de aproape patru luni.

Trecu pe lângă ei, apoi îşi încleştă pumnul şi se întoarse.

– Hei, derbedeule ! îi strigă lui Dominic.

– Cum mi-ai spus ? se întoarse acesta.

– M-ai auzit !

– Din câte îmi amintesc, ultima oară când ne-am întâlnit, te-am trimis acasă cu buza umflată ! îl înfruntă blondul.

– Şi eu din câte îmi amintesc, femeia ta umbla după mine !

Dominic amuţi. Se întoarse încet spre Elena, care îi făcea semn lui Cezar să nu spună nimic.

– Ce vrea să spună ? Răspunde-mi, în gura mă-tii !! scrâşni, repezindu-se la ea.

În clipa următoare, Cezar îl apucă de gât şi începu să-l lovească cu sete în figură. Fata interveni, ţipând, dar Dominic era deja învins.

– A terminat-o cu tine, fraiere ! Să nu te mai văd în preajma ei ! îi aruncă Cezar celui care zăcea pe jos cu gura spartă şi ameţit de lovituri.

Apoi o luă pe Elena de mână şi plecară repede din parc.

Dominic se ridică după 5 minute, dar rămase, gânditor, pe loc.

 

„Asta n-o să rămână aşa ! Vă promit la amândoi !”

 

După aceea, se ridică şi se târâ până la prima bancă. Scoase telefonul din buzunar şi formă un număr, dar nu apucă să apeleze. Un tânăr brunet şi creţ îi puse mâna pe umăr:

– Cine era ăla care te-a lovit ?

– Un om mort !

– Cred şi eu ! Aia-i prietena mea ! spuse creţul uitându-se după ei.

Dominic scăpă telefonul din mână.

 

 

Zâmbet trist

            Telefonul suna de aproape două minute. Cezar îl luă şi privi afişajul. Era Elena.

– Alo ? făcu el.

– În faţă la banca roşie, peste o oră. Poţi veni ? se auzi o voce subţire.

– Da.

Închise.

Ajuns acolo, îşi roti privirea în jur. Ajunsese cu 3 minute mai devreme. Elena îl bătu pe umăr. Se întoarse şi ea îi sări în braţe.

Se opriră la o terasă şi comandară câte o cafea.

– Dacă ar afla că eşti cu mine, te-ar snopi în bătaie ! Ştii, nu ? o întrebă Cezar.

– Încă nu am dat de latura lui violentă !

– Nu mă înţelege greşit, nu dă în femei, dar asta nu înseamnă că le lasă să profite de el. Nu-i prost !

– Nici n-aş fi crezut aşa ceva ! mărturisi fata.

– De ce faci asta ?

– Ce anume ?

– Asta ! Te întâlneşti cu mine, îl faci să pice de fraier … bănuiesc că numărul meu l-ai furat din telefonul lui … Astea-s chestii pentru care oamenii ucid !

O privi serios, şi ea îi evită ochii.

– Cred că dramatizezi prea tare ! Îmi plăceai mai mult când făceai glume stupide ca să mă faci să uit că am fost abandonată pe ringul de dans !

– Nu dramatizez, dar trebuie să recunoşti absurdul situaţiei: eu sunt cel mai bun prieten al lui, iar tu m-ai sunat să ne întâlnim după numărul pe care l-ai furat de la el din celular !

– Ai dreptate, aş merita să fiu arsă pe rug pentru asta !

– În altă epocă, ai fi fost deja scrum ! râse el.

Izbucniră amândoi în râs.

– Noi râdem, da’ nu prea e de râs ! avertiză Cezar.

– Ştiu, ştiu …

– Ce intenţii ai ?

– Intenţionez să umblu şi cu tine şi cu el, o vreme ! sublinie ea ultimul cuvânt. – Apoi o să-i spun adevărul, şi o să fim doar noi doi !

 

„Oare de ce nu mă pot opri din minţit ?” gândi ea.

