Măștile lui Eros

de Lucia Dărămuş

Desigur că amploarea biografiilor moderne cu privire la feţele culturale ale erosului depăşesc orice joc imaginativ, pasiunea descărnată pentru un asemenea subiect tulbură cele mai ascunse coarde ale sufletului.

Desigur că amploarea biografiilor moderne cu privire la feţele culturale ale erosului depăşesc orice joc imaginativ, pasiunea descărnată pentru un asemenea subiect tulbură cele mai ascunse coarde ale sufletului.

Cum ar putea sta altfel lucrurile, de vreme ce Eros, zeul temut de greci, picură în mintea oamenilor focul iubirii, deznădejdea acesteia, pasiunea, dorinţa, virtutea, plăcerea, gelozia, devotamentul, altruismul; toate aceste chipuri reprezentând nimic altceva decât imaginea capricioasă a copilului înaripat. Pentru ca povestea antică să fie completă, însăşi Afrodita se înspăimânta de nefireasca schimbare a plodului ei luminos, căutând să se ferească de acesta.

Să mă bucur până la paroxism lingvistic de libertatea şi jocul năstruşnic al literei – cu siguranţă cuvântul ştie că e cuvânt şi că are posibilităţi nebănuite: „Plaisir est fils de l’Amour;/ Mais c’est un fils ingrat qui fait mourir son père“.
Interesant că subiectul ca reflecţie tematică în cultură se leagă de femeie, de valenţele acesteia şi, poate bizar, de autoritatea bisericii.

Erezia, care-şi decriptează sensurile din instanţele gnostice sub directa autoritate clericală a secolului al XII-lea ce propunea şi impunea dispreţul total faţă de dorinţele trupului, cuprinde marile curţi europene. Fenomenul marchează mutaţia metaforică a erosului pe toate planurile culturale: literatură, pictură, muzică, etc. Pasiunile ascunse, iubirile neîmpărtăşite, explodează în artă sub chipul iubirii melancolice, amor hereus, cum propune Ioan Petru Culianu în cartea Eros şi magie în Renaştere.
Marile teme religioase care au dominat secole întreaga cultură sunt detronate, glasul totalitar al catolicismului este înăbuşit odată cu victorioasa voce lirică a poeziei italiene. Asistăm însă şi la o demitizare a imaginii femeii, care, până la data recuperării erosului, este prezentă în pictură, muzică, literatură sub chipul femeii înger. Nu omitem sintagma femeii-diavol, însă canoanele culturii au propulsat mai degrabă prima sintagmă, femeia-diavol fiind rodul oarecum întârziat al imaginaţiei clericilor.

Începând chiar cu epoca de piatră descoperim în peşteri, cu precădere, imagini feminine, întruchipând zeiţa fertilităţii. Apoi reprezentările se amplifică, se rotunjesc, devin de-a dreptul sferice, cu încărcături sacre prin eterna maternitate, prin ipostaza Fecioarei Maria, perpetua născătoare de prunc.
Recuperarea erosului se leagă de femeie, dar şi de ierarhiile ideatice clericale. Femeia nu este altceva, în închipuirea feţelor bisericeşti, decât unealta satanei, cea care întinde mreje, orgolioasă, fără credinţă, cea care deţine toate capcanele erosului. Diabolizarea imaginii feminităţii apare odată cu modul de interpretare eretic al scrierilor biblice de către preoţi. Sexualitatea, mariajul, dorinţele carnale sunt reprezentări diabolice ale manifestării femeii-diavol – Eva. Figura centrală a Noului Testament – Iisus înconjurat de femei – este îndepărtată. Se pare că frenezia erosului care apare în texte precum dansul Salomeii, încărcate de lascivitate, sexualitate, carnalitate, nu poate depăşi latura instinctuală a clericilor. Acestora nu le rămâne decât să aplice psihologia inversă. Vor declara dispreţul total faţă de ceea ce ei înşişi iubesc, faţă de ceea ce este stăpânit de Eros. Imaginea femeii ca fiinţă inferioară, secretoasă, necruţătoare, lascivă, dominată de dorinţe ascunse, este întreţinută în Renaştere şi de medici, care vedeau în aceasta fiinţa masculină mutilată. Textele în limba latină sunt multiple. Însuşi Nietzsche comentează această mentalitate limitată descoperită la clerici şi medici: „boala nu mai e privită ca un rău, ci ca o pedeapsă divină“. Biserica vede sexualitatea ca pe un act diabolic, diabolizând până şi trupul.

