De carte în librăria din România

(minDisecţii)

de iQ666

Intru-ntr-o librărie importantă dintr-un oraş universitar cu tradiţie-n domeniu. Caut degeaba o anumită carte, nu se lasă văzută. Întreb persoana de la casă dacă au cartea cu pricina, dar n-are habar. Nici să caute-n calculator. Suntem în 2009, calculatorul de la casă ar trebui să conţină şi evidenţa volumelor pe care le oferă spre vânzare librăria. Cred eu, ea are altă opinie. Sau nu-nţelege ce-i cer. Mai e o persoană-n incintă care pare angajată acolo de vreme ce aranjează cărţi pe un raft. O întreb despre cartea pe care o caut. Nici ea nu posedă vreun habar în domeniu. Dacă vreau să cumpăr cartofi am pretenţia ca vânzătorul să-mi spună care soi e mai bun pentru prăjit şi care pentru fiert. Cei care vând maşini ştiu pe de rost tot felul de informaţii privind consumul, viteza, comparaţii cu automobile similare şi aşa mai departe. Probabil că majoritatea librarilor au ajuns acolo din lipsă de alternativă, nu pentru c-ar iubi cărţile, nici pentru c-ar fi deschis vreodată vreuna. Trec să scotocesc după alte volume ce m-ar interesa.

Nu-s singurul care consideră cărţile nu doar obiecte de citit ci şi de colecţionat. Şi mă deranjează la culme când imbecilii care le vând lipesc pe ele preţurile aiurea, acoperind uneori ce scrie pe coperta a patra. Pe vremuri era mai simplu, cărţile aveau preţul tipărit pe copertă, care rămânea nepângărită. După revoluţie a dispărut preţul unic şi fiecare şi-a pus preţul propriu pe cărţi, la început cu pixul, iar mai nou barbarii lipesc etichete. În alte ţări, chiar foarte civilizate, există un preţ fix pentru cărţi, de la care se poate doar coborî în cazul unor promoţii sau lichidări de stoc, iar pe coperţi există un loc special unde este pusă eticheta cu preţul. La noi fiecare vinde cărţile cum are chef, mâzgălindu-le sau lipind aiurea pe ele ce pretenţii au de la buzunarul cumpărătorului. Concluzia paragrafului precedent mai primeşte un argument. Bineînţeles că există şi excepţii, dar legile-s de obicei produsul majorităţii.

Ştiu că nu doar amărâţii de vânzători din librării îs de vină pentru cele semnalate mai sus. În multe locuri nu se vând doar cărţi ci şi diverse obiecte de papetărie şi birotică, jucării, CD-uri şi alte treburi pe care unii le văd întrucâtva apropiate de cărţi. Editurile au şi ele partea lor de vină, că nu prevăd pe coperţi spaţii speciale pentru a trece preţul, dacă nu reuşesc să impună un preţ unic pe piaţă pentru cărţile lor, şi că nu oferă materiale informative în librării. Probabil că de vină suntem şi noi, cumpărătorii, că nu avem pretenţii mai mari şi mai bine formulate şi că nu cumpărăm destule cărţi. Sigur că da! Mai rămâne să oferim scuze pentru criticile aduse sistemului mioritic de vânzare de carte. Nu noi trebuie să venim cu soluţiile, ci cei care fac bani din cărţi. De exemplu unele cărţi sunt oferite la vînzare învelite-n folii de nylon, astfel că etichetele cu preţuri sau mâinile murdare care le ating până ajung la client nu lasă urme.