R. B. Kitaj – Expoziţia retrospectivă “Obsessions”

[1932-2007]

de Adrian Grauenfels

Muzeul evreiesc din Berlin prezintă o mare expoziţie (cu numele Obsessions) dedicată operelor pictorului Ronald Brooks Kitaj , prima organizată după decesul artistului în anul 2007.
Kitaj, artist american, este considerat alături de prietenii săi David Hockney şi Lucian Freud printre cei mai semnificativi pioneri ai picturii figurative. Azi este catalogat ca un mare neconformist, cercetător al problemelor centrale ale secolului XX.

R.B. Kitaj s-a născut în Cleveland, Ohio într-o familie cu vederi de stânga. Mama sa Jeanne era profesoară, fata unor evrei ruşi iar al doilea soţ al mamei, chimistul Walter Kitaj a emigrat din Vienna în Statele Unite ca să evite persecuţiile naziste la care era supus. La 17 ani tânărul Kitaj intra în marina comercială. Lucra pe o navă norvegiană, dar după puţin timp se înrolează în studii de artă la New York, urmate de clase de pictură luate în Vienna, Oxford şi Londra. Din 1957 se mută şi lucrează la Londra în Marea Britanie. În munca sa R.B. Kitaj încearcă să definească identitatea artistului în epoca modernă. Duce o obsesivă luptă cu “evreeismul” său în contextul lecturilor din Franz Kafka, Sigmund Freud, Walter Benjamin, persoane care îi devin model şi catalizează conceptul de “Artă evreiască”, miezul ei fiind experienţa existenţei în Diaspora. Artistul produce ilustraţii pentru aforismele şi “Castelul” lui Kafka, dar şi o serie de portrete rapid executate pentru Karl Kraus, Paul Celan, Leon Trotsky şi Ludwig Wittgenstein. Pentru R.B. Kitaj arta este un mediu emoţional şi intelectual, perpetuu explorat. Devine un avid colecţionar de cărţi, cercetează istoria şi literatura, personajele preferate căpătând spaţiu în picturile lui. Picturile devin puternice , violent colorate, ele conţin aspectele triviale ale vieţii dar şi concrete referinţe filosofice .

Găsim la el aluzii la politică, arte, morală. Literatură şi lumea evreiască, toate sunt mixate pe pânză , amintind colajele de la începutul secolului XX. Prima sa expoziţie solo a fost deschisă la Marlborough New London Gallery în 1963, având titlul ” Picturi comentate, Picturi fără comentariu” cu texte încastrate în tablourile prezentate. Expoziţia îl plasează printre cei mai versatili desenatori ai epocii. Este mereu comparat cu Manet, Degas sau Ingres pentru virtuozitatea şi forţa desenelor sale. Dar desenele sale sunt mult mai complexe decât la predecesori, liniile sale construiesc montaje agitate, peisajele sunt dispersate şi dezorientate, uneori plasate în imposibile tridimensionale construcţii, formele umane se pliază exagerat ca să îşi fac loc în spaţiul pictural . Adesea tensiunea este produsă de un neaşteptat străin plasat într-o situaţie istorică cunoscută. Picturile sale sunt suprarealiste, misterioase, frumoase şi uluitoare. Paleta deschisă ne aminteşte de Max Beckmann , corpurile spaţiale amintesc de tehnica folosită de Francis Bacon sau Frank Auerbach.

O capodoperă numită “Toamna în Centrul Parisului (1972)” ni-l arata pe amicul său, filosoful Walter Benjamin fiind simultan obiectul şi orchestratorul unei nebunii în care progresul istoric se detaşează cu nervozitate de arhitectura urbană pe care o cunoaştem. Teatrul scenei este celebra cafenea Les Deux Magots, admirată de Kitaj care frecventa cafenele intelectuale unde întâlnea emigranţi cu care se simţea familiar. Benjamin, cronicar al unei lumi fărâmiţate stârnea în artist starea de permanentă exilare. Benjamin se sinucide în 1940, dupa ce eşuase o evadare din Franţa ocupată.

