(cronica nihilistei)
de Cristina Nemerovschi (Morgothya)
Spuneam în urmă cu ceva timp, într-un interviu, că România e probabil cel mai groaznic loc în care să-ți desfășori creația artistică. Lucrurile nu s-au schimbat deloc în bine de atunci. Ba aș spune chiar că situația artistului român se înrăutățește văzând cu ochii.
România este poate printre ultimele spații rămase în care un pseudo-artist, un artist ratat, se simte mult mai bine decât un artist autentic. Este încurajat din toate părțile. Statul îi oferă bani, pentru că artistul fără viziune, care merge pe cărări bătătorite, este un pariu sigur, fără riscuri. Turma poate fi ușor dresată să-l accepte ca fiind valoros, pentru că turma n-are gusturi proprii, dar are instincte, și instinctele îi spun că un artist fără viziune nu-i periculos, pentru că nu atrage după sine schimbări reale de mentalitate. Mass-media îl promovează, fiindcă artistul ratat e întotdeauna mai la îndemână, este mai amabil și recunoscător și uneori nu are “aroganța” și “fițele” celui autentic.
În ce-l privește pe artistul autentic, dacă are îndrăzneala inconștientă de a urca pe vreo scenă din România (fie că e vorba despre o scenă reală, fie o scenă metaforică), traiectoria lui va fi cam așa: la început, oamenii vor fi șocați. Pare ciudat, dar talentul șochează, tocmai prin faptul că este atât de rar. Se vor forma două tabere – tabăra mică, formată din oameni cu ceva cultură și gust pentru originalitate, care îl vor aplauda sincer, îl vor urma peste tot și-l vor recomanda ca fiind viitorul respectivei arte, și tabăra mare, incomparabil mai mare, de oameni incapabili să înțeleagă ce face artistul acolo. Tabăra mare este teribil de ușor manipulabilă; dacă se va trezi o persoană populară, care apare în prime-time la TV, să-i spună că artistul e genial, va crede că e genial. Dacă se va trezi o persoană, tot pe val, să-i spună că artistul e un excrement, tabăra mare va crede că artistul e un excrement. Cum cei al căror interes este ca turma să creadă că valoarea e excrement, și invers, sunt mai mulți decât cei interesați să-i ofere un minim de cultură masei, automat artistul va fi catalogat drept excrement.
Cu toate astea, artistul va avea nevoie de public. Unii vin la spectacol și înțeleg ce se întâmplă acolo, dar ei sunt o excepție. Cei mai mulți vin de curiozitate și pleacă nelămuriți, neînțelegând că nu poți sări etape, că nu poți trece de la arta clasică la arta post-postmodernă. Așadar, artistul are de luat o decizie: cântă/pictează/compune/scrie/sculptează/joacă în piese pentru cei mulți, sau se dedică celor puțini și aleși. Dacă ar trăi în orice alt loc decât România, această problemă n-ar fi una la fel de esențială. Pentru că, în altă țară, să te dedici celor puțini și aleși poate să nu însemne automat să mori de foame. În altă parte, cei puțini și aleși pot reprezenta un public suficient de mare, încât artistul să se poată întreține de pe urma consumului lor de artă.
Dacă decide totuși să rămână în România, artistul va trebuie să facă eforturi pentru a ajunge la acei puțini aleși. Va trebui să-și facă arta lui extraordinar de cunoscută pentru ca, din marea masă a neștiutorilor, să-i poată găsi și păstra pe cei care merită. Teoria potrivit căreia arta adevărată învinge orice obstacole și ajunge să fie cunoscută într-un final, indiferent de circumstanțe, s-a dovedit o mare naivitate, infirmată de timp. Artistul are nevoie de promovare. Aici, neștiutorii îi vor sări iarăși în cap artistului, acuzându-l că se promovează, băgându-i un deget moralizator sub ochi, de parcă degetul ăla ar trebui să-i țină de foame și să-l ajute să supraviețuiască de pe o zi pe alta.
Apoi, artistul autentic va trebui să găsească o modalitate mulțumitoare de a nu sucomba sub bârfele, invidiile, complexele de inferioritate ale artiștilor ratați, care profită de orice slăbiciune ca să-i sară la beregată, incapabili să-i accepte succesul, chiar și mărunt, așa cum este el. În ziua în care va primi cea dintâi amenințare cu moartea, firește, se va întreba dacă are rost să continue. Să meargă până la capăt pe un drum care-i aduce doar puține recompense, dar pe care îl urmează doar fiindcă simte că așa este complet. Până la urmă, nu e o dovadă de egoism, de narcisism?
