libris.ro

Transport periculos

de Oliviu Crâznic
click here for the English version

 

             Am parcurs cu paşi mari culoarul de metal rece, în timp ce prin hublourile situate din metru în metru alerga bezna. Spaţiul fusese întotdeauna negru, indiferent ce credeau cei care rămăseseră la sol, negru chiar şi atunci când era scăldat în lumină stelară. Pentru că un lucru nu are culoarea pe care o reflectă, ci culoarea care există în el, şi de când îl străbăteam, nu găsisem în spaţiu altceva decât nuanţa întunecată a morţii.

Nu aş putea să susţin că aveam un presentiment. Nu cred în astfel de lucruri. Dar operaţiunea nu îmi plăcuse din primul moment, chiar dacă era una perfect legală. Terranii fuseseră întotdeauna închistaţi şi dificili, barbari fără îndoială, şi de câte ori avusesem de a face cu ei, lucrurile merseseră de la rău spre teribil. Exista un motiv pentru care Marte se desprinsese de Alianţă – existau în fapt mai multe motive. Dar sângele care înecase rebeliunea lui Washington nu fusese suficient pentru a ne rupe cu totul de ei, nu fusese suficient pentru a refuza să semnăm Tratatul de Colaborare. Şi dacă terranii nu ar fi avut suficiente probleme interne ca să le piară cheful de a-şi bate capul cu noi, sunt destul de convins că aşa lipsiţi de resurse cum ne aflam, ne-ar fi luat înapoi chiar dacă pentru asta trebuiau să ne căsăpească până la unul.

Dinastia Ice nu glumea cu bunurile lor.

Apoi venise incidentul cu morzii. Tâmpiţii din Alianţă atrăseseră rasa asta pe planeta lor principală, apoi se apucaseră să îi transforme în sclavi, să le ia tehnologia şi să îi măcelărească. Ştiam mai multe despre morzi decât Gareth Ice ar fi putut vreodată să ştie, dar imbecilul nu se obosise să ne trimită măcar un mesaj ca să ne întrebe ce e cu nou-veniţii. Aşa că se trezise cu o rebeliune cumplită pe cap, şi morzii ştiau să fie cumpliţi atunci când era nevoie. Unde mai pui că existau şi terrani care vedeau altfel lucrurile – mai prost, după părerea mea – cum era de exemplu Herbert Flood, acum cunoscut şi sub numele de Invadatorul. Pentru că Flood încheiase o înţelegere cu morzii şi trupele lor aliate îl spulberaseră pe Geoffrey Ice în zona de Sud, şi nu lăsaseră pe nimeni în viaţă. Şi nu numai atât. Gareth fusese atacat în Văioagă de un detaşament de morzi zburători, decişi să îl ia prin surprindere şi să o termine cu el o dată pentru totdeauna.

Numai că Gareth nu era chiar atât de tâmpit pe cât îl crezusem – se pare că anticipase mutarea, căci unii din cercetaşii lui scăpaseră pe drumurile de lângă pădure, şi când morzii veniseră, îi aştepta. Îi aştepta şi cerul a ars ore întregi în vreme ce trupurile masive se roteau bezmetic prin aer, cu flăcările portocalii fâlfâind într-un dans al ororii. Iar Lorzii Estici rupseseră înţelegerea şi într-o noapte cu două luni tăiaseră beregăţile aliaţilor lor, până când ultimul străin îşi bolborosise suspinele înecate în sânge.

Conform rapoartelor oficiale, Herbert Flood şi oamenii săi scăpaseră, şi mai adunaseră de pe drumuri câteva zeci de morzi răzleţi, dar totul se terminase. Gareth avea să cureţe regiunea de spurcăciuni şi susţinut de Lorzi, fără îndoială că urma să îl găsească şi să îl execute pe Flood, chiar dacă părăsea Planeta.

De altfel, Invadatorul nu avea unde să fugă, căci figura îi era cunoscută pe toate lumile Alianţei, iar la noi funcţiona Tratatul de Extrădare anexat la cel Principal. Putea cel mult să rătăcească în spaţiu o vreme, până avea să fie găsit de demoni, şi de obicei asta nu dura mult.

