[Alexandru Potcoavă – Cum începe povestea, EgoPHobia #24]
(egOPHob)
de Patrick Călinescu
De multe ori, simplitatea eludează. Paradoxal, ea poate deveni un obstacol în calea interpretării. Cu cât un text este mai simplu scris, cu atât critica se strecoară în miezul său cu mai mare greutate. Cuvintele obişnuite, folosite într-un registru familiar, în loc să uşureze înţelegerea, pot, dimpotrivă, s-o obnubileze. Sensurile sunt blocate în simplitatea textului respectiv. Din fericire, această simplitate este doar aparentă. Ea ascunde, sub o pojghiţă foarte subţire de înţelesuri accesibile tuturor, adevărata complexitate a textului, care o apropie de critică, îndrăgind-o, şi căreia îi împrăştie şi ultimele rămăşiţe ale opacizării iniţiale. Aşadar, textul respectiv, din simplu devine complex, înlăturându-şi simplitatea aparentă şi expunându-şi complexitatea în toată aura ei dificilă, astfel încât paradoxul ce împiedica interpretarea să-i pătrundă în dedesubturi să se poată transforma în paradoxul care îmbie critica să-şi facă simţită prezenţa în el cât mai bine: cu cât un text este mai complex (deşi simplu scris), cu atât devine mai uşor de interpretat.
Un astfel de text este şi cel al lui Alexandru Potcoavă, pe care autorul său l-a intitulat, în aceeaşi manieră de funcţionare a celor două paradoxuri complementare, pe care o voi analiza în detaliu la timpul potrivit, Cum începe povestea.
Citindu-l, nu prea ştii despre ce e vorba. Este scris atât de simplu, iar cuvintele din care este scris sunt atât de obişnuite, aproape banale pentru orice vorbitor mediu de limbă română, încât egophobul (criticul dispare pentru totdeauna) habar nu are de unde să-l apuce. Primul paradox funcţionează perfect în timpul primei lecturi, de familiarizare cu textul. Povestea pare să nu fie deloc sofisticată. Simplitatea ei este însă complet mincinoasă şi parcă singurul ei rol e să păcălească şi să amorţească atitudinea critică a egophobului. Este clar, prima lectură a acestei poveşti este sinonimă cu inducerea în eroare a egophobului şi cu îndepărtarea lui de la adevărata poveste ce sălăşluieşte sub pojghiţa ei fină de aparentă simplitate. Abia la a doua lectură intră în acţiune şi al doilea paradox. Încet, egophobul îşi dă seama că ce are înaintea ochilor este un joc de oglinzi, ale căror efecte optice înşelătoare el încă nu le-a găsit descifrarea potrivită. Într-un sfârşit, totul începe să devină dificil, în ciuda cuvintelor mai mult decât obişnuite care poartă în ele complexitatea adevărată a textului, iar această dificultate, dezvăluită abia cu lectura secundă, în sfârşit uşurează şi accesul interpretării imediate.
