Fantome şi scântei

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Stânga şi Dreapta, ca simboluri politice (concept ar fi cam mult spus) s-au născut în anii revoluţiei franceze, după cum se plasaseră iacobinii (în partea stângă a hemiciclului), respectiv adversarii lor politici în partea dreaptă. De-a lungul celor cu ceva mai mult de două secole, înţelesul simbolurilor a suferit schimbări mai mult de nuanţă, o anume constantă rămânâd perenă. Dreapta a fost întotdeauna asociată cu un anume spirit conservator, stânga, şi aici e ciudăţenia, a pus accentul pe dimensiunea socială. Te-ai fi aşteptat ca stânga, în numele simetriei, să reprezinte curentul novator. Dar asta s-a manifestat în mult mai mare măsură la nivelul discursului oficial decât la nivelul faptului politic. Fără îndoială, politica nu poate fi, prin definiţie, liberă de o anume demagogie, face parte din regula jocului câtă vreme terenul de confruntare e cel electoral. Dar demagogia politică nu e, vai, simetrică. Balanţa ei bate spre stânga. Accentuat.

Eşecul răsunător al monstruosului experiment de inginerie socială care a mutilat secolul XX n-a convins decât pe cei dinainte convinşi de absurditatea lui. Cum subiectul acestui articol nu e analiza, fie şi succintă, schematică, a stafiei invocate de economistul german Karl Marx pe la mijlocul secolului XIX ne vom limita la observaţia că tocmai în occidentul care se arătase mei eficient în dezvoltare s-a născut un curent intelectual faţă de a cărui acribie bieţii activişti limitaţi şi plictisiţi care au încercat, cu succes quasinul, să polarizeze generaţia mea, ca să mă refer exclusiv la o lume cunoscută bine, ar fi trebuit să fie invidioşi. Anesteziat de Marea Păcăleală, dar şi cu totul nepregătit pentru asimilarea realităţilor de dincolo, în faţa cărora părea să se fi deschis largi porţi în Cortina de fier, am comis şi eu greşeala pe care am identificat-o la mulţi congeneri: iluzia. Iluzia că, lămurită de eşecul inevitabil în plan economic a cuprinzătorului gulag roşu, lumea va arunca peste bord iluzii revolute şi nevalidate. Ei, bine, nu. Deşi îmi era oarecum teamă că o anume componentă a intelectualităţii franceze ar putea repeta nefasta experienţă a cauţionării malam fedem a aparentului cadavru politic aflat în pragul imploziei, am rămas siderat să constat, prin intermediul experienţei directe a lui Patapievici (confirmată, ulterior, fragmentar, dar sotto voce de mulţi prieteni stabiliţi în State), experienţă prilejuită de un turneu în spaţiul universitar american. Articolul său, care identifică fără echivoc noul concept de corectitudine politică drept comunism american mi-a explodat instantaneu în minte cu 14 ani în urmă, în urma lecturii uneia din cărţile publicate în acei ani. Căci versiunea iniţială din Revista 22 îmi scăpase.

Aşa ca nu m-am mirat defel când am înregistrat corul strident de vocalize care cântau, după declanşarea crizei bursier-financiare apoi economice, prohodul “capitalismului”. Nu tu construcţii argumentative plauzibile, nu tu raţionamente, lozincărie pură cu vagi acute isteroide. Ba chiar puteai sesiza, dacă puneai urechea la pământ, ca amerindienii din urmă cu două secole, o bucurie abia reţinută. Nu părea să-i deranjeze falsitatea manifestă a poziţiei lor. Emigraseră în state din motive evidente de tranziţie pozitivă a standardului economic, conştient şi deliberat. Şi nu puteau fi bănuiţi că nu cunoşteau sursa structurală a propserităţii ţări(lor) care-i adoptaseră. Fu de ajuns să tremure puţin pentru propriul job, pentru propria rată la maşină ori la casă, ca reflexe atavice, mai solid implantare decât puteai bănui, să se declanşeze furibund. Alăturându-se corului băştinaş. Înseamnă că prăfuiţii activişti n-au fost ei aşa de fraieri pe cât îi crezusem? Sau, mai rău, stafia gândului care m-a bântuit încă de pe vremea Pieţei Universităţii, anume că, de fapt, acel regim pe care toată lumea părea să-l deteste, avea o reală bază de masă, stafia asta e vie, e în faţă mea, îmi rânjeşte în faţă. Ce-i de făcut, îmi rămâne să mă întreb odată cu Cernîşevski şi epigonul lui Vladimir Ilici Ulianov? Căci abandonarea humorului ar fi letală. Ce să fie de făcut? Să-i rânjesc şi eu în faţă fantomei acelui gând realist.

Vox populi, vox Dei. Acum e momentul să(-mi) pun întrebarea pe care e construit articolul: Ce învăţăminte putem trage din rezultatul alegerilor din Germania? De ce din Germania anume? Nu, nu pentru că sunt cele mai recente. Căci echilibrul politic European s-a păstrat cel puţin de când îl urmăresc, adică aproape de după război. Prin intermediul fluctuaţiilor locale. Niciodată o majoritate masivă de ţări europene cu giuverne de stânga, niciodată de dreapta. Văd în păstrarea (relativă oricum) a acestui echilibru un exemplu de aplicabilitate a unei termodinamici sociale sui generis. Un soi de extensie a pricipiului Le Chatelier la dinamica socială. Ci deoarece Germaia posedă simultan două proprietăţi aflate în raport aproape dialectic. Pe de o parte e motorul economic al Europei, pe de alta e supusă dificilului test de a asimila şi a reconverti la sănătate economic-socială un ditamai sfert de ţară, nu destructurată ci, dimpotrivă, structurată ca antigen. Avea corpusul geman potenţialul de a produce doza necesară de anticorpi?

Ei, bine, ce ne-au arătat alegerile? Două lucruri. Vestea rea e că interesul publicului pentru politică, în termenii ei clasici, e în continuă scădere (abia ăsta e simptomul care trebuie înterpretat în termenii necesităţii unei schimbări de paradigmă, poate conservând şi articulând cele mai viabile elemente ale pieţei libere şi ale solidarităţii sociale). Vestea bună e că deşi ambele partide fanion au obţinut, datorită fenomenului schiţat sub gluma “vestea rea”, scoruri electorale care înseamnă noi recorduri negative absolute, diferenţa e spectacular în defavoarea stângii. Înseamnă că populaţia Germaniei a văzut, cu semnificativă majoritate, în conceptele liberei iniţiative o şansă mai eficace de a depăsi criza şi, mutatis mutandis, în resurecţia etatismului dincolo de un nivel de avarie, o îndepărtare de facto a acestor şanse. E cartezian.
Bine, atunci cum se explică virarea Americii spre un soi de socialism, tot unul sui generis? Aş îndrăzni a presupune că în proporţie majoritară vina cade pe popularitartea nemaiîntâlnită a actualului preşedinte, care a apărut ca un Deus ex machina. Nu ne rămâne decăt să sperăm, cu toată puterea gândului nostru, ca îngerul democraţiei să-l trezească înainrte de a luneca pe partea descendentă a riscantului traseu de Montagne russe pe care s-a angajat. Căci oricum nu el e totuşi subiectul nostru de acum. Dar vă asigur că-i va veni vremea.

În concluzie, o populaţie serioasă, pragmatică şi cu faima lipsei de humor i-a lăsat pe emiţătorii de vocalize în off-side. Asta e, ca să repet gluma jargonului american, vestea bună. Vestea rea e că nu vor înţelege, pentru că nu vor dori să înţeleagă.