Prin urmare, ceea ce aveam de făcut părea să fie destul de simplu – trebuia doar să transport pasagera prin spaţiul terran până când Gareth avea să ne iasă în întâmpinare. După ultimele ştiri, Flood era încolţit undeva către Insule, împreună cu ultimii lui susţinători şi cu morzii rămaşi, aşa că spaţiul era relativ sigur, bineînţeles dacă nu socoteam demonii. În momentul în care coteam pe lângă ultimul hublou, am aruncat o privire neliniştită inscripţiilor interioare – acestea erau mult mai palide decât cele de pe exterior, dar preotul mă asigurase că erau suficient de puternice pentru a opri un demon să străbată pereţii. Numai că nu eram sigur; preotul care fusese desemnat să întărească literele era unul tânăr şi fără experienţă. Chiar şi aşa, m-aş fi simţit mult mai bine dacă mi s-ar fi permis să îl iau la bord.

Dar preoţii erau rari acum şi deosebit de necesari pe Marte. Nu se accepta pierderea vreunuia dintre ei.

Am ajuns lângă uşă.

Cred că am şovăit câteva secunde – cel puţin aşa mi-a arătat computerul de bord ulterior. Nu aş putea spune de ce am făcut-o. Apoi am dat comanda vocală şi am intrat, în timp ce uşile grele de metal cenuşiu se dădeau silenţios la o parte.

 

Ermengaarde Eyes mă aştepta în picioare, sprijinită cu un aer visător de peretele rece. Privirea îi era pierdută undeva în gol, în direcţia în care putea să privească în spaţiu, dar expresia ei infirma ideea că se uita la ceva anume. Cârlionţii blonzi îi scăldau ca o apă umerii albi, iar profilul aristocratic era cu atât mai evident, cu cât astfel de femei nu existaseră niciodată pe Marte. Adevărul era exact aşa – pe George Washington îl urmaseră oameni hotărâţi şi bravi, dar nu nobili. Şi niciodată nu avuseserăm vreun refugiat din vreo Casă. Astfel că primul lucru care m-a lovit când am dat cu ochii de ea, a fost impresia covârşitoare de superioritate care emana din fiinţa fetei, impresie care se prăbuşea asupra mea pentru a mă strivi.

Pentru cine nu a văzut până acum o terrană, e foarte greu să mă înţeleagă. Dar eu am să încerc să explic. Ochii, ochii erau fără îndoială o problemă; i-a întors către mine când intram şi parcă sufletul mi s-a mişcat în trup, gata să îl părăsească. Erau adânci şi ameţitori, ca un iaz care adăposteşte înecaţii, caramel lichid umbrit de gene negre ce tremurau cu o siguranţă dezarmantă – era ca şi cum te lăsau dintr-odată complet dezbrăcat în faţa ei, paralizat şi vulnerabil.

Pentru că ea era, desigur, dezbrăcată, ca orice terrană din Casele Superioare. Cei din neamul ei, cu excepţia fratelui şi soţului, nu aveau voie să ridice privirea deasupra genunchilor delicaţi ai tinerei, dar ca neafiliaţi, noi puteam să o privim fără vreo restricţie legală. Însă evitam să o facem. Evitam atât cât puteam, pentru că ştiam cât de periculos era trupul ei şi ce anume te putea determina să faci, dacă erai suficient de prost să o priveşti mai multă vreme.

Am încercat să îmi ţin privirea pe faţa ei, evitând ochii, evitând gura plină şi ademenitoare şi zâmbetul devastator, rătăcind prin părul ei sclipitor şi pe cerceii grei de aur. Dar desigur că nu puteam să ignor cu adevărat corpul ei armonios uşor arcuit, suplu şi misterios şi cu formele pline şi, desigur, perfecte. Pentru că terranele erau perfecte, asta ştiam de la Academie, cu proporţiile ideale şi tenul bronzat uniform, şi cu toate trăsăturile îmbinate într-un dulce, fatal şi desăvârşit echilibru.

Poate din acest motiv, fetelor de pe Terra li se spunea Artă.

Trebuie să mă mişc repede, am gândit. Şi puteam să o fac. Fusesem antrenat pentru asta.

– Sunt comandantul William Ellys, Domnişoară, m-am adresat tinerei cu o voce aparent sigură. La dispoziţia dumneavoastră.

– Stăpână, spuse ea surâzând.