Dacă ar fi să despart această poveste în două lecturi diferite, conform celor două paradoxuri care au cauzat-o, atunci rezultatul final ar fi cam aşa:
La prima lectură, aşa cum am şi spus, din cauza simplităţii dezarmante a textului, egophobul din mine e contrariat şi nu ştie cum să-şi producă discursul critic asupra poveştii. Ea pare să fie o poveste naivă despre Adam şi Eva, cei doi primi oameni de pe pământ. Ea chiar pare să fie o poveste scrisă în cheie umoristică despre cuplul primordial. Adam, reprezentantul tipic al bărbatului mediu ideal, un tip indolent şi leneş, poate că nici foarte deştept, se trezeşte după somnul de după-amiază pentru cină, după care adoarme din nou, aproape instantaneu, „cu capul pe masă”. Mănâncă tot ce-au pregătit îngerii (îngerii sunt bucătarii, dar şi ospătarii acestui rai înfăţişat ca o cantină bucolică), însă tot nu-i mulţumit fiindcă ar fi dorit să mănânce şi altceva. În capul lui se strecoară, din registru gastronomic, o idee pe care Eva, ca orice reprezentantă tipică a femeii medii ideale (în medie, mai inteligentă decât bărbatul ei corespunzător) o va prelua şi o va ridica într-un registru superior, pe care Adam, buimăcit de somn şi îmbuibat de „ciozvârta suculentă de căprioară”, fireşte că nu o va înţelege niciodată. Ideea se numeşte schimbare, însă toate implicaţiile ei nu-i sunt încă accesibile egophobului fiindcă se mai află în timpul primei lecturi a poveştii, dar şi sub imperiul primului paradox ce guvernează această lectură de familiarizare. Aşadar, mai departe. După ce se îndoapă pe săturate, însă lipsit de orice maniere elegante („Mâinile omului alergau pe toată masa iar grăsimea i se scurgea pe bărbie picurând unsuroasă în desişul sexului”.), probabil chiar previzibil astfel pentru primul om născut din voinţa creatorului său înainte ca el să-i facă şi civilizaţia în care să poată trăi, Adam se interesează, „cu ochii lăcrimoşi”, de Eva, pe care n-o mai văzuse „cu zilele”. Aşa cum te-ai aştepta şi de la vecinul de scară sau de la colegul de serviciu sau de la orice bărbat în exerciţiul hormonal al funcţiunii sale de mascul, primul gând ce-i trece lui Adam prin capul îngreunat de somn şi de mâncare nu este îngrijorarea sinceră ca perechea lui să nu fi păţit ceva groaznic, ci, mult mai masculin decât atât, ca ea să nu-şi fi „găsit pe altul”. Auzind una ca asta, îngerii se grăbesc să-l liniştească, aducându-i aminte că el este „primul şi singurul”, însă Adam, ameţit şi de vin, dar şi de somnul iminent, le dă de înţeles responsabililor angelici cu masa că puţin îi pasă, câtă vreme încă mai are coaste, ele fiind echivalentul paradiziac al unor fiinţe pentru dezvăluirea şi explicarea cărora egophobul trebuie întâi să termine cu prima lectură a poveştii, dar şi să iasă de sub dominaţia primului paradox care a cauzat-o. Aşadar, şi mai departe. În sfârşit, înainte chiar şi de-a termina ce avea de spus, Adam adoarme în dreptul metaforic al coastelor, iar îngerii, care îi aduseră masa de seară, „se grăbiră să debaraseze urmele cinei”. Cufundat în somnul său pe jumătate bahic, pe jumătate tipic masculin, Adam iese pentru o vreme de pe scena raiului, iar Eva îi ia locul când şi povestea despre ei doi ajunge cam pe la jumătatea sa. Ea, cam grăsuţă de la o bucată de vreme şi feminin îngrijorată de talia ei, nu mai are mult până să termine, la rândul său, cina. Spre deosebire de Adam, Eva mâncase singură, „în adâncul pădurii de pomi fructiferi”. Dar nici nu apucă bine să se ridice de la masă, unde abia ciugulise te miri ce fiindcă ţinea o „cură de fructe”, că-i şi abătu calea şarpele nelipsit din orice versiune a raiului adamic (căruia îi urmează lumea evică, încă inaccesibilă în acest moment), care se oferă s-o ajute să slăbească, fireşte, dacă vrea şi ea. Eva, ca orice reprezentantă aproape tipică a