O a doua retrospectivă (1994) la Galeria Tate produce reacţii negative. Presa britanică îl atacă sălbatec numindu-l un impostor preţios care lezează artă. Kitaj se simte atins personal de accesată critică, denunţând antiintelectualismul şi antisemitismul care alimentau acest vitriol.
A doua soţie a pictorului Sandra Fisher moare în 1994 în urma unui colaps cerebral, puţin după închiderea expoziţiei de la Tate. Kitaj acuză presa britanică pentru moartea soţiei sale declarând: “Au ţintit în mine, dar au nimerit-o pe Sandra, în locul meu”.
Kitaj a fost puţin apreciat în America până în anul 1995 când expoziţia deschisă la galeria Tate soseşte mai întâi la MOMA în NY şi apoi la Muzeul de Artă din Los Angeles . Critica vremii ripostează denunţând arta Americană că fiind provincială şi nedeschisă celor din afară. Expoziţia lui Kitaj demonstrează talentul excepţional al artistului care combina o exaltată uşurinţă a desenului şi a compoziţiei, puternic afectate de spiritul istoriei. Se reîntoarce în USA în 1997 ca să se stabilească la Los Angeles lângă primul său fiu.

Kitaj se simte atras de texte biblice pe care le prelucrează şi foloseşte în tablourile sale. Multe lucrări care au fost stocate într-o arhiva personală aflată la Los Angeles în ” Sudioul Galben”, sunt azi expuse la expoziţia “Obsessions” din Berlin. Retrospectiva a fost posibilă prin aportul muzeului MOMA, galeria Tate din Londra, şi colecţia Thyssen-Bornemisza din Madrid. Peste 130 lucrări sunt expuse, picturi, desene, studii şi litografii. Vizitatorul este întâmpinat de pictura “Roza Luxemburg” care precede 10 săli de expoziţie din spectaculosul muzeu proiectat de arhitectul Daniel Libeskind. Curatorul expoziţiei Kitaj este Eckhart Gillen care reuşeşte să ne arate un mare pictor radical evreu dar şi un maestru al artei internaţionale.

Spre deosebire de alţi pictori care se întrebau care este scopul artei, Kitaj nu se simte atras de aceste inspecţii ale moralei ci se simte înlănţuit de scopul artistului în conştiinţa prezentului. El sesizează marile cotituri ale istoriei: trezirea Fascismului, Holocaustul , asasinarea preşedintelui Kennedy.. evenimente pe care le alambichează în pânze, pictând peisaje sau scene în care individul este o parte a unui mare marasm politic. Personajele sale sunt dramatic executate, de parcă ar fura un sărut, sau pe cale să comită o crimă, la o execuţie, ele mor sau dansează. Se lăsă surprinse în flagrant delict , niciodată nu sunt singure, şi după cum observă Walter Benjamin, ele nu au interior nici exterior ci sunt o continuă prezenţă a acţiunilor umane scrise în cartea vieţii, larg deschisă pentru ochii altora. Pictorul se simte afectat de perceptul ebraic de a nu picta chipuri. Ba chiar îndrăzneşte să admire picturi religioase făcute de maeştrii italieni. Ca să compenseze ofensa, Kitaj învaţă Kabala direct din studii din secolul XIV, ca de exemplu opera cabalistului spaniol Ramon Lull care sistematiza întregul univers. Spre sfârşitul vieţii influenţele evreismului devine şi mai pregnante. În 1989 Kitaj publică ” Primul manifest Diasporic” în care îşi analizează înstrăinarea şi influenţa rătăcirilor sale în pictură. În această carte găsim remarca: ” Diasporistul trăieşte şi pictează în două sau mai multe societăţi simultan. Şi nu numai evreii sunt diasporişti” . Anticipând critica Kitaj scrie despre arta Diasporică – poate fi inconsistentă uneori aşa cum viaţa în Diaspora este tensionată şi inconsistentă. Diasporism înseamnă să trăieşti între culturi şi naţiuni, fără să aparţii cuiva, dar năzuind la tradiţii şi spiritul acestor popoare. Arta Iudaică în vederea lui Kitaj are graniţele neclare, slab definite, aminteşte de un mozaic. Expoziţia din Berlin este axată pe ” obsesiile ” lui Kitaj astfel formulate: ” romantismul meu , lipsa de experienţ ă , nevroza mea, războiul meu, plăcerile mele, dorinţa de moarte.”