– Poftim?… am întrebat năucit.

Stăpână. Asta e formula corectă de adresare, comandante.

Domnişoară. Nu sunt afiliat, i-am spus iritat.

Genele îi tremurară din nou, reverberându-mi în suflet şi carne. Insistă:

Stăpână.

Stăpână, am zis ca să o scurtez. Pentru ce m-aţi chemat?…

Mă privi uşor dintr-o parte, printre firele strălucitoare, rebele ale părului auriu.

– Mi-este foame. Îmi va fi dificil să mănânc, dacă îmi ţineţi mâinile legate la spate.

Privirea îi coborî pe forma lină a umărului către curba mai pronunţată a şoldului ei perfect, pe care se odihneau mâinile fine unite printr-o eşarfă de aderenţă. Eşarfa arăta a fi de mătase roşie, conform protocolului şi rangului, cu o fundă mare şi elegantă, dar în fapt era făcută din piele de grief, care se contopea cu pielea fină a prizonierei pentru a fi imposibil de scos de către altcineva decât de către cel care crescuse grieful. Nu era dureroasă şi nu lăsa urme inestetice, permiţând sângelui să circule, dar fără îndoială că era incomodă. Capetele eşarfei atârnau de pe şold pe picior, până deasupra genunchiului, şi am privit pictura măiastră a luminilor care jucau pe ele, contrastând cu pielea aurie a prizonierei.

– Comandante?… întrebă ea, uşor amuzată, şi apoi clipi de două ori, repede.

În mod cert, antrenamentul nu era bun de nimic. Trebuia să ies din încăpere cât mai urgent.

– Stăpână. Nu aveţi nevoie să mâncaţi. Ajungem în mai puţin de patru ore.

– Ah. Aşa e obiceiul pe Marte?… Ţineţi fetele flămânde?… Nu mă mir că sunteţi atât de puţini!… Mă aşteptam însă, comandante, la puţină curtoazie şi bună creştere faţă de o tânără prizonieră de familie bună.

M-am încruntat. Nu fără greutate.

– În primul rând, nu sunteţi prizoniera mea, ci a Alianţei Terrane. Eu trebuie doar să vă transport la proces, punând în aplicare clauzele Tratatului Terra-Marte. În al doilea rând, nu sunteţi de familie bună. Sunteţi fiica lui Aaron Netrebnicul şi iubita lui Herbert Invadatorul.

– Şi sunt, de asemenea, soţia şi sora aliaţilor voştri, Gareth şi Geoffrey Ice, spuse ea, şi ochii înstelaţi mă priveau cu neaşteptată blândeţe. Nu va fi nici un proces. Gareth mă va jupui de vie, pe puntea navei, după care mă va lăsa echipajului. Şi o ştiţi.

M-am sprijinit involuntar de perete.

– Nu ştiu care sunt legile la voi, …Stăpână. Cumva, cu înfiorare, mi-am dat seama că pronunţasem pentru prima dată titlul cu respect, şi nu cu îngăduinţă. Ştiu însă, am spus încercând să mă adun şi să îmi desprind privirea de pe buzele umede şi roşii ale femeii superbe care îmi stătea în faţă, ştiu că aţi asasinat doi din oamenii voştri credincioşi, inoculându-le biavara în vreme ce ei credeau că le daţi de mâncare. Mai ştiu că au murit în chinuri de neconceput, şi că aţi comis toate astea pentru ca mesajul lor de avertizare de la fratele dumneavoastră mort să nu ajungă la timp la soţul dumneavoastră. Astfel încât acesta să moară. Păcat însă că nu v-a ieşit pasienţa – mă scuteaţi pe mine de un drum şi de foarte multă oboseală.

Cuvintele mi-au sunat mult mai dure decât vocea, care îmi tremura penibil şi evident. Mi-am trecut mâna peste frunte şi am simţit-o acoperită de apă. Iar tânăra se uita drept spre mine – suavă, e singurul lucru la care mă puteam gândi.

Aş fi vrut să înjur cu voce tare.