 

– Dar de ce ? Mi-a greu să cred că şi tu simţi la fel ca şi mine !

– Eu te-am sărutat prima, nu ? Ţi-am mai spus, soarta ! râse ea. – Nu poţi scăpa de ea !

– Numai să nu fie hazardul de data asta !

– N-ai grijă, nu e ! Garantez !

Un zâmbet trist se prelinse pe faţa lui Cezar.

 

 

 

Fără menajamente

            O bătaie în uşă. Apoi încă una, şi încă una.

– Imediat, stai un pic ! strigă Cezar.

Dschise uşa şi pe moment i se păru că nu vede bine. Apoi, un pumn în arcadă îl trezi la realitate.

– Surpriză, pramatie ! Asta a fost pentru minciună ! îl anunţă Dominic.

Trecuseră trei zile de când Cezar îl bătuse în parc.

– Ce mama dracu’ cauţi aici ! Ieşi în mă-ta afară ! strigă Cezar de pe podea.

Abia atunci observă că mai era cineva cu Dominic. Un băiat creţ, brunet.

– Avem veşti despre Elena ! continuă Dominic, trecând peste el. – Intră, Robert şi fă-te comod !

Cezar se ridică şi se şterse de sânge, apoi se aşeză pe un fotoliu. Nu avea rost să se isterizeze.

– Cine pula mea eşti tu ? îl întrebă pe tânărul necunoscut. – Şi tu ce pizda mă-tii vrei ? Ieşiţi afară !

– Nu te barbariza ! îl înfruntă Dominic calm. – El este Robert, şi …

Zâmbi. Îşi duse un deget la gură.

– … avem ceva pentru tine. Ceva ce s-ar putea să nu-ţi placă !

– Ce ?

– Îţi mai aduci aminte de seara în care am cunoscut-o amândoi pe iubita şi venerata Elena ?

– Desigur. Cum aş putea s-o uit ? Ce-i cu asta ? întrebă Cezar privindu-l pe băiat.

– Ei bine, Elena a mai cunoscut pe cineva în seara aceea, şi l-a sărutat şi pe el. Cezar, îţi fac cunoştiinţă cu victima nr. 3 a Elenei: Robert ! spuse Dominic arătând spre băiat.

– Despre ce mama dracului vorbeşti ?

– Nu ştiai ? căscă el ochii, a mirare. – Elena, umblă cu mine, cu tine şi … cu el ! Deodată ! sublinie.

Cezar îl privi pe băiat.

– Aşa-i tataie ! Ne-a tras-o la toţi ! replică Robert.

Cezar se întoarse spre Dominic, plictisit:

– Te aştepţi să te cred ?

– Sincer, nu, dar mă aştept să iei în considerare că unde sunt doi, mai e loc şi pentru al treilea. Te invit să o urmărim pe Elena în timpul unei întâlniri de-a lor ! Vezi tu, ea nu ştie că eu ştiu de el !

Cezar rămase mut. Dar parcă tot nu-i venea să creadă. Aşa că hotărâ să o urmărească, împreună cu Dominic, în timp ce se întâlnea cu Robert.

A doua zi.

Priviri căscate, mişcări lascive, atingeri, săruturi, şoapte şi râsete, toate se perindau prin faţa celor doi spioni, Dominic şi Cezar.

– Nu-mi vine să cred ! Curva dracului ! scrâşni Cezar. – Frate, îmi pare atât de rău că ne-am certat. Nu merită ! S-a băgat între noi, dar nici măcar nu merită !

– Ai avut dreptate ! Şi mie îmi pare rău !

– Eu zic s-o pedepsim pe căţea pentru chestia asta, dar s-o facem să-şi dorească moartea !

– Sau, şi mai bine, să i-o facem cadou ! propuse Dominic.

Aşteptară până când Robert se întoarse, şi îi explicară ce aveau de gând să facă. Lui Robert i se păru genial.

