de Nicolae Avram
I.
o mamă alcoolică agonizează din păr i se scuturau licurici
agonizează mama agonizează cu părul ei de iguană purpurie trasă peste pământ
departe pe câmp băiatul se prăbuşi.
orhideele îşi răspândesc parfumul uite mamă ce frumoasă eşti întinsă pe catafalc
stau singur în odaia cu păsări iată baloane de săpun multicolore plutind deasupra morţii
nimic nu ne poate despărţi de dragostea noastră ştim că toate lucrurile lucrează spre rău –
cel puţin pietrele acestea calde ca nişte pâini se vor coace în rugăciuni
II.
până în ziuă vom moşteni crisparea genunchiului apăsat pe piept,-
o sinceritate amară ce ne va purta prin pieritoare colocvii de iarnă
şi dacă suntem copiii soarelui o păpuşă din cârpe împlântată cu ace în inimă
va obosi până la urmă capriciile lumii poate nişte căluţi din lemn vor smulge trupul insectei
privesc fereastra străină caut zori albi aducători de noroc
ca nişte viori buzele-mi se înalţă peste imperiul râiei şi al haosului
III.
noi nu suntem datori cu nimic încredinţării lăuntrice
ştim că toate lucrurile lucrează spre rău
am fost risipiţi ca nu cumva să luptăm împotriva spaimei
noi am slujit pe la mesele păsării de nisip
uite cum spăl ciorapii murdari ai vântului şi lustruiesc parchetele cu ceară pe care picură
din când în când câteva lacrimi hoaţe
e un peisaj din care lipseşte o căţea care latră în fiecare dimineaţă la uşi
sau îşi devoră puii sub tufele de trandafiri.
IV.
iartă-ne pentru fiecare bănuţ şterpelit pentru bucata de săpun ronţăită sub aşternuturi
pentru cuiburile distruse şi pentru puii de rândunică arşi de vii
pentru loviturile date cu capul de pereţi şi pentru pumnii grei traşi cu sete în stomac
iartă-ne pentru senzaţia de vomă
în vacanţe alergam devreme pe plajă să contemplăm răsăritul
sau un cadavru aruncat de valuri pe ţărm
seara în jurul unui foc de tabără priveam fete drăguţe în ochi –
ele râdeau dispreţuitor: eram mici şi murdari
ori întorşi în camere de beton scuipam ceva roşu în batistă şi adormeam
plini de nisip şi de soare
VI.
noi suntem îndepărtata noapte plângând pe umărul unui susur ce vine de dincolo de amar
(stalactite vom fi desigur stalactite până ne va juca desfrâul pe faţă
o moleculă în acest imperiu al maimuţelor minţii ce sar dintr-un destin în altul
dintr-o moarte în alta cu pielea inimii atârnând
în singurătate).
nu-i nici o fugă acum pe străzile întunecate sfârşindu-se întotdeauna într-o spaimă de o clipă – pentru că nu-i nimeni cu toporâştea însângerată înălţată deasupra cerurilor
doar o adiere blândă de vânt scăldându-ne auzul şi inima
dacă am şti unde se sfârşeşte disperarea
şi unde începe fiorul unei lungi agonii deasupra lumii părăsite
doar acest cântec chilug ciopârţindu-şi carnea
cu lama de bărbierit
VII.
(mă iubeşti? trag după mine mreaja cu peşti
ţi se coace isteria-n păr, iubito
cât încă mai este ziuă aici sub izvoare străluminând însingurarea trupului tău.
te laud nimicnicie odată. pumnii strânşi lângă tâmple
nu cârtim între noi
nu suntem din staulul acesta
cei plătiţi fug.
nu pieile noastre trimise în lume).