– Am omorât doi oameni care vroiau să mă violeze. Vocea îi era cristalină, cu sunet de instrument muzical, şi mi-am amintit de legendele pe care George Washington le cărase cu el, despre suprafemei care trăiau într-un loc ideal numit Olympp şi pe care muritorii le numeau zeiţe. Cât despre fratele meu – Geoffrey m-a vândut lui Gareth pentru a obţine putere, şi a obţinut. Şi nu i-a păsat că nu eram nici prima nici singura femeie din viaţa soţului meu, şi că majoritatea celorlalte atârnau de cârlige în beciuri.

Am icnit şi m-am tras înapoi.

– Ce vreţi de la mine?… Nu putem încălca Tratatul. Nu vrem să ajungem ca Voi – o Alianţă Barbară domnind peste planete pustiite!… În plus, nu vrem să avem de a face cu Terra, în nici un fel!…

– Nu vreau nimic de la tine, comandante, spuse ea cu tristeţe, şi trupul gol şi ferm i se încordă pentru o secundă, întocmai ca al unei feline, înainte să se relaxeze din nou. Du-te, nu mai îmi e foame. Du-te şi nu mai reveni – decât atunci când vei fi gata să mă predai lui Gareth.

Cu ochii lipiţi de carnea ei tare şi tânără şi cu imaginile evocate de ea în minte, m-am împleticit pe picioare şi am ieşit.

 

– Ce vroia de fapt?… întrebă bănuitor Styles.

Ne aflam amândoi în carlinga neprietenoasă a navei, cu nişa de trecere lăsată deschisă. Priveam absent tabloul de bord, în care se reflecta interiorul punţii principale – Sienna se holba în ecran încercând o proiecţie, iar MacDonald’s lucra la reglajul fin.

Jonathan Styles era cu mine.

M-am uitat atent la ofiţerul tactic, la profilul lui ascuţit şi colţuros, la ochii albaştri spălăciţi şi la părul scurt dat pe spate. Uniforma îi era neîngrijită, şi un zâmbet urât şi neliniştit îi strâmba buzele palide şi subţiri. Bătea darabana cu degetele, dovedind nervozitatea.

– Nu îmi place toată tărăşenia asta, omule. E o copilă. Nu îmi place unde o ducem şi ce vor să îi facă.

Jon Styles scuipă pe podea.

– Nu fi cretin, Ellys. Nu e copilă deloc – are douăzeci şi unu de ani, deşi arată de maxim optsprezece. A omorât doi soldaţi antrenaţi, şi a profitat de moartea fratelui ei pentru a încerca să îi ia gâtul soţului. În plus, nici măcar nu ne priveşte cum o să se sfârşească afacerea – pentru Dumnezeu, e o terrană. Din partea mea, n-au decât să moară toţi.

Adăugă cu răutate, după o clipă:

– Mai bine câştigau morzii.

Am clătinat din cap. Trebuie că antrenamentul celor de la Tactic era superior celui făcut de mine.

– Cei doi au vrut să o violeze. Iar soţul ei…

– Ştiu, ştiu, mă întrerupse el nepoliticos, au vrut, da, da. Sigur că au vrut. Şi tu ai vrut, şi eu vreau. Probabil că vor şi Mac şi Sienna. Mai ales Sienna. Şi probabil că a vrut şi amiralul Banner, sau poate a şi făcut-o.

Scuipă din nou.

– Citeşte naibii dosarul ăla, Ellys. Poate că au vrut să o violeze. Dar, Iisuse!… i-a otrăvit înainte să ştie ce vor!….

Prin geamul hubloului, vedeam negru.

– Nu te lăsa prostit!… E o sirenă!… Ştii ce e aia o sirenă, Ellys?… Am văzut una în minele de pe Falon. Înoată la adâncime medie, printre cărbunii lichizi, şi imită chipul şi obiceiurile persoanei dorite. A luat patru dintre noi, Ellys, patru până am reuşit să o cauterizăm!…

Înţelegeam ce vroia să zică.

– Dar de Gareth ştim o grămadă de mizerii, Jon. Ştim ce le face refugiatelor. Geoffrey era un lingău libidinos. Iar Herbert Flood – omul e respectat. Nu şi-a călcat niciodată cuvântul. Moderat – aşa i se spune pe Terra.