Cu ocazia expoziţiei din Los Angeles Kitaj scria: “Mi se pare un concept original să tratezi arta ca fiind anihilatoarea disperării şi o ficţiune care susţine nemurirea dragostei”. El se referea aici la pictură sa ” Sculptorul” în care un bărbat văduvit de soţie îi ciopleşte un grandios monument care să i-o amintească şi să-i salveze căsnicia ruinată. Exact această viziune a “dragostei nemuritoare” este simbolul dragostei lui Kitaj ptentru lume. Ficţiunile sale pe pânza sau pe carton denotă insaturabila sa atracţie pentru corpuri, piele şi oase, feţe, contactul dintre trupuri. Arta sa este tactilă, dusă la extrem. Contactul său cu mediul poate fi dur şi obsesiv până la uzarea cartonului, alteori delicat şi transparent ca un voal subţire peste sânii modelului. Kitaj este adeptul unei opuse fizicalitate a lumii. Am putea defini arta lui ca fiind impresia unei lumi provocative, făcută din carne şi durere. Înspăimântătoare, pentru că diferit de Goya în somnul raţiunii, Kitaj descoperă monştrii. Violenţa şi crimele Holocaustului reprezintă evenimentul major al istoriei europene. Ca să combată violenţa artistul conferă vina tragediei nu naţiunilor sau armatelor combatante ci indivizilor care poartă responsabilitatea actelor lor. Kitaj asociază acestor acte cruzime şi o brutală sexualitate.

Într-un autoportret celebru (“Self-Portrait as a Woman -1984″), Kitaj apare ca nud de femeie 3/4 văzut din spate, dar faţa este cea a pictorului. Femeia este Hedwig Bacher o austriacă denunţată că s-a culcat cu un evreu. Descoperită de nazişti femeia este forţată să defileze fără haine prin străzile Vienei. Înlocuind faţa femeii cu a sa, Kitaj asumă empatie şi solidaritate cu femeia înjosită. Putem considera translaţia sa fizică ca un act profund de sexualitate intelectuală.
Deşi un rebel inovator, Kitaj rămâne modernist şi un expresionist înfocat. El însuşi declara că modernismul său provine de la Ezra Pound şi T.S. Eliot care l-au influenţat în perioada studiilor sale de artă. Compulsiv, Kitaj scormoneşte în istoria artei căutând răspunsuri la marea enigma a secolului său în care forţele anihilării şi ale morţii depăşesc viaţa şi creaţia elogiate de predecesori. Monumentalismul său este împrumutat de la maeştrii Gericault, Poussin, Ingres. Un puternic tablou este ” Refugiaţii 1983-84″, călători care privesc prin fereastra trenului la un spălăcit peisaj nefinisat , incert şi ameninţător, vestitor al celor ce vor urma.

Ca şi tabloul ” Evreul etc ” înţelegem că toţi suntem nişte exilaţi, obligaţi la o migraţie a destinului nostru şi el nefinisat, monocromatic, aşa cum apare în Evreul etc. Împotriva Diasporei, a enormităţii Holocaustului Kitaj plasează afinităţile umanistice, valorile esenţiale ca prietenia sau familia plasate în centrul pierderii şi al ororilor. În vizunea sa salvarea vine de la cei care în ciuda violenţei şi a resemnării continua să scrie , să picteze, să afirme viaţa şi să denunţe răul cu loialitate şi dedicaţie condiţiei umane.