Atitudinea intelectualilor după dictatura militară

(fereastra latină)

de Simona Dăncilă

În ţările slab dezvoltate cultura este o pârghie naţională care dacă nu contribuie efectiv la ameliorarea situaţiei rămâne o butaforie ostentativă, o tichie de mărgăritar. Şi cum ar putea cultura să amelioreze situaţia altfel decât schimbând profund conştiinţele astfel încât progresele economice să nu producă o burghezie de calitate inferioară? În Ecuador cultura este încă un vis al inocenţilor.

În această ţară unde 77% din populaţie trăieşte sub limitele sărăciei, 42% din copii sunt afectaţi de subnutriţie şi 35% dintre ei mor de foame (conform statisticilor UNICEF), unde nivelul educaţiei, al producţiei interne şi accesul la tehnologie sunt cele mai scăzute de pe continent, unde corupţia a atins cote inimaginabile şi delincvenţa a crescut în mod alarmant, care au fost atitudinea şi rolul intelectualilor care odată cu sfârşitul dictaturii militare din 1978 au putut să-şi exprime opiniile umaniste şi să adopte o atitudine civică favorabilă promovării libere a valorilor culturale? Ei au continuat să acţioneze în acelaşi spirit, moleşiţi de confortul puterii şi de binefacerile poziţiilor dobândite în perioada când militarii aflaţi la putere şi-au dat seama că sprijinirea activităţilor culturale conduce la ameliorarea imaginii brutale a dictaturii în ochii populaţiei din clasele de mijloc cu o anumită bunăstare socială, îndulceşte cinismul şi întârzie reacţiile de respingere ceea ce permite o consolidare a poziţiei politice. „Băile de cultură” au devenit indispensabile, mai ales după îmbunătăţirea considerabilă a nivelului de trai din „Era petrolului” când, pentru a-şi asigura o scurtă bunăstare, guvernanţii au vândut până la epuizare cea mai importantă bogăţie naturală a ţării. Resursele financiare, atunci ca şi acum, erau mai mult decât suficiente pentru bugetari şi asta i-a determinat pe intelectuali să se agaţe de funcţii ca de nişte colaci de salvare pe marea dezlănţuită a penuriei economice. Era de ajuns ca doritorul să prezinte un proiect modest, fără vreo strategie culturală pe termen lung, alcătuit după un tipic îmbâcsit şi primea aprobare fără nici o bătaie de cap, demersul ca act de susţinere politică, de recunoaştere a unei autorităţi capabile să dirijeze cultura naţională, fiind suficient, ceea ce a dus, evident, la modificarea dramatică a rolului culturii. Astfel a luat naştere Departamentul Cultural al Băncii Centrale, asociere grăitoare de termeni, a fost inaugurat complexul Casa Culturii Ecuadoriene (format din muzee, cinematografe, săli de expoziţie, edituri), Facultatea de Arte şi Şcoala de Teatru. S-ar putea spune că asta a însemnat o înflorire culturală dar artificialitatea fenomenului şi lipsa de substanţă adecvată care să umple aceste forme fizice ale culturii, pe de o parte şi scopul lor propagandistic, pe de altă parte, a născut hibrizi care în cele din urmă s-au dovedit înclinaţi spre materialism şi compromis mult mai mult decât spre creativitate şi muncă cinstită- era normal ca cinstea într-o astfel de societate să fie o excepţie, o abatere de la regulă. Oswaldo Guayasamina a început să construiască celebra Capelă a Omului (Capilla del Hombre – spaţiu cultural arhitectonic, complex de mari dimensiuni care trece în revistă etapele istorice ale latinoamericanului începând cu imaginea precolumbiană şi până la cea contemporană) ca apogeu faraonic al culturalizării. Editurile Băncii Centrale, ale Universităţii Centrale, ale Casei de Cultură au tipărit o mulţime de cărţi, la grămadă, proiectând autorii într-o lumină orbitoare şi aureolându-i în aşa fel încât, previzibil, au pierdut simţul măsurii şi dorinţa de a schimba ceva. Apar mişcări culturale a căror direcţie, din păcate, nu are nimic comun cu progresul intelectual. S-a produs, cu alte cuvinte, o mezalianţă între militari şi intelectuali, fructuoasă pentru ambele părţi şi, în plus, cei din urmă nu au avut de suferit în urma răsturnărilor politice de situaţie, ceea ce nu este tocmai un avantaj ci mai degrabă o dovadă a dependenţei intelectualului de o anumită atitudine cameleonică, iar asta duce la pierderea identităţii. Centrul de greutate al motivaţiei artistice se mută spre zonele facile, calme, plate. Nu există practic o rezistenţă propriu-zisă, o ostilitate făţişă între reprezentanţii avizaţi sau nu ai culturii şi guvernanţi, reacţia scriitorilor e mai degrabă cea a unor cronicari profesionişti care se străduiesc să dea o patină specială evenimentelor transformându-le în alegorii cu priză la public, suplinind nevoia de spectacol (circus) şi recuperând în mod neaşteptat terenul pierdut de grandioasele înscenări religioase. Sacrificiul pretins de operă este această complicitate nedăunătoare decât în cel mai subtil plan spiritual. Germenul vital se usucă în timp ce fructul creşte şi se rotunjeşte înşelător. Într-un articol referitor la situaţia intelectualului, ziaristul ecuadorian R.A. Artega explică: „Ne aflăm în faţa unei probleme existenţiale care nu se limitează la o convieţuire politică şi la alte tipuri de convenienţe. Intelectualii din această ţară, după ce au făcut oarecum corp comun cu dictatura militară, au rămas complet debusolaţi odată cu sfârşitul acesteia şi noua eră democratică i-a surprins nepregătiţi. Au fost absorbiţi, înecaţi de democraţie şi poate chiar striviţi în părţile încă sensibile, digeraţi dar nu evacuaţi şi, întocmai ca orice tip de paraziţi, s-au multiplicat şi s-au îngrăşat în noul organism devenind atât de numeroşi şi de dăunători încât numai un purgativ extrem de puternic i-ar mai putea elimina. […] În fond, cine susţine un artist adevărat? Nimeni altcineva decât el însuşi iar dacă nu este în stare să-şi asigure existenţa din această perspectivă, încetează de a mai fi artist.”