Styles izbi în podea cu cizma. Ochii îi fulgerau, dar ceva în expresia mea îl calmă şi mi se adresă aproape blând, atât cât putea fi de blând cineva de la Tactic:

– Chiar dacă ar fi aşa, nu putem să riscăm încălcarea Tratatului. Terra ne-ar face bucăţele. Nici măcar nu ne-am putea alia cu morzii – sunt extincţi. Şi, în plus, avem ordine clare de la Banner. Fă un efort – foloseşte-ţi antrenamentul!…

– Comandante!… am auzit-o chiar atunci pe Sienna. Fata se zgâia în continuare în ecranul proiecţiei, dar după ton mi-am dat seama că dibuise ceva. Nave. Sunt trei.

Cuvintele analistei sunau rece. Am îngheţat, şi a îngheţat şi Styles.

– Demoni?…

Fata scutură din cap violent.

– Nu aş zice. Navele sunt mult mai deschise la culoare, şi au simbolul Alianţei Terrane.

– Gareth?… am întrebat neîncrezător.

– Pe naiba. E Herbert Flood.

 

Situaţia se prezenta exact atât de dezastruoasă pe cât mă temusem că va deveni în momentul în care preluasem misiunea. Game Of Poker nu era o navă mare, şi nu avea decât patru oameni la bord: eu, Styles, ofiţerul analitic Sienna Bad Time (căreia i se mai spunea, după împrejurări, şi Sienna Bed Time), şi ofiţerul evaluator Jerry Mac Donald, pe care îl poreclisem Mac Donald’s pentru că unul din strămoşii săi terrani fusese, se pare, un fel de bucătar. Ăsta era marele echipaj pe care amiralul Banner îl detaşase să transporte Prizonierul Nostru Nr. 1 – Subiectul Extrădării cu Eticheta de Dosar 10, principesa terrană Ermengaarde Eyes.

Pe care soţul ei Gareth Ice o aştepta să o judece pentru Trădare şi Adulter, şi pe care amantul ei Herbert Flood Invadatorul, însoţit probabil de ultimii morzi, venea acum să o ridice.

Dintr-un salt, şi eu şi Styles am fost pe puntea principală, şi aproape că am preferat să fi fost atacaţi de demoni. Aveam cel puţin inscripţiile pentru a ne proteja.

Şi în orice caz, mi-am zis chiar atunci, navele fabricate pe Marte ar trebui să fie mult mai mari.

Fiindcă după cum arătau proiecţiile Siennei, echipajul uneia din nenorocitele alea de fierătanii care veneau către noi era de cel puţin douăsprezece persoane. În total, trebuie să fi fost în jur de treizeci-patruzeci de atacatori.

Şi noi eram patru.

– Parcă Flood era undeva în Insule, am mârăit către Styles.

Ofiţerul scrâşni din dinţi.

– După ultimele rapoarte.

M-am întors spre Mac şi Sienna.

– Opţiuni!…

Cei doi se priviră dezorientaţi.

– Păi, nu avem, spuse liniştită fata, după câteva momente, trecându-şi mâna cu unghii lungi prin părul de abanos. Ne aşteptam să fim atacaţi de demoni sau să dăm de Gareth – nu avem nici un fel de protocol pentru o altfel de situaţie.

– Trebuie să le dăm prizoniera, şefule, adăugă încet Mac. Nu avem cum să fugim sau să ne ascundem – şi în orice caz nu avem cum să luptăm.

– Nici nu se pune problema!… urlă Jon Styles. Dacă facem asta, Gareth va ataca Marte, şi nepoţii voştri vor auzi de libertate numai din cărţi!…

– Până la nepoţi, ar însemna Curtea cu Juri, am zis încruntat. Jon, preia puntea. Mac, tu vino cu mine. Bad Time, fii cu ochii pe ei.

Styles şi Sienna încuviinţară, uşor nesiguri. Urmaşul “bucătarului” se grăbi să mi se alăture, umezindu-şi buzele arse. Sudoarea îi strălucea pe tâmple. Sunt convins că şi mie la fel.

– Ai un plan?… îngăimă el.

– Oarecum, l-am minţit. Să aducem aici prizoniera.

Ermengaarde ne aştepta, cu acelaşi surâs melancolic pe buze. Nu ne întrebă nimic, dar feţele noastre spuneau destule. Şi faţa ei spunea destule. Se uita la mine aproape cu milă, în orice caz cu superioritate, şi mi-am dat seama că ştiuse tot timpul că iubitul ei avea să vină după ea, şi că avea să ajungă înaintea lui Gareth.