Asta nu e decât punctul de plecare în cariera artistului. În cazul în care arta sa este muzica, el va avea nevoie de o casă de discuri, de cât mai multe concerte, de turnee prin țară sau chiar în afară. Dacă arta sa este literatura, are nevoie de o editură care să creadă în el și de cât mai multe traduceri. Totul pare aproape imposibil și, în cele mai multe cazuri, chiar este. Valoarea nu contează prea mult, atunci când nu are cine să o repereze.
În afară, toate probleme artistului nu dispar, dar se diminuează. Există gusturi formate pentru orice tip de artă. Există obiceiul de-a merge să vezi live artiștii, indiferent în ce domeniu prestează. Există suficiente case de discuri și suficiente edituri cât să fie loc pentru toată lumea…
Așadar, de ce mai pierde vremea artistul prin România? E oare doar masochism? Sinceră să fiu, am scris acest articol sperând ca pe parcursul lui să aflu răspunsul. Sau, cel puțin, să descopăr tot felul de amănunte plăcute și emoționante, chestii pentru care să poți spune: “da, România e varză, dar…” “Dar”-ul a întârziat să se arate. Nu știu pentru ce motive mai stau artiștii pe aici. Cred însă că, atât timp cât o fac, merită să le arătăm întregul nostru respect.
19 thoughts on “Ce naiba mai caută artistul în România?”
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Cristina, tu crezi că ești o artistă? Sau, și mai bine zis, simți că ești o artistă, în sensul tare al cuvântului?
tu eşti în mediu tău, în românia, nicio problemă. eşti parte integrantă a peisajului.
@cristina: de ce? planuiesti sa ma ceri in casatorie? 🙂
@miss floare: da, ne integram bine, ca baba cu mitraliera 😀 dupa afirmatia ta extra-inteligenta, se poate tare usor observa ca, din nefericire, atat Romania de azi cat si Cristina Nemerovschi iti sunt complet straine 🙂
Nu, nu vreau asta. Ești căsătorită, oricum. Până la urmă, îmi răspunzi la întrebare sau îmi răspunzi la întrebare tot cu o întrebare? Mi-ar plăcea să-ți aud opinia.
Draga tizuca, hai sa fac o fapta buna si sa nu te las complet in ceata… so, ia de aici:
1. Asta e rubrica de comentarii pe marginea articolului, nu de luat interviu online scriitorilor care se intampla sa fie si autorii articolelor. Daca tii musai sa-mi pui mie intrebari personale, gasesti alte modalitati – de pilda, na, aici: http://www.morgothya.ro/pune-mi-o-intrebare-si-hai-sa-scriem-o-carte-impreuna.html; dar trebuie sa stii ca intaietate vor avea CITITORII cartilor mele, si abia apoi toti curiosii netului.
2. Daca mi-ai fi citit cel putin o carte, nu ti-ar fi trecut prin minte (sper!) sa-mi pui o asemenea intrebare imbecila. Fiindca in cartile mele, problematica artistului si ce tine de el (si, implicit, daca ma consider artista sau nu) este reluata iar si iar, poate chiar obsesiv. E ca si cum un arhitect publica 40 de carti in care vorbeste despre acoperisul caselor rosii, si tu, care nu i-ai citit niciuna, vii si-l intrebi naiv: “si totusi, ce credeti despre acoperisul caselor rosii?”.
3. Din moment ce nu mi-ai citit nicio carte (chestie care se vede cu ochiul liber de pe Pluto), nu vad de unde curiozitatea asta cancanistica sau pur si simplu snoaba de a afla ce gandesc eu despre un lucru sau altul. Dupa stiinta mea, daca vrei sa cunosti mai bine un scriitor, IL CITESTI, nu-l iei la intrebari in timp ce-si face cumparaturile la piata. Cat timp nu l-ai citit, pur si simplu nu-l cunosti. E ca si cum, desi n-ai citit nimic de Marquez, mori de curiozitate sa afli daca e de acord sau nu cu eutanasierea maidanezilor. Pur si simplu, e un moft.