În seara aceea, intrară toţi trei la ea în casă, după ce luminile se stinseră. Înainte de asta, Cezar şi Robert vorbiră cu ea la celular, pe rând.

Uşa nu era închisă. Urcară până în faţa camerei ei.

– Staţi ! şopti Dominic. – Poate ne aude.

– N-o să ne audă. Doarme ca un bolovan, specifică Robert.

– Tu de unde ştii ? interveni Cezar.

– S-a culcat cu toţi, nu numai cu tine, armăsarule ! i-o întoarse Robert.

 

„Curvă nenorocită !” oftă Cezar în sine.

 

Împinseră uşa. Dominic sări în pat, şi când fata tresări, îi puse mâna la gură.

Elena îi privea pe cei trei băieţi din camera ei, şi realiză cu groază ce se întâmplase.

– Şşşt, îi făcu semn Dominic, în timp ce Cezar îi arătă un ciocan imens.

– Dacă scoţi un cuvânt, o violăm pe mă-ta în timp ce tu şi taică-tu vă uitaţi, apoi îi spargem capul lui, şi abia după aia te îngropăm de vie, îi spuse Dominic calm. – Ai înţeles ?

Fata dădu din cap că „da”.

– Bun. Hai să mergem.

O aruncară în portabagajul maşinii lui Robert, şi apoi porniră în afara oraşului.

Robert conducea. Lângă el se afla Dominic, ţinânt pe lângă el imensul ciocan, iar în spate se afla Cezar, obosit şi nervos, tolănit pe banchetă.

– Noi doi am convenit asupra motivelor, da’ tu de ce dracu’ o faci ? întrebă Cezar pe şofer.

– Fiindcă sunt un sociopat ! răspunse acesta, fără să se întoarcă.

– Mie-mi convine, ridică Cezar din umeri, apoi îşi aprinse o ţigară.

 

 

 

 

Ziua judecăţii

            Ajunseră în afara oraşului, în pustiu. Aşteptară să se facă lumină, apoi o scoaseră pe fată din portbagaj şi o puseră să se uite la ei, în timp ce săpau o groapă.

Între timp, mai făceau conversaţie:

– Sunt curios, cât timp credeai că o s-o poţi duce cu toţi trei, până să te descoperim ? întrebă Cezar.

– Ne-ai iubit măcar ? Pe toţi, sau numai pe unul ? continuă Robert.

– De ce ai făcut asta ? întrebă Dominic.

Fata plângea cu sughiţuri, scâncind păreri de rău care ar fi îngenuncheat şi un diavol, dar cei trei rămaseră de neclintit. Acum nu mai puteau da înapoi.

După-masa, groapa fu gata. O căptuşiră cu beton pe margini şi pe fund, apoi făcură focul. Se lăsă seara şi toţi patru stăteau în jurul unei frigări în toată regula.

Nimeni nu prea vorbea. Băieţii erau puşi pe gânduri de execuţie, iar fetei îi puseră un căluş, fiindcă nu contenea cu vorba.

Nici unul nu o mai considera atrăgătoare.

– E ciudat cum ţi se schimbă opinia despre om atunci când îi vezi latura rea ! constată Robert. – E valabil în ambele situaţii, nu credeţi ? îi întrebă pe ceilalţi trei.

A doua zi, spre seară, betonul era aproape uscat, aşa că se pregătiră de final.

Aveau la îndemână o placă de beton cu care vroiau să acopere groapa.

O luară pe fată şi o aduseră în faţa carcasei de beton din pământ.

La vederea ei, fata începu să ţipe, iar lacrimile îi curgeau în şuvoaie. Se zbătea violent şi haotic, iar plânsul îi arăta grotesc. Dar, nimic din acest repertoriu nu înduioşă pe cei trei.

– Elena, ai fost acuzată de înaltă trădare … ! începu Robert.

– … ai fost judecată de un juriu format din victimele tale … ! continuă Cezar.

– Şi ai fost găsită vinovată ! încheie Dominic. – Pedeapsa este MOARTEA !