Fără un cuvânt, i-am făcut semn să iasă pe coridor, şi trupul fetei se undui ca o panteră aurie printre noi, lăsând o dâră de parfum ameţitor în timp ce picioarele ei goale atingeau metalul de gheaţă al podelei culoarului. Chiar şi aşa, chiar şi atunci i-am admirat spatele perfect drept, proporţiile exacte ale trupului, pielea netedă şi catifelată, formele egale la milimetru şi anatomic corecte, şi m-am gândit că terranele nici măcar nu erau modificate genetic, că perfecţiunea lor se datora modului de viaţă natural şi combinaţiei atent alese de exerciţii fizice şi dietă. M-am gândit la Sienna, care nu crescuse în castele ci în cala unei nave, şi care nu auzise de altă dietă decât cartofii prăjiţi.

Şi am urât şi mai tare Terra.

Dar, în mod straniu, pe ea nu puteam să o urăsc. Deşi simţeam că purta în corpul ei devastator distrugerea noastră.

 

Când ne-am înapoiat pe puntea principală, Ermengaarde păşi maiestuos în încăpere, cu bărbia ridicată, umerii traşi în spate semeţ şi ochii plini de mândre lumini. Vanitate, mi-am zis, dar ştiam că era mai mult. Pe marele ecran de comunicare, un bărbat cu trăsături frumoase, plete de nobil şi o expresie aspră se aplecă fulgerător în faţă, şi figura i se mai îmblânzi la vederea ostaticei. În spatele lui, în umbră, desluşeam siluetele mormăitoare ale morzilor.

– S-au purtat bine cu tine, iubito?… întrebă Herbert Flood grijuliu, şi i-am urât căldura din voce, ca şi felul în care trupul tinerei răspunse la chemarea bărbatului. Am văzut-o încordându-se toată, şi mâinile legate la spate tresăriră involuntar, făcând umerii să se ridice imperceptibil, în clipa în care răspunse:

– Atât de bine cât se putea, Herbert. Nu au vrut însă să îmi dea să mănânc sau să mă dezlege. Sunt… făcu o pauză. Sunt ţărani.

Styles o fulgeră cu privirea. Sienna se uita la ea cu gura căscată, fascinată de perfecţiunea terranei. Din câte puteam vedea, pe Mac începuse să îl doară puternic capul.

– Haide să terminăm povestea, Flood, am spus sec, decis să ajung cât mai repede la finalul tărăşeniei. Nu vei îndrăzni să ne ataci, pentru că ţi-ai vătăma fata. Şi chiar dacă ai face-o, Game îţi poate doborî două nave înainte să ne arunci în aer, şi cum nu cred că mai ai altele în afară de astea trei, pariez că nu o să îţi convină. Aşa că propun să te dai la o parte din calea noastră şi să o ştergi cât mai poţi – Gareth Ice tre’ să sosească în zonă din clipă în clipă.

Herbert Flood întoarse capul spre mine. Vocea îi era sigură şi calmă.

– Te înşeli total, comandante Ellys. Dacă nu îmi cedaţi prizoniera, prefer să o omor cu mâna mea, şi eventual să mor şi eu în învălmăşeală. Pentru că nu mai există nimic pentru noi pe Terra – nimic decât beciurile şi cârligele lui Gareth, unde eu unul nu am de gând să ajung, şi nici să o las pe ea să ajungă.

M-am înfiorat.

– Blufează, şuieră Styles.

– Şi dacă ţi-aş da-o, e absurd, am zis încruntat. Unde să fugi?… Pe toate planetele afiliate domneşte Gareth. Aliaţii te-au trădat, morzii au fost căsăpiţi. Pe Marte nu poţi fi primit din cauza Tratatului. La urma urmei, ce dracu’ speri?… Să plecaţi în Spaţiul Liber şi să vă petreceţi ultimele ore fugăriţi de demoni?…

– Te priveşte prea puţin ce sper eu, comandante Ellys. Tu dă-mi fata.

– Nu îţi dăm nimic, făcu Styles printre dinţi. I-o dăm lui Gareth.

M-am uitat în ochii lui Flood şi nu am văzut altceva decât hotărâre calmă. Omul nu blufa – ne-ar fi aruncat în aer cu Ermengaarde cu tot. Nu m-am putut abţine să nu îl admir – juca într-adevăr tare.

