Unde se duc gândacii atunci când mor?

[Ion Buzu, 3 ml de Konfidor, Casa de Pariuri Literare, 2013]

de Cristina Nemerovschi
“Oamenii mei îmi vor folosi corpul pentru a arunca în aer clădirile/în care cu toții ne‑am văzut anii împușcați în cap.”
[Fitile în oasele mele]

L-am citit pentru prima dată pe Ion Buzu chiar în revista EgoPHobia. La 18 ani, Buzu era un poet foarte tânăr cu multă originalitate și vervă, care te loveau de la primele rânduri. O combinație de Fight Club cu Război Civil, volumul de debut al lui Ștefan Bolea, cu o duritate care te trimitea la nihilismul lui Nietzsche. Spre deosebire de alți poeți din generația lui, Buzu nu părea să simtă deloc nevoia de a-și tempera discursul, spre a ajunge la un public mai larg, mai puțin extrem. Părea să se simtă foarte bine acolo, din ce în ce mai firesc în exprimare.
 

M-am bucurat să descopăr că poetul nu și-a temperat vocea nici în volumul său de debut, 3 ml de Konfidor, apărut anul acesta la Casa de Pariuri Literare. În 3 ml de Konfidor, Buzu demonstrează că se poate scrie despre (aproape) orice, că nu există teme pe care e indicat să le ocolim. Pentru cine nu știa încă, volumul de debut al poetului din Republica Moldova îi arată că poezie poate exista în multe din lucrurile din jur, pe care mult prea rar le privim în totalitatea lor, până la cele mai mici detalii.

Holiday Session, poemul în mai multe părți ce deschide volumul, poate să șocheze cititorul cu gusturi conformiste sau pudice. Clismă, jocuri video, Requiem for a Dream și scris: “Vreau să apară o mașină de scris pe masa mea/să apăs pe taste cu putere/producînd zgomotul unei mitraliere/fratele meu să țipe la mine că‑l țin treaz toată noaptea/iar eu să mă mut afară/și să apăs pînă îmi apar bătături la degete/tot mitraliind/simțind că mă apropii/și cîini să latre, să schelăie, să simtă și ei că mă apropii.” Dar Buzu nu-l lasă pe cititor să respire nici în continuare, bombardându-l cu existențialiste violente, scoțându-l din carapacea lui confortabilă, oblingându-l să intre în lumea din 3 ml de Konfidor. “În curând o să mi se facă rău și o să vomit” este poemul din care cititorul află ce este Konfidor-ul și la ce folosește el: “Cartofii au fost invadați de gîndacii de Colorado și/trebuia să‑i stropesc cu un fel de otravă, Konfidor,/mașina de stropit era crăpată,/îmi curgea amestecul pe spate/și brusc m‑a pălit gîndul/că în curînd o să mi se facă rău./După asta am urcat intr‑un microbuz ce mergea spre Chișinău/și o femeie a spus șoferului să oprească,/și‑a luat copilul de mînă/și acesta a vomitat în microbuz,/apoi a mai vomitat și afară./Cînd a intrat înapoi,/copilul s‑a uitat țintă la mine,/nu plîngea, nu avea fața încrețită de durere sau greață,/avea o față foarte serioasă,/fața cuiva care știa ce are de făcut,/și a făcut‑o,/fără împotrivire,/o față care‑mi spunea: tu ești următorul!”

Poezia lui Buzu curge simplu, firesc, autentic. „Gîndacii au format colonii pe cartofii noștri,/de parcă au descoperit o nouă planetă,/sau o nouă existență lipsită de agonie, capcane și absurditate./Stropim curpenii de cartofi cu 3ml de Konfidor dizolvat în 10L de apă,/în curînd gîndacii vor cădea, unul cîte unul,/doar trei ore și gîndacilor li se va face rău și vor muri ;/ei nu pot vomita cînd li se face rău./Mie și lui Andrușa ne curge otrava pe spate,/nenorocitele de mașini de stropit sînt crăpate./„Auzi Andrușa, nu ți‑a trecut prin cap/că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu acești gîndaci,/să ne stropească și el cu un fel de otravă, nu chiar Konfidor,/dar ceva cu efect îndelungat,/să ni se facă rău de tot, dar să nu murim îndată,/și la rîndul lui să‑i fie crăpată mașina sa de stropit,/să‑i curgă și lui otrava pe spate.“ (3 ml de Konfidor, poemul care dă titlul volumului). Încă o dată, poetul scrie despre lucruri pe care altora le-ar fi foarte greu să le abordeze cu la fel de multă simplitate; probabil ar fi mimat dezinvoltura și ar fi ieșit ceva grotesc, în timp ce lui Buzu îi iese al naibii de bine: “Trăind la sat, nu obișnuiesc să‑mi văd rahatul,/acesta cade în gaura de cinci metri și gata,/înghițit de abis pentru totdeauna,/dar în buda asta de la oraș l‑am văzut pentru prima dată,/era negru./Apoi observ pe burtă multe bășici,/m‑am încordat vreo 5 minute/trebuie să‑i dau drumul,/Bășicile se fac mai roșii,/rahatul mai negru,/pereții stomacului se apucă de tremurat,/un alien își face loc să iasă prin burtă,/s‑a scremut / s‑a căcat prin mine/și acum e gata să iasă în lume,//fără ca eu să fi avut o idee cum/a ajuns ceva străin să crească în mine.” Sau: “Stau culcat în pat și îmi vine să vomit,/în jumătate de oră trebuie să fiu la serviciu,/încerc să mă ridic,/la școala de vizavi/copiii strigă în cor,/[…] probabil au descoperit un joc nou,/sînt bucuroși că au ajuns să‑mi controleze voma,/tot încearcă asta de cîteva săptămîni,/mă întind după telefon să‑mi anunț absența la birou,/stomacul se încordează,/gura mi se umple,/copiii țipă: hai, ieși! ieși! ieși!” (Mi-am petrecut dimineața curățindu-mi geaca de vomă).

Un aer de horror cu tente gotice are poemul Rigor Mortis, în care personajul încearcă să scape de cadavrul unei găini: “îmi apare brusc scenariul cum va opri/și tipii din ea mă vor prinde că încerc să scap de cadavrul ăsta –/o rup la fugă,/mașina o ia în aceeași direcție,/o iau printre ierburi mari și uscate,/un șlap se împiedică și rămîne în urmă,/nu mă opresc, fug cu un picior desculț,/trebuie să scap de cadavru,/mă opresc unde se aude cum curge apa,/mașina oprește tot aici așteptînd să vadă cadavrul,/eu arunc trupul păsării în starea de rigor mortis,/se rostogolește zgomotos,/cîțiva cîini se apucă de lătrat, mă culc la pămînt/și aștept pînă se potolesc” – cu umorul negru și ritmul alert, se simte și ceva talent pentru proză, iar Buzu chiar mărturisește în interviul pentru EgoPHobia că are în plan și acest gen de scriere.

Pe câinele antreprenor, păianjenul, Bukowski, kagor, Rant, microbuzul Drăsliceni-Chișinău, atelierul de scriere creativă, sau ce înseamnă să ai krîșa dusă, vă las mai bine să aflați singuri, pentru că volumul se citește cel mai bine de la cap la coadă. Este unitar și pare a fi fost scris dintr-o suflare, deși Ion Buzu spune că îi place la fel de mult și să rescriere și că foarte puține texte rămân așa cum au fost concepute în varianta inițială.

Ion Buzu îi lasă impresia cititorului că are încredere în poezia lui, și foarte bine face. Are atât de multă încredere încât să-i lase savoarea personală, fără a încerca să o încadreze cu forța în niște tipare artificiale. Și, pentru un debut, este exact lucrul cel mai bun care se poate face.