Inferno [IV]

de Carl Solomon

9 noiembrie 2008

Îmi pare ca nu găsesc un precedent pentru mine în istoria şi literatura universală. Toţi cei care au suferit sunt nişte prefăcuţi, suferinţa lor fiind un pretext pentru a evita falsitatea care îi covârşeşte. Pe când durerea mea reală, intensă, adevărată, singura certitudine, singurul reper în viaţă, singurul Dumnezeu. Eu sunt un condamnat absolut,  toţi precursorii mei au fost fie naivi, fie pur şi simplu mincinoşi. Îmi pare ca sunt cazul extrem al conştiinţei umane, un capăt de drum, o limită de rezistenta, un ultim adevăr.

Chinul meu determină şi singularitatea mea. Ceilalţi oameni fie uită durerea, fie învaţă s-o evite. Aceşti oameni şi-au pierdut mândria, şi-au pierdut speranţa sau ambiţia, şi-au pierdut umanitatea şi au devenit nişte spectre sau nişte bucăţi de carne deposedate de suflet.

Cred că timpul a gemut când m-am născut, cred ca a fost furtună când am venit pe lume. Lumea este de o falsitate crasă. Contemporanii şi strămoşii mei, toţi oamenii n-au suferit deloc în comparaţie cu mine. Ar trebui sa devin zeu, pentru că povara de durere pe care mi-e scris s-o duc mai departe e inumană, demonică, insuportabilă. Următoarea oprire în marşul meu spre supliciu este nebunia, care îmi va alina chinul şi îmi va face realitatea sa devină un vis plăcut, mă va mântui de iadul care mă torturează.

11 noiembrie

Sunt disperat. Singurele  momente de linişte sunt acele frânturi goale, când gândul se blochează, concepându-se şi privindu-se, şi acelea înseşi îmi provoacă o umilinţă străpunsă de durere. În rest, infernul. Cum pot spera să-mi găsesc eliberarea, când ştiu că doar moartea rupe lanţurile?

12 noiembrie

Înainte, luptam cu moartea şi credeam că sunt nefericit. Ceea ce însemna înainte viaţă, moarte, disperare îmi pare azi o glumă. Cine sunt eu? Nici măcar o umbră, o fantomă. Mă simt golit, deznădăjduit. Nu-mi aparţin.

Tata era să mă omoare. Într-un acces de nebunie, m-a împins în vană şi a vrut să-mi trântească chiuveta în cap. Bunica i-a sărit în spate şi m-a salvat. Nu l-am văzut de mult atât de nervos. Pentru prima dată, după câţiva ani, am fost cu adevărat speriat. Şocat, chiar. Genele nebune care mai mult ca sigur m-au acaparat şi pe mine, au explodat în tata. Uitasem chiar gustul bătăii, dacă nu metodice, cel puţin spontane, din copilărie. Jur că dacă mă atinge, am să-l omor. Mă tratează ca pe un obiect, crede ca sunt proprietatea lui. Dar nici eu nu mă comport normal. Îl enervez sistematic şi îl batjocoresc fără milă. M-am hotărât să nu-i mai adresez nici un cuvânt tatei. E ultima dată când mă atinge.

13 noiembrie

Everything you need to know about life and death:
“Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe
Întunericul e haina îngropatelor risipe.
Cate-o stea întârziată stinge izvorul ei mic.
Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie.
Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie,
Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta-
Nimic!!”

14 noiembrie

Sunt omul invers, cel mai mare duşman al meu.

26 noiembrie

Am fost aseară la Caligula…

Majoritatea oamenilor tind să ignore absurdul vieţii. Ei pot fi împărţiţi în trei categorii: inocenţi, practici sau imbecili. Toţi au în comun o viaţă binecuvântată, lipsită de chin, pentru că indiferenţa îi protejează. Doar geniului îi e foame de absurd. Trăieşte prin chin şi asimilează absurdul. Dacă acest spirit ar reuşi să re-inventeze lumea, să o recreeze din nou în absurd, să o schimbe în totalitate din temelii, el şi-ar găsi fericirea în noul deşert mundan, fericirea care zace dincolo de nebunie. Oamenii care evitau absurdul ca să-şi satisfacă nevoia de iluzie vor fi de-acum înainte pedepsiţi şi ruinaţi interior pentru nepăsarea lor.

Camus tratează o problemă ce l-a pasionat pe Cioran în Tratatul de descompunere, atunci când vorbea de Nero. El aduce în discuţie curajul de a-ţi transpune în realitate propria operă, de a da viaţă ideilor tale, de a face din nebuniile tale legea universului. Orice autor visează să transforme lumea, orice scriitor vrea să creeze realitatea, dar câţi au curajul sau nebunia necesară să acţioneze conform propriilor percepte? Majoritatea sunt destul de laşi pentru a alege ficţiunea realităţii, fug de realitate şi descoperă realitatea secretă a operei lor. Câţiva, doar, se asumă total, devenind propria lor operă de artă, recreîndu-se în adevărul total care nu face distincţia între nebunie şi realitate.

Dar ca să transformi lumea după chipul şi asemănarea ta, trebuie să fii extrem de puternic, trebuie să fii Dumnezeu. A nu se fi născut Dumnezeu este drama fiecărui om. În sufletele noastre va fi totdeauna o părticică ce-l urăşte pe Dumnezeu până la moarte, pentru că Dictatorul absolut ne-a osândit la un destin mediocru, care nu se compară cu al său.

Să fii Dumnezeu înseamnă să te rupi în mod absolut de specie, sa fii Neom. Ca să-ţi găseşti fericirea, trebuie să calci pe un morman de cadavre. Trebuie să fii Caligula, Hitler, Napoleon, Supraomul… Geniul lor este inuman, rece, crud, nebun.

Camus îl respinge pe Nietzsche şi revine la Kant, considerând că nu este permis să ucizi, chiar dacă asta înseamnă să te redescoperi. O concluzie cu care nu pot fi de-acord. Sufletul meu aparţine celor care au făcut saltul în divinitate, celor care au cerut imposibilul de la trupul şi mintea lor… Tamerlan, Hitler, Nero … Poţi ucide, chiar trebuie să ucizi, dacă ucigând, vei fi fericit. Chiar dacă fericirea ta înseamnă moartea lumii. Mai ales dacă fericirea ta înseamnă apocalipsa.

episoadele anterioare pot fi citite aici