Chiar atunci ridică din umeri.

– Păcat, spuse. Se putea rezolva pentru toată lumea. Iertare, iubito.

Faţa i se retrase în umbră. Dacă Ermengaarde avea vreun regret, nu îl exprimă în vreun fel. De altfel, păreau că se înţeleg în întregime unul cu altul, rezonau amândoi fără să aibă nevoie de vorbe.

Iar acum urma să murim.

L-am auzit pe Mac Donald’s icnind undeva în spate. Ştia ceea ce va urma.

O ştiam cu toţii.

– Stai Flood, am spus repede. Poate mai putem discuta.

Degetul i se opri la câteva unităţi de butonul de oprire a conversaţiei. Ridică o sprânceană.

– Vino la bord, i-am spus. Îţi garantez imunitatea, cel puţin pe moment. Să încercăm să stăm de vorbă.

Ochii i se îngustară.

– Poţi să ai încredere în comandantul Ellys, spuse liniştită Ermengaarde păşind alături de mine, şi am privit-o surprins. Era aproape lipită de umărul meu, şi apoi – mi s-a părut mie, sau mi-a zâmbit uşor, şi şi-a fluturat genele?…

Nu îmi dădeam seama.

– În regulă, spuse Flood, ridicaţi codurile. Vin la bord, însoţit de un singur om.

I-am făcut semn lui Mac.

– Dă-le voie.

Degetele evaluatorului alergară pe tastele fine.

– Acum, spuse încet Mac Donald’s.

Tubul terran se desfăşură fulgerător, telescopic, şi se înfipse în nava noastră, înfăptuind cu scrâşnet uniunea. Capacul tubului glisă huruind dizgraţios, şi din interior călcară pe punte Flood şi însoţitorul său.

Spusese un om – dar nu era un om, era un mord. Un mord înalt de doi metri şi jumătate, cu capul pătrăţos şi fălci grele, bătând agale din aripile mari prinse de umerii musculoşi. Ochii mici, îndobitociţi, de animal, erau fixaţi pe principesă.

– La dracu’, spuse atunci Styles, şi mi-am dat seama că antrenamentul celor de la Tactic era într-adevăr superior, pentru că a fost primul care şi-a dat seama ce o să urmeze.

Spada lui Flood luci fulgerător şi incandescent, şi Jon Styles căzu cu un strigăt în timp ce trupul i se deschidea sub botezul lamei. Sângele ţâşni prin despicătură, şi în clipa în care atât eu, cât şi Mac şi Sienna aveam deja armele în mână, Herbert Flood se răsuci brusc şi cu o singură şi precisă lovitură reteză capul mordului.

Mă uitam la el cu gura căscată. Spada lui Flood căzu pe dale odată cu trupul mare al creaturii.

Sienna scânci.

Aveam sentimentul unui vis grotesc şi de neînţeles, în care toate personajele se purtau aiurea. Şi aşteptam să văd ce se va întâmpla, ca să înţeleg odată.

Numai că nu se mai întâmplă nimic.

Flood continua să stea în faţa noastră, dezarmat, cu mâinile lăsate relaxat pe lângă corp şi cu o privire liniştită, în timp ce ultimele scântei de viaţă se scurgeau din trupul lui Styles. Mordul tresălta şi el greoi, cu smoala vâscoasă care îi servea drept sânge clipocind neplăcut în jurul gâtului retezat.

Atunci am vorbit, în sfârşit.

– Ce Dumnezeu se întâmplă?!…

– Nimic nu se mai întâmplă, spuse Flood obosit. S-au rezolvat toate.

S-au rezolvat?!… am scrâşnit. Ce anume s-a rezolvat?!… Suntem în aceeaşi situaţie ca înainte, doar că fiecare avem un mort!…

– Nu suntem în aceeaşi situaţie ca înainte, spuse el răbdător. Aţi ucis un mord, aşa că vă vor vâna până la unul. Vrând-nevrând, trebuie să vă aliaţi cu noi.

Simţeam că îmi crapă capul.