În Ecuador, ca şi în celelalte ţări latinoamericane a căror istorie acidă a lăsat urme de neşters în suflete, spiritul revoluţionar este încă viu şi puternic şi orice scriitor care nu se exprimă virulent şi paroxistic într-un fel sau altul, este considerat laş. Tăcerea oamenilor de litere ascunde pacturi dubioase, cedări ruşinoase, compromisuri cu atât mai deplorabile cu cât ei reprezintă Vocea, vocea profesionistă a unei naţiuni unde alfabetizarea este prezentată ca o alternativă progresistă şi spectaculoasă a deznădăjduitelor culturi analfabete, a artizanilor pentru care ştiinţa înseamnă în primul rând bun-simţ, demnitate şi tăcere. În acelaşi articol R.A. Artega opinează: „ Etapa democratică din anii ’80 a fost apogeul afirmării unor nume importante de scriitori care însă nu i-au putut proiecta în viaţa culturală internaţională (fapt aproape ruşinos şi descurajant pentru un neam cu un folclor atât de bogat şi apreciat, n.a.), cu excepţia lui Javier Vasconez care în ultimii zece ani a dat opere de mare calitate. Odată consacraţi pe plan intern creatorii caută o recunoaştere cât mai largă, dar asta depinde şi de dimensiunea fizică şi politică a statului respectiv. Nu este acelaşi lucru să te naşti în Franţa, în Regatul Unit sau în Ecuador. E valabilă în mare măsură reciprocitatea: ţară mică—recunoaştere internaţională redusă. Intelectuali mici, preşedinţi mici şi grupuri mici de putere care luptă între ele pentru mizeria unei naţiuni. Şi cel care vrea să se facă auzit, să aibă ecou, trebuie să înveţe să fie mai puţin dependent.”, mai ales de lucruri mici, aş adăuga.

Desprinderea scriitorului din masa de scribi depinde nu numai de valoarea sa ci şi de modul cum reuşeşte să se singualrizeze în raport cu realităţile din propria ţară şi să-şi asume funcţia socială de purtător de cuvânt calificat şi credibil. A ignora contradicţia dintre aspiraţiile poporului ca tot etnic, ca nucleu cultural specific şi ţelurile guvernanţilor duce la sufocarea mesajului, la nivelarea ideii de artă. Acelaşi efect îl are însă şi criticarea cu orice preţ a unei persoane publice, astfel de acţiuni ies din sfera înaltă a creaţiei. Dealtfel, în ciuda atrocităţilor comise, dictatorii sudamericani sunt trataţi în romane cu maximă condescendenţă accentuându-li-se latura supranaturală şi făcând cu atât mai admirabil punctul de vedere profund umanist al scriitorilor respectivi. Acelaşi jurnalist ecuadorian priveşte cu optimism spre tinerii scriitori: „Este timpul ca tinerii scriitori să ţină cont de faptul că sunt responsabili pentru progresul culturii şi al creaţiei, că pot aduce o nouă mentalitate care să dea prioritate nu cantităţii ci, aşa cum afirma campionul nostru Jefferson Perez, excelenţei! O cultură dependentă de stat este sinonimă cu o castrare intelectuală, puţini au reuşit să se elibereze de capcanele pe care acesta le întinde şi în care, de multe ori din proprie iniţiativă, ne adăpostim.”

Desigur, scriitorii tineri pot instaura o stare de competiţie reală care să-l scoată pe intelectual din această fugă în cerc (fie el şi literar) oferindu-i şansa unei evaluări corecte şi benefice. Conştienţi de faptul că majoritatea cărţilor bine vândute rămân la periferia artei, mulţi aleg totuşi drumul cel mai scurt către o glorie palpabilă şi ar fi cazul să ne întrebăm: oare la ce beneficiu ne putem aştepta din partea intelectualilor?