4. Din felul in care mi-ai raspuns, se deduce foarte usor ca simtul umorului la tine e sub nivelul zero. Acestui gen de indivizi nu ii pot adresa mai mult decat o ironie, maxim doua. Nu am cum sa raspund serios cuiva ca tine. M-as simti cumva, nu stiu, putin murdarita, daca as dialoga serios cu tine. Chiar cred ca nu ai fi in stare sa intelegi nimic din ce ti-as spune. O glumita, o ironie, astea merg, sunt deconectante.
In concluzie, vrei sa stii ce gandeste un scriitor despre subiectul X sau Y? CITESTE-L. Acostarea cu intrebari nu-i cea mai eficienta metoda ca sa-ti satisfaci curiozitatile personale.
Cristina, daca te simteai murdarita intr-adevar, nu imi dadeai atatea explicatii.
Ti-am citit Sange satanic. La un moment dat, mi s-a acrit de atata ,,in p**a mea” dar a fost ok.
Nu vreau sa detin simtul umorului. Apoi, te rog sa ma ierti ca nu am gasit locul potrivit pentru a pune intrebari. Oricum se vede dupa privirea ta de ,,autoare” ca esti un caz care merita studiat. Multumesc pentru strategia de marketing care se vede de pe Pluto. De obicei, ma atrag oamenii cu priviri dureroase si bolnave precum a ta. Ma iau de privire deoarece este articolul tau. Chiar daca n-are legatura. Si, daca nu am simtul umorului, nu trebuie sa-mi ridic privirea la ochii tai de zeita? N-as crede.
Referitor la ce gandeste un scriitor despre subiectul X si Y, citand zeitatea din tine. Ok, raportandu-ma la M. ( idee kafkiana sau nu, problema ta) este fix profilul unui neadaptat (si nu o spun cu ironie, se pare ca trebuie sa precizez) care bea, se drogheaza si-si baga falusul in tipe. Si tu iti bagi falusul imaginar in tipe? Bine, asta e o descriere foarte superficiala. Asa cum tu nu doresti sa te murdaresti, eu de ce m-as obosi sa iti analizez cartea? Ma intreb (ai facut Filosofia, nu stiu de ce te deranjeaza intrebarile) daca cineva ti-ar face o recenzie la sange a unei carti pe care tu, zeitate coborata de pe Olimp, ai scris-o, oare ai mai da link-uri spre ea?
:)))) confunzi “explicatiile” cu ironia, ba chiar cu una usor perversa 😉 “explicatii” eu nu dau niciodata, nici macar cititorilor, cu atat mai putin bagatorilor in seama. continua asa cu simpaticele tale confuzii, sa mai radem si noi, autorii, nu strica.
in rest, vad ca ai niste curiozitati absolut deplasate despre personalitatea scriitorilor, in conditiile in care, repet, nu le-ai citit nici macar o carte pana la capat, fapt pe care il si recunosti (ca tot se vede dupa Pluto…).
nu, nu ma deranjeaza intrebarile, ma deranjeaza prostia, atata tot. ti-am detaliat mai sus de ce si cum te faci vinovata de asa ceva. cand cineva imi pune o intrebare inteligenta sau macar interesanta, raspund extrem de amabil – altfel nici nu vad cum as putea avea deja terminata o carte de interviuri 😉
daca n-ai simtul umorului, pot sa-ti ridici ochisorii spre ce doresti, dar e dreptul meu sa nu-ti raspund serios, fiindca as pierde timpul. un om lipsit de umor e un om cu care nu-mi doresc sa am de-a face, un om care ma plictiseste teribil.
hai ca, vorba unui amic, incepi sa te simti mult mai bagata in seama decat ar fi cazul – ia niste flit.
si partea cea mai amuzanta e ca indivizii ca tine nu stiu niciodata cand au atins culmea penibilului si ar trebui sa se opreasca – o sa vii si sa mai crosetezi aici inca o tampenie plictisitoare si care nu spune nimic, si care, evident, nu intereseaza pe nimeni. numai ca sa te simti si tu “conversata”. cat de trist. mai bine intra intr-o librarie, ia-ti o carte fara “in p**a mea” si citeste ce-ti place. de la mine, oricat ai insista, nu vei obtine decat misto-uri, fiindca nu stric orzul pe gaste.
Uuu. Te-ai suparat. Ai inceput sa scrii cu litera mica. Imi place.
Individ – un vid ce nu se mai poate divide. Sper ca tu sa fii ,,individa”. Sau nu.
Unul dintre visurile mele cele mai arzatoare a fost sa vad scris intr-o carte ,,in p**a mea”. Insa, dupa ce mi-am citit visul, nu a mai fost la fel. Templul s-a daramat.
Hei, Cristina. Brancusi spunea ca pentru a deveni tu insuti un maestru trebuie sa te lepezi de maestrii dinaintea ta. Ceea ce tu ai incercat. Ti-a reusit. Dar… iti trebuie mai multe cohones pentru cate falusuri ai invocat.
Tinand cont de faptul ca media de varsta a cititorilor tai se incadreaza intre 13-18 ani, sa zicem… asta spune multe. Ma refer ca e o treapta pe scara evolutiei lor, ceea ce e bine. Dar nu te comporta ca si cum ar fi cea mai importanta treapta. Oricum, felicitari. Te poti mandri ca ,,sculptura” ta sta pe acelasi raft cu William Lee, Rimbaud…nu mai are rost sa mai enumar, poti sa stai pe raft langa cine vrei tu. Din cate observi, eu nu ti-am jignit nicio afirmatie, nicio ironie, nu am folosit cuvinte precum ,,tampenie”, ,,prostie” sau altceva.
P.S – Trebuia sa alegi o planeta mai indepartata de Pamant, gen o exoplaneta precum PSR B1620-26 b, zic si eu.
P.P.S – Daca mi-ai dat flit, de ce te-ai mai obosit sa-mi scrii inca ceva? Te pup, mi-esti simpatica.
Uuuuuuu. Nu m-am suparat, m-am amuzat. Iar esti proasta… Nu te pricepi la psihologia umana. Nici la scriitori. Nici la literatura. Nici la polemica. Ma intreb serios daca te pricepi la ceva 🙂
N-ai de unde sa stii tu media de varsta, ca n-ai facut sondaje. Faptul ca am o gramada de cititori trecuti de 50 de ani, de pilda, ar trebui sa fie suficient ca sa te rusinezi de imbecilitatile debitate si se te retragi schelalaind in barlog.
Nu, scriu cu litera mica sau mare in functie de intensitatea erectiei de moment 😀
Am o curiozitate: esti profa? ai peste 12 pisici? :))
ps. draga posesoare de pisici, care duhneste a mucegai, nici eu nu te-am jignit cu nimic, eu niciodata nu jignesc. eu constat. acolo unde constat prostie, nu e ABSOLUT deloc vina mea, ci a celui care a pus-o acolo 🙂
hai ca nu-i bine, scapi prea ieftin 😀
deciiii… cum ziceam, departe de a constientiza ca esti penibila, simti nevoia sa te intorci si sa-mi dai “replica”. de ce? dracu stie, really. ti-am aratat ca nu dau doi bani pe balbele tale. ti-am spus raspicat ca n-o sa te iau in serios nici intr-o mie de ani. tu nu… crezi in continuare, contrar oricaror evidente, ca ai ceva de spus.
:)) si spui:
“Te-ai suparat. Ai inceput sa scrii cu litera mica. Imi place.” – iluzie de om prost, care viseaza sa conteze cumva in viata oamenilor cu care interactioneaza. viseaza sa fie si el important. sa fie luat in seama. l-am suparat pe x, uaiiiii, viata mea e implinita 6 ani de acum incolo. fail absolut, nu m-ai suparat, paduchii mici si tristi ma fac doar sa rad, si ma inspira intr-o mica masura.
“Individ – un vid ce nu se mai poate divide. Sper ca tu sa fii ,,individa”. Sau nu.” – aici incerci (si esuezi grosolan) sa ne arati ca ai totusi o urma de umor. vrei sa fii spirituala (lolz). e greu totusi, si, la cei ca tine, cere mult timp. vezi sa nu ti se inece vreo matza in timp ce tu calaresti internetul, in polemici pierdute din start.
“Unul dintre visurile mele cele mai arzatoare a fost sa vad scris intr-o carte ,,in p**a mea”. Insa, dupa ce mi-am citit visul, nu a mai fost la fel. Templul s-a daramat.” – iar o incercare de gluma, de o banalitate ucigatoare. am cascat de 20 de ori pana acum, crede-ma.