Erosul polarizează cultura odată cu victoria acesteia asupra factorului religios. Trubadurii vor cânta iubirea sub toate aspectele ei – virtutea, trădarea, neîmplinirea, sacrificiul, răzbunarea, reprezentând doar câteva ingrediente ale acesteia. Romanticii vor suprapune cele trei tablouri – iubirea, femeia, universul – încercând să schiţeze perfecţiunea. Vocea lui Novalis umanizează cerul şi pământul: „Iubita mea este o imagine a universului, iar universul ajunge la împlinire în fiinţa iubitei mele“.

Feminitatea cunoaşte atât valenţele castităţii, ale Fecioarei mame, dar şi pe cele ale iubirii prin unire. Avem filmul complet: îngerul şi demonul. Eros-ul nu mai este resimţit ca un păcat primar, ci ca pe un element natural al fiinţei, o forţă elementară dintre masculin şi feminin. Spaţiul dominat de femeie (peştera, grota, casa, universul) devine sinonim cu Koimeterion – locul în care bărbatul porneşte drumul invers în regăsirea androginului – perfecţiunea. Perfecţiunea nu se poate atinge decât prin eros, în şi prin prezenţa efectivă şi afectivă a femeii. Femeia-mamă pe de o parte organizează şi pune în mişcare principiul uman, şi conform lui Julius Evola nu implică erosul, iar pe de altă parte femeia-amantă cunoaşte scenariul complex al carnalităţii şi participă afectiv la drumul invers parcurs de bărbat.