Am ucis un mord?!… Eu l-am ucis?!…. A cui mă-sa e sabia aia?!…

– A, preciză el calm, e a mea, dar cei din nave nu vor şti asta. Şi nici voi nu le veţi putea spune, pentru că nu ştiţi limba morzilor. Nici noi nu o ştim prea bine, de altfel – avem mari dificultăţi de comunicare. Şi tot ce au văzut aliaţii mei e că am intrat în nava voastră cu unul de al lor şi nici unul din noi nu a mai ieşit, sau am ieşit singur. Ce credeţi că or să presupună?!…

– Morzii ucid întotdeauna pe cei care l-au luat pe unul de-al lor, murmură Mac. Vor ataca Marte.

– O vor ataca şi o vor rade, încuviinţă Flood. Singura voastră speranţă e să vă aliaţi cu mine – aşa cum am precizat.

– Eşti nebun, am răcnit. Nu sunteţi decât o mână de oameni. Gareth o să vă calce în picioare, şi o să vin să vă văd cum atârnaţi în cârligele lui.

– Gareth e mort, interveni cu blândeţe terrana, şi nimeni nu va mai atârna în cârlige. Rapoartele pe care le-aţi primit erau false. Morzii au ucis tot ce mişca în Văioagă, pe Gareth, pe oamenii lui, femei, bătrâni, copii. Au luat-o razna. Atunci am înţeles că trebuia să rupem legătura cu ei, pentru că au prins gustul uciderii. Se pare că acum ucid pe toată lumea, şi nu reacţionează la protestele noastre. Şi suntem prea puţini ca să le facem faţă doar noi – iar voi nu ne-aţi fi ajutat pentru că urâţi Terra şi pentru că vă feriţi de conflicte. Dar acum nu mai aveţi de ales.

M-am holbat prosteşte la ea, la Sienna.

– Spune adevărul, confirmă analista. Degetul ei tremurător arăta spre proiecţie. Terra colcăie de morzi, comandante. Sunt mai mulţi decât oamenii, şi semnalele oamenilor arată că sunt tensionaţi.

Am scuturat din cap năucit.

– Dar l-aţi omorât pe Styles!…

– A încercat să mă atingă, spuse Ermengaarde cu blândeţe. Chiar înainte să urce la bord. Herbert are un filament de interceptare unde poţi vedea ce a încercat să facă.

Înscenare. Totul fusese o înscenare, ştirile oficiale de pe Terra, aşa-zisa fugă a Ermengaardei de soţul ei şi căderea ei în mâinile noastre, transportul – toate erau menite să ne aducă în spaţiul dominat de morzi, şi să ne pună în opoziţie cu aceştia.

M-am uitat la femeia nespus de frumoasă şi la bărbatul cu trăsături serioase şi nobile care ne întinseseră capcana, silindu-ne să ne alăturăm celor de care ne desprinseserăm, şi să luptăm cot la cot cu noua Dinastie pentru a-i salva pe terrani de rasa îndobitocită care le domina acum pământurile. Rasa adusă de Geoffrey şi Gareth Ice.

Am lăsat arma să cadă cu zgomot. Pe ecran, vedeam cele trei nave în care colcăiau morzii, plutind ameninţătoare în vidul din jurul nostru.

– Şi acum?… am întrebat răguşit.

Cu o mişcare fluidă, ca de dans, terrana se strecură înspre mine şi se întoarse cu spatele, privind peste umărul gol cu surâsul ei nimicitor şi scuturând fermecător din buclele blonde.

– Pentru început, comandante Ellys, ai putea să îmi scoţi eşarfa – te rog să desfaci nodul, pentru că grieful cred că îţi aparţine.

Mecanic, degetele mele o dezlegară. Îi simţeam trupul cald şi răsuflarea dulce şi parfumată. Mac şi Sienna priveau scena stupefiaţi, incapabili să se dezmeticească din vârtejul evenimentelor. Mă simţeam beat, şi eşarfa de aderenţă alunecă roşie pe podea.

– După care?… am întrebat-o privind în gol, în timp ce ea se desprindea uşoară de mine, făcându-mi delicat cu ochiul.

– După care, spuse Flood luându-şi iubita de mână şi fixând crunt cele trei nave de pe ecran, după care atacăm.

 

 
#
textul a apărut iniţial în revista Galileo Science Fiction & Fantasy, nr. 4.

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Dangerous Cargo

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #37 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *