[Ştefan Bolea – Noaptea instinctelor, editura Brumar, 2009]
de Patrick Călinescu
Pentru că poezia este gând, şi nu faptă, s-ar părea, la această primă vedere, că poezia – în sine – nu are istorie. O consecinţă imediată a unei astfel de afirmaţii ar fi că poezia este – în sine – fie anistorică (dacă preferăm caracterul ei mitic), fie fără istorie (dacă preferăm caracterul ei atemporal).
Faptul că poezia are, totuşi, varii istorii se datorează nu istoricităţii ei intrinseci, care nu există (poezia este gând pur), ci unui defect de existenţă al creatorilor săi (ei sunt eminamente faptici). Astfel, pentru că poezia trebuie să fie creată pentru a exista cu adevărat, gândul pur ce o caracterizează este tradus în faptele specifice creatorilor săi, iar rezultatul direct al acestei translaţii e că poezia se istorizează şi sfârşeşte să aibă un timp pe care, de fapt, nu îl are.
Poezia creatorilor săi este de aceea un produs al timpului în care ei au creat-o. Iată cum poezia poate avea diferitele istorii în care este circumscrisă, încercuită şi consemnată.
Recent, unul dintre creatorii ei, Ştefan Bolea, în cea mai proaspătă faptizare a gândului (sau barbarizare a sa) pe care a scos-o la iveală în Noaptea instinctelor, s-a hotărât să demitologizeze istoricitatea antropomorfică a poeziei şi să-i relativizeze temporalitatea ei extrinsecă.
Deoarece, fatalmente, poezia trebuie să aibă un timp al său şi o istorie în care să funcţioneze previzibil şi lizibil pentru a putea exista, într-o formă sau alta, ca poezie, Ştefan Bolea, dându-şi seama de capcana inevitabilă în care toţi poeţii cad în momentul în care ei creează poezie, s-a gândit că poate cel puţin să cadă mai uşor în această capcană inevitabilă dacă încearcă să păstreze cât mai mult din originarul gând pur al poeziei şi să ia cât mai puţin în serios timpul şi istoria pe care formatul antropic al creaţiei poetice îl cere poeziei înseşi.
Instinctul poetic a funcţionat ireproşabil în cazul lui Ştefan Bolea şi iată cum a reuşit acest poet să facă din timpul poeziei, pe care variile ei istorii le interpretează diferit, un act mai apropiat de gândul pur (fiindcă s-a gândit la el) decât de fapta esenţială (fiindcă nu a luat-o niciodată în serios).
Practic, ca să alunece cât mai lin în capcana generală a tuturor poeţilor, în care unii se prăvălesc cu mult zgomot şi cu şi mai multe coaste rupte sau fisurate, poetul s-a gândit la următoarea strategie: a apelat la publicul său, căruia i-a cerut, în singurul mod ce putea să-i asigure o planare, în capcană, cât mai lentă, un membru model („vreau un cititor clasic”, sylar), apoi s-a întrebat, ca şi cum n-ar fi remarcat prezenţa „maeştrilor în încăpere”, răcoare, cât o să mai dureze până ce istoria inevitabilă a poeziei creatorilor ei, deja complet temporalizată, îşi va intra complet în funcţie, dar şi în rolul său de a oblitera gândul din faptă, pentru a antropomorfiza integral poezia originară („când pizda mă-sii o să înceapă timpul”, omv), însă, într-un sfârşit, atât de aproape de început (altă probă că poetul ştie perfect cum să-şi decelereze căderea în capcana generală a poeţilor), s-a împăcat cu ideea inevitabilă că este „ultimul val al unei avalanşe care a pustiit secolele”, atentat, ceea ce este un alt fel de-a spune (cât mai departe de fapticul poeziei transpuse temporal şi istoric) că poetul se abandonează pe sine capcanei tuturor poeţilor, renunţând sau nemaipăsându-i să mai cadă cât mai lin posibil. Însă, atenţie, această deznădejde este jucată cu scopul precis de a păcăli şi mai bine lăcomia capcanei şi de a-i induce în eroare cu şi mai mare