Muzeul de la Sibiel – Simbolismul naiv religios

[Giovanni Ruggeri, Icoanele pe sticlă din Sibiel. Muzeu Pr. Zosim Oancea, traducere de Camelia Chifu, Città Aperta, 2008]

de Ştefan Bolea

Înainte de toate, vreau să menţionez că nu sunt religios (chiar din contră). Dar religia sublimată în artă are o valoare excepţională. Chiar dacă ar constitui doar o valoare arheologică, în sensul nietzschean al unei lumi deposedate, care se simte protejată contemplând formele în curs de dispariţie, ea nu poate fi negată. Exemple, muzica gothică încărcată de religie şi de nihilism, arhitectura superbă a unor biserici care vorbesc despre profunzimea unor tenebre ce nu pot fi vindecate nici cu mii de ani de cartezianism şi pictura renascentistă sau romantică, cărora dacă le decupezi ipoteza de lucru Dumnezeu, rămân mult mai sărace şi lipsite de un fond, pe care ar trebui să-l secrete din altă parte.

Cartea lui Giovanni Ruggeri despre Icoanele de Sticlă din Sibiel (un sat din apropiere de Sibiu) constă în prezentarea muzeului creat de Zosim Oancea şi aparţine ca gen istoriei artei, chiar dacă este doar o schiţă. Aflăm că „pictura icoanelor pe sticlă din Transilvania … a atins culmea dezvoltării sale între 1750 şi sfârşitul anilor 1800” (7). În treacăt observăm, traducerea stângace – din păcate, asemenea exprimări defectuoase nu lipsesc pe parcursul cărţii. „Operă în mare parte a unor pictori anonimi … icoana … îndeamnă credinciosul către adorarea lui Dumnezeu în forma sensibilă care ne-a devenit accesibilă prin Întruparea Fiului.” (7) Interesant acest dictat al anonimatului, care transformă secolul al 19-lea într-un fel de Ev mediu românesc, în plin post-romantism şi filozofie a subiectului. Poate că autorul ar fi trebuit să scrie şi un capitol introductiv despre iconoclasm.

„Realizarea icoanei clasice … urmează întotdeauna reguli canonice precise …: un desen schematizat …, un antinaturalism al figurilor şi personaje cu trăsături puternic esenţializate.” (8) Aceste reguli de realizare a unor icoane trimit la tradiţia simbolistă, care, la fel, este racordată la cea platonică, de exprimare şi esenţializare ideatică. Percepţia istorică a lui Ruggeri legată de poporul român şi sentimentul său religios duce la nişte consideraţii interesante: „Timp de sute de ani populaţia română, deşi majoritară, trăia în condiţii de dură oprimare: izolată la sate, aproape analfabetă … nu avea în nici un fel acces la ocupaţiile burgheze … Robi ai pământului, românii erau liberi … doar în domeniul religios.” (9) Din punct de vedere psihanalitic, românii şi-au găsit refularea (o dedublare a lui Herdenmoral prin excelenţă) în domeniul picturii religioase (care nu este riguros autohtonă totuşi, fiind introdusă de către negustorii ambulanţi din Imperiu). Mai amuzantă este răzbunarea tehnică a celui oprimat: „În icoana lui Lazăr şi a bogatului, Ţâmforea îl reprezintă pe acesta din urmă cu familia sa îmbrăcaţi în culorile specifice ungurilor.” (36)

Pictorul religios era forţat să-şi producă „culorile din materiale naturale” (16), ceea ce ne arată că artistul trebuia să fie şi un om îndemânatic şi practic. Mai aflăm şi unele date despre înclinaţia uşor „politeistă” a creştinismului ortodox (şi nu numai), care probabil a substituit cultul antic al zeilor (care corespund unor funcţii) cu venerarea sfinţilor: „Fiecărui Sfânt îi este atribuită o numită putere protectoare pentru o anumită necesitate … Se invocă Sfântul Ilie când este nevoie de ploaie … Pentru a fi ocrotit de ciumă ţăranul se închine Sfântului Haralambie.” (25) Cartea este reuşită, în condiţii grafice excelente şi probabil destinată mai degrabă unui target care constă în turişti străini. Cine este interesat (din punct de vedere estetic şi religios) să privească arta naivă românească din secolul al 19-lea, ar trebui să dea o fugă până la Sibiel. Mai multe date pe www.sibiel.net.