libris.ro

Stele verzi 4

Dimineaţă, încă o dată. Pe neaşteptate deschide ochii şi se uită de jur împrejur. Salonul este încă luminat de un fel de întuneric transparent, ale cărui particule negre abia se mai văd din câteva în câteva clipiri. Lumina matinală continuă să fie, deşi aşa, nocturnă, tot mai puţin, iar întunericul nopţii se împrăştie tot mai mult în noua dimineaţă. Deschide ochii cât de larg poate şi rămâne descurajat de ce vede. Aceeaşi egalitate supărătoare. Acelaşi gol plin cu de toate. Vrea să deschidă ochii şi mai larg, dar nu poate mai mult. Orbitele oculare nu au o circumferinţă mai mare decât cea tipic umană. Este prizonierul speciei căreia îi aparţine şi a căzut definitiv în capcana egalităţii timpului pe care indivizii speciei de care ţine, biologic, îl trăiesc. Vrea să urle şi ar putea să o facă fiindcă cercul bucal are o circumferinţă mai mare decât cel ocular, dar în ultimul moment un arc de cerc din fiinţa sa îl opreşte. Şi, se gândeşte, pe bună dreptate. Nu vreau să deranjez şi ultimele impulsuri ale nopţii. Nu vreau ca dimineaţa să vină mai repede ca de obicei. Nu am de gând să o chem, când, dacă nu o grăbesc prin vreun gest necugetat, întunericul nopţii ar putea să mai stăruie în mijlocul dimineţii şi astfel să îi perturbe, fie şi numai pentru câteva clipe, egalitatea terifiantă. Să mai fie puţin întuneric, chiar dacă lumina dimineţii îl înghite pe nesimţite. De fapt, contrazice firea lucrurilor, nu chiar pe nesimţite fiindcă eu văd cum întunericul se luminează şi dacă pot să văd acest proces temporal, chimic şi cromatic, înseamnă că îl pot şi simţi şi, dacă îl pot şi simţi, nu se derulează pe nesimţite. În fine, până cască de câteva ori şi până îşi întinde toţi muşchii din corp dimineaţa este deplină şi nicio pată de întuneric pe lumina ei nu se mai vede.

Bună dimineaţa, întuneric, încearcă să îşi aducă aminte şi, melancolic, se uită la ferestre să vadă dacă nu au perdele sau cortine. Ar fi vrut să mimeze întunericul nopţii blocând lumina dimineţii să intre prin ferestrele prea mari pentru un salon atât de mic, se gândea el, dar nu văzu nimic în afară de geamurile perfect spălate şi transparente. Ar fi vrut să îl recreeze într-un mediu artificial, ai cărui pereţi ar fi fost făcuţi dintr-o perdea foarte groasă şi des urzită. Nu a reuşit în niciun fel să menţină întunericul nopţii lângă el. Dimineaţa era prea reală şi pretutindeni vizibilă ca să mai poată fi transformată în simbol al nopţii.

Era vremea să se scoale din pat şi să facă ceva. Orice, numai să nu mai petreacă zile în şir întins pe spate alcătuind în minte realităţi contrare realităţii şi imposibil de reprodus ca realităţi în realitatea omniprezentă. Avea nevoie de acţiune. Trebuia să umple realitatea nu cu tot felul de realităţi mimate, ci cu propriile lui fapte zilnice. Avea obligaţia să lase întunericul în noapte şi dimineaţa în zi. Să nu se mai joace cu realităţile pe care realitatea însăşi nu le poate confunda niciodată. Era musai să devină real şi să termine cu realităţile sale. Realitatea în care trăia era suficientă, chiar dacă nu îi aparţinea.

A vrut să vadă dacă îşi mai poate trezi cerul la stele. A închis ochii şi i-a adâncit cât a putut de mult în orbite. Când a început să îl doară, cu toate că durerea era ceea ce avea nevoie pentru iluminarea stelară, a renunţat şi a deschis ochii lăsându-şi muşchii faciali să se relaxeze după asediul prelungit asupra globilor oculari. A răsuflat uşurat când a dat peste durere în adâncul ochilor săi, dar s-a întristat pe dată când şi-a dat seama că nu mai este aceeaşi durere superioară care îl înţepase sub frunte. Durerea îşi schimbase registrul nervos şi nu mai producea în el altceva decât durere grosieră. Până şi durerea îi părăsise realităţile şi se mutase definitiv în realitatea stupefiant de egală a întregii lui vieţi prezente.

(va urma)

libris.ro