Axa culturală propune aproape cu fiecare operă un tip feminin din cele două. Ne oprim doar în dreptul câtorva, dacă ar fi să exemplificăm:
A) tipul femeii eterne: Fecioara Maria, Marie-Françoise Thérèse, Margarete – Goethe, Marie Arnoux, Beatrice
B) tipul femeii diabolice: Rosanette, Emma Bovary, Lust, Margaret – Mann, Odett – Proust, Ella – Petrescu.
Plimbarea de mână cu Eros prin cultură n-ar fi tocmai completă dacă n-am arunca un colţ de privire şi către fiinţa masculină stăpânită deopotrivă de mrejele acaparatoare ale neastâmpăratului copil.
Pentru a numi iubirea în limba greacă avem patru posibilităţi, după cum cosideră lexicologii:
 Agape – Acest termen, dacă ar fi să-l credem pe R.C. Trench, „s-a născut în sânul religiei revelate“ şi se manifestă la gradul superlativ, antrenând deopotrivă mintea, inima, voinţa şi emoţia, după cum afirmă William Barclay. Termenul nu implică sexualitatea, găsindu-se în scrierile filosofilor antici foarte rar, în schimb apariţia în Noul Testament este covârşitoare;
 Philia – Este des întrebuinţat în limba greacă, desemnînd atît apropierea fizică, philein înseamnă şi a mîngîia, dar este mult mai mult, descriind mai degrabă prietenia. Aristotel în Etica nicomahică 8.4.1. vorbeşte despre acest tip de dragoste ca despre ceva ce se poate aprinde, dar se şi poate stinge;
 Storge – Un alt tip de iubire, care este restrictiv, referindu-se la dragostea din sânul familiei;
 Eros – Iată că am ajuns şi la acest tip de iubire. Termenul nu apare nici măcar o singură dată în Noul Testament, probabil pentru că implică sexualitate, senzualitatea, descriind dragostea dintre sexe.
Această iubire sexuală, ne spune Aristotel, începe cu privirea, mai apoi se aprinde pasiunea, dacă ar fi să-l luăm în calcul pe Epictet (Discursuri 4.1.147).
Erosul, carnalitatea, în acest spaţiu al antichităţii, atrage cu precădere bărbatul. Este binecunoscută homosexualitatea greacă. Trebuie să facem însă distincţie între homosexualitatea la greci de cea la romani şi să nu mai vorbim de homosexualitatea zilelor noastre. Diferenţa majoră constă în implicarea termenului paidagogos. Toate tipurile de relaţii homosexuale conchideau latura afectivă, însă doar homosexualitatea greacă avea în vedere educaţia. Homosexualitatea modernă se dezvoltă ca exacerbare a relaţiei masculin pasiv-masculin activ, bazată doar pe afectivitate, relaţie întâlnită la romani.
Pare-se că Eros, micul înaripat, nu era nici pe departe atât de inocent, asexualitatea la copii e un mit lansat prin graţiile bisericii. Dovadă stau scrierile antice, complexul lui Oedip… Sexualitatea sub toate aspectele ei o întâlnim în toate timpurile. Trebuie să aruncăm o privire furişată asupra istoriei. Aproape fiecare personalitate avea câte o hetairă. Socrate a avut-o pe Metaneira, Alexandru cel Mare pe Thais, Pericle pe Aspasia, Sophocle pe Archippe, Aristotel pe Herpylia, Platon pe Acheaenassa, toate femei foarte frumoase şi extrem de inteligente. De la Demostene aflăm că soţiile sunt de dorit doar pentru copii legitimi, pentru plăcerile trupului sunt însă necesare frumoasele şi inteligentele curtezane.
Din acelaşi câmp semantic fac parte termeni precum porneia, akatharsia, aselgeia.
Porneia este dragostea care se poate cumpăra, prostituţia. Referindu-se la acest fenomen Seneca vede în castitate o dovadă a urâţeniei. Iuvenal în Satire ironizează apanajele sexuale ale Mesalinei, soţia lui Claudius, despre care spune: „se întorcea în aşternutul imperial cu toate mirosurile casei de toleranţă“. Nero îşi satisface poftele în aşternutul mamei lui, Caligula, lângă faldurile rochiei Drusillei, sora acestuia.
Platon se pare că preferă adolescenţii imberbi, cum ne lasă să înţelegem din Banchetul 178 D: „nu cunosc nici o bucurie mai mare pentru un tânăr aflat la începutul vieţii decât un amant virtuos, nici pentru un amant o bucurie mai mare decât un tânăr iubitor“. Suetonius în Nero 28 afirmă că împăratul l-a luat în căsătorie pe Sporus. Nici Iulius Caesar nu scapă de vântul „bolii naţionale“ cum o numeşte J. Chapman – homosexualitatea – cezarul fiind amantul lui Nicomede al Bitiniei.
Akatharsia reprezintă o formă de imoralitate, imoralitate fizică, imoralitate materială. Literatura clasică întrebuinţează termenul pentru a desemna în special murdăria, starea de rău a trupului, aşa cum apare la Hippocrates. Când descrie o plagă, impurităţile din jurul acesteia, preferă termenul akatharsia. Akatharsia cunoaşte o lărgire semantică în momentul în care este preluat de literatura religioasă din limbajul laic.
În interiorul limbajului religios termenul se tehnicizează, descriind impuritatea spiritului în sensul larg: indecenţă, imoralitate sexuală, gândire josnică, desfrânare.
Aselgeia este depravarea. Porneia se manifestă în special în sfera relaţiilor sexuale, akatharsia implică şi sexualitatea, imoralitatea acesteia, dar şi a spiritului. Aselgeia se pare că reprezintă forma supremă de degradare, „neruşinare a ticăloşiei“ afirmă Platon în Republica 424 E. Acest termen este preferat de Josephus Flavius când o descrie pe Isabela în Antichităţi Iudaice VIII, XIII,1.
Eros, copilul năstruşnic, pare-se că reuşeşte în orice timp să sucească minţile tuturor. Tabloul postmodern nu arată cu nimic mai diferit decât cel din antichitate sau din celelalte timpuri. Planurile social, religios, politic, ştiiţific, cultural, confirmă acest fapt.
Chipul lui Eros din perspectiva culturii arată astfel:
1. Eros, copilul care visează cu inima – Ce que le coeur ne voit pas, le coeur n’y rêve pas;
2. Eros, copilul care preferă fructele dulci – Les fruits défendus sont les plus doux;
3. Eros, copilul care fură sărutări angelice – Stolen kisses are sweetest;
4. Eros, copilul care preferă să zboare indiferent de consecinţă – La passion déprave, mais elle élève aussi;
5. Eros, copilul care îşi pierde capul – Non perde il cervello se no chi l’ha;
6. Eros, copilul fără prejudecăţi – Les prejugés sont la raison des sots;
7. Eros, copilul tiran – L’amour est un tyran qui n’épargne personne;
8. Eros, copilul care ştie să privească – Loving comes by looking;
9. Eros, copilul fără nici un defect – Wo Liebe fehlt, erblickt man alle Fehler;
10. Eros, copilul care învinge indiferent de mască: Omnis vincit amor, Tutto vince amor, Amour vainc tout, Alles besiegt die Liebe.