La auzul acelui cuvânt, fata îşi dădu ochhi peste cap şi căzu pe jos. O spumă albă îi apăru în colţul gurii.

– Ce morţii mă-sii ?! Scoate-i căluşul, trebuie s-o trezim !

– Oricum o omorâm, las-o aşa ! hotărâ Dominic.

– Nu ! Trebuie să fie conştientă ! interveni Robert.

O stropiră cu apă şi reuşiră s-o facă să-şi vină în simţiri.

Cezar o mângâie pe faţă, aranjându-i părul ud.

– Apropierea morţii te face să vezi cine eşti cu adevărat, nu-i aşa ? zâmbi el.

Apoi o luară şi o coborâră în groapă.

Priveau toţi trei în mormântul paralelipipedic de ciment. Crepusculul monocromatic le lumina spatele. Fiecare din ei avea pe faţă o expresie de satisfacţie demonică. Aproape că le venea să râdă în hohote.

 

„Cât am suferit …” gândi Dominic, punându-şi ciocanul imens pe umăr.

 

„ … pentru momentul ăsta …” gândi în acelaşi timp şi Robert, ştergându-şi sudoarea de pe frunte.

 

„ … dar imaginea asta merită fiecare scrâşnet de dinţi pe care l-am îndurat !” încheie Cezar, punându-şi mâinile în şolduri.

 

Se întoarseră toţi spre asfinţitul care înghiţea orizontul.

– E ciudat ! râse Dominic.

– Ce anume ?

– Ca relaţia noastră să se sfârşească în aceleaşi condiţii în care a început !

Ceilalţi doi încuviinţară. Apoi se întoarseră spre mormântul neacoperit, pe fundul căruia zăcea fata.

Era legată la mâini şi la picioare, şi avea un căluş în gură. Era brunetă, iar faţa presărată cu pistrui exprima teamă şi neînţelegere. Privea în sus, la cei trei călăi care se pregăteau s-o îngroape de vie. Avea privirea răvăşită de durere. Din arcada stângă îi curgea sânge. Se lovise încercând să iasă din portbagaj.

Încercă să articuleze ceva, dar numai nişte mormăituri părăsiră gâtul ei. Cei trei băieţi săriră în groapă.

 

„Ce-au de gând să facă !?” se sperie ea.

 

Asta era rezultatul sentimentelor manufacturate.

Tot ce avea să urmeze era vina ei, fiindcă ea fusese cea care iubise cu adevărat, singura care iubise cu adevărat. Ceilalţi se agăţaseră de o imagine trecătoare, şi fuseseră aţâţaţi de … forma ei eratică.

 

„Culmea, şi eu am făcut la fel !” gândi ea, revoltată.

 

– Aici ne despărţim, mărturisi Dominic. – A fost … interesant ! rânji el, apoi o sărută pe frunte şi se căţără afară.

– Mi-a făcut o reală plăcere ! îi spuse Cezar, apoi o sărută şi el pe obraz şi ieşi.

– Să ştii că nu-mi pare rău de absolut niciun moment pe care l-am petrecut împreună ! îi şopti Robert, şi pe moment, fata crezu că o cruţase.

Apoi, tânărul se apropie de ea şi o sărută pe buzele care strângeau între ele căluşul.

– Adio …

Ieşi şi el din groapa de beton, alăturându-se celorlalţi doi.

– Hai să încheiem aici tot ce ne-a legat pe noi patru ! decretă el.

 

Ceilalţi apucară placa de beton de funii şi începură s-o tragă peste gura mormântului.

Fata începu să se zbată, iar ochii ei spuneau mai multe vorbe de durere decât o mie de guri. O planşă de întuneric se prelingea încet pe trupul ei.

Ea îl privea pe brunetul creţ, iar acesta îi făcu cu ochiul.

Apoi, totul deveni întunecat în jurul ei.

 

 

 

Sfârşit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.