“Dar… iti trebuie mai multe cohones pentru cate falusuri ai invocat.” – furaciune, ca orice hipsterita snoaba, de pe la diferiti “formatori de opinie” care cred ca tre sa bagi puncte de suspensie dupa “dar”, sa creezi asteptari. reciteste Sange satanic, iti spune M. ce ai creat de fapt 😉
“Tinand cont de faptul ca media de varsta a cititorilor tai se incadreaza intre 13-18 ani” – da, ne-ai demonstrat tuturor ca stii sa dai un search pe google si sa te opresti cu nasul in prima barfa care-ti iese in cale. vezi ca, la linkul urmator, dupa asta cu 13-18 ani, era si stirea ca as fi vampir. data viitoare cand imi dai “replica”, vino si bag-o si pe aia.
ai mai zis si altele mai gogonate, dar esti plictisitoare ca un termopan, asa ca nu mai continui.
pe scurt, vezi tu, nu am cum sa te “jignesc” cand spun ca esti o snoaba proasta, nebagata in seama de nimeni, usor feminista cu basini in cap, care vrea sa aiba un ultim cuvant de spus fiindca se simte mult prea neimplinita si neinsemnata. o spalata pe creier care pune botul la tot ce aude in jur si se ghideaza dupa filosofia turmei. o suparata, fiindca arta de azi o ia tot mai sus fata de capacitatea ei de a o intelege. o scandalizata, fiindca, nu-i asa?, arta nu e voie sa aiba cuvinte obscene, ca trezesc frustrari in cititoare. toate astea le-ai spus despre tine TU, postand aici.
cand era asa de usor sa te abtii 🙂
Multumesc. Esti o dulce.
Artistul are ce cauta in Romania, atata timp cat ii publica sotul cartile orice este posibil. Nepotismul este cel mai prielnic asa ca atata timp cat exista solutii ca acestea, intrebarea mi se pare deja redundanta.
Cornucopia, asa e, fraiere, ai nimerit-o. Pe unii ii publica sotiile, pe altii, sotii. Pe unii ii publica tatii lor, pe altii, mamele lor. Pe unii ii publica fiii, pe altii ii publica nepotii. Pe unii ii publica fostii colegi de facultate, pe altii ii publica fostii colegi de liceu. Pe unii ii publica vecinii de bloc, pe altii ii publica amicii din lista de facebook. Pe unii ii publica Liiceanu, pe altii ii publica niste necunoscuti. Pe unii ii publica cineva cu care au stat odata la coada la lapte; pe altii ii publica cineva pe care l-au cunoscut in concediul de odihna. Pe unii ii publica cineva pentru ca scriu bine, pe altii ii publica altcineva pentru ca au carisma si pot face publicul atent la persoana lor. Pe unii ii publica niste oameni fiindca acei “unii” aduc ceva nou in literatura; pe altii ii publica oamenii pentru ca stiu sa spuna atractiv in carti ceea ce e de spus. Pe unii ii publica cineva care intuieste in ei forta, expresivitate si originalitate; pe altii ii publica un om care crede ca acele carti vor face publicul sa se reintoarca spre literatura. Unii sunt publicati fiindca au umor; altii sunt publicati fiindca sunt sexosi. Pe unii ii publica editorul fiindca ii place freza lor; pe altii ii publica editorul fiindca e bucuros ca le miros picioarele a parfum de trandafir. Pe unii, orice ar face, pur si simplu, NU-I PUBLICA NIMENI. Hai, fugi si plangi.
Un scriitor de esenţă trebuie să aibă demnitate iar această demnitate se relevă în primul rând prin atitudinea verbală.
Consider că se aduce un mai mare afront artei atunci când e pervertită prin cuvinte porcoase, subiecte porcoase decât atunci când literatura creată e pur şi simplu de o slabă valoare literară (exprimare necizelată, cultură minimă, expunere dezlânată etc.) Este şi mai grav dacă genul literar dintâi începe să prindă la public (cum a prins şi maneaua sau alte forme de artă de prost gust dar primite cu braţele larg deschise), pentru că el perverteşte, deformează dreptele valori, atât pe cele care ţin de literatură, cât şi percepţia în general asupra dreptelor valori. Aşa s-au născut filmele comerciale “de impact”, cărţile al căror subiect împingeau lucrurile la un apogeu al pervertirii, picturile care să provoace impresie tocmai prin grotescul lor. Şi “ştirile de la ora cinci” şi ziarele de bâlci, tot aşa au luat avânt. Şi, totuşi, arta, valorile nu stau în astfel de repere, indiferent cât de puternic este impactul asupra publicului.