precizie rapiditatea naturală a alunecării înspre interior. Poetul se pregăteşte, prin acest exerciţiu al posibilităţilor proprii de-a cădea cât poate mai lin, dar şi al elasticităţii temporale a istoriei, de marea demitologizare şi relativizare a istoricităţii antropomorfice pe care i-a pregătit-o, încă de la început, poeziei pe care o creează. Fireşte, această deconspirare exemplară a fapticului din gândul pur, în care el s-a ascuns, este mereu „de-ndoaselea”, justificare, aşa cum poetul îşi explică, întotdeauna pe ascuns, propria metodă à rebours de extirpare a faptei din gând şi de purificare a gândului din faptă. Ştefan Bolea se antrenează în acest scop şi mizează, în timp ce se pregăteşte asiduu, pe întreaga lui abilitate de-a anihila timpul şi istoria lui recurentă printr-o întregire temporală a întregii istorii a creatorilor poeziei într-un singur centru demistificator, aproape la fel de pur ca însăşi poezia în starea ei ante-factum originară: „isus s-a reincarnat în secolul 21, ateu”, exerciţiu. Vădit mulţumit de puterile sale de unire a timpului istoric într-un nod unic din vârful căruia să poată apoi să pulverizeze întreaga istorie poetică şi tot timpul poetic pentru decelerarea şi mai accentuată a propriei sale căderi în capcana generală a poeţilor, poetul se pregăteşte să disperseze în totalitate timpul şi istoria lui recurentă din poezia pe care o creează printr-o demitologizare şi relativizare a sa absolută. Că exerciţiul pregătitor s-a încheiat în aceeaşi notă de forţă, prin demistificarea totală şi a dublului simbolic a timpului întregii istorii a creatorilor poeziei, „satan a ajuns laborant în antarctica // jucând, la momente festive, // rolul lui moş crăciun şi al iepuraşului de paşti”, exerciţiu, poetul se poate apuca liniştit de relativizarea absolută a timpului şi a istoriei, dar şi de stoparea alunecării neîncetate în capcana generală a poeţilor, dar şi eliminarea completă faptei din gând.
(Dacă îmi dau seama că relativizarea absolută a timpului şi a istoriei înseamnă anularea primatului relativităţii asupra timpului şi a istoriei şi, în consecinţă, re-istoricizarea şi re-temporalizarea poeziei înseşi; şi dacă îmi dau seama şi că eliminarea completă a faptei din gând duce la anularea capacităţii poeziei de a se exprima pe sine şi la imposibilitatea poeziei de a exista ca poezie; dacă îmi dau seama de aceste două lucruri inevitabile, atunci îmi pot da seama şi că, din nefericire, poezia ca poezie nu poate avea loc în afara timpului şi a istoriei în care este circumscrisă, încercuită şi consemnată, şi în exteriorul capacităţii ei de a se exprima ca poezie).
Demitologizarea istoricităţii antropomorfice a poeziei îşi atinge punctul culminant (şi deznodământul invers) în tyler?, în care strategia iniţială a poetului îşi găseşte împlinirea nu doar în recunoaşterea uşor apocaliptică a existenţei capcanei tuturor poeţilor, în interiorul căreia decelerarea tot mai accentuată de până acum i-a oprit alunecarea lină cu totul, ci şi în vizualizarea ei aproape axiomatică: „eternitatea nu are început, sfârşitul nu prea interesează”. În această veşnicie neîncepută şi în acest sfârşit neimportant (ambele revelându-se a fi semne clare că până şi capcana generală a poeţilor e concepută să-i absoarbă pe dos), hitler, caligula, germanii, tiberiu şi chiar „tovarăşul lenin” devin agenţii aleatori ai dezintegrării complete a timpului şi a istoriei, dar şi temporemele distincte ale unei istorii ce nu ar putea fi niciodată luată prea în serios, cât timp ea nu este, numită colectiv „civilizaţia noastră”, decât „o caravană de taxiuri”.