femeii obişnuite, bântuită de spectrele anorexice ale feminităţii stereotipe, sare „curioasă”, gata să asculte de orice sfat i-ar mai putea uşura din şoldurile ajunse „ceva de speriat”. Şarpele îi sâsâie să ia un fruct din „pomul acela” şi îi garantează că va slăbi „ca o trestie” dacă va mânca din fructul respectiv. Eva totuşi nu se lasă păcălită cu una, cu două, şi-i spune şarpelui că nu poate fiindcă Dumnezeu le-a interzis să mănânce fructe din el plus că, mai adaugă ea, alte femei „pe aici” oricum nu mai sunt. Şarpele, „viclean”, nu se lasă nici el cu una cu două şi-i spune Evei că are dreptate, e singura femeie pe care ar putea Adam s-o aibă, însă nu se ştie pentru câtă vreme. „Deocamdată”, îi susură şarpele în ureche. Auzind una ca asta, Eva se înspăimântă şi, după ce şarpele mai adaugă şi că, pe lângă faptul că ar putea să slăbească fără niciun efort mâncând din fructul indicat de el, ar putea şi să devină, cu perechea ei, omologii lui Dumnezeu şi astfel să reuşească cu adevărat să-l împiedice pe Adam să mai aibă vreodată o altă femeie decât ea împiedicându-l pe Dumnezeu să i-o facă, ea luă şi muşcă fără ezitare din fructul oprit. Cum muşcă din el, văzu Moartea apropriindu-se şi întrebând-o dacă fructul din care muşcase deja e chiar bun. Speriată de moarte, Eva fuge „într-un suflet” la Adam, pe care îl găseşte dormind „la umbra măslinului”. Femeia îl scoală din somn pe bărbat şi îl pune să muşte din măr, iar el, somnoros şi fără să ştie ce face, ia o îmbucătură. Pe loc Dumnezeu „tună” şi-l întreabă pe Adam ce-a făcut, iar el, în sfârşit dezmeticindu-se, o întreabă pe Eva ce-a făcut, iar ea, dezmeticindu-se la rândul ei, probabil din primul somn dogmatic al umanităţii, îi cere iertare, însă nu întru totul cuprinsă de vina păcatului originar fiindcă în minte i se şi strecurase deja convingerea că, dacă nu l-ar fi pus şi pe el să se dedea la fructul oprit, ea chiar ar fi murit şi Dumnezeu i-ar fi făcut lui o altă Eva…
Povestea încă nu se termină, sfârşitul ei fiind blocat în continuare în a doua lectură, blocată şi ea în al doilea paradox, însă prima lectură, de familiarizare, se termină cu Dumnezeu, care-i „tună” din nou lui Adam să-şi ia femeia şi să plece cu ea în lume, dar şi cu picolii angelici care, pe un ton aproape drăcesc, îi urează lui Adam poftă bună viitoare cu mâncarea gătită numai de Eva.
Abia cu a doua lectură a textului începe cu adevărat şi povestea despre Adam şi Eva. Abia a doua lectură a poveştii lor reuşeşte să-i descătuşeze, deplin, întreaga subtilitate şi să deblocheze paradoxul secund care, numai el, e în stare să-i pună în valoare complexitatea toată. Abia acum, când povestea despre Adam şi Eva şi-a îndepărtat, după prima lectură, toate perdelele de simplitate aparentă ce-l încurcau pe egophob s-o prindă în mrejele sale critice, poate şi el s-o interpreteze cum trebuie şi să-i fie şi uşor s-o facă, în ciuda multiplelor dificultăţi inerente şi previzibile. Povestea lui Alexandru Potcoavă, în sfârşit, nu mai pare să fie povestea naivă despre Adam şi Eva, pentru că, la secunda lectură, ea refuză să mai fie aşa. Cum începe povestea este, de fapt, mai mult decât o singură poveste. În textul ei, se ascund cu abilitate două poveşti, una spusă până în capătul ei epilogic, pe care prima lectură n-a înţeles-o, blocată cum era de primul paradox, iar cealaltă nespusă nicăieri până la capătul ei epilogic, dar sugerată chiar în cuprinsul acestui capăt epilogic de a doua lectură, pe care numai al doilea paradox o poate debloca. Povestea spusă, parţial vizibilă şi din timpul primei lecturi, este povestea plecării neechivoce a lui Adam şi a Evei din rai. Povestea nespusă, vizibilă integral numai după accesarea lecturantă a celui de-al doilea paradox, este povestea rămânerii contrafactuale a lui Adam şi a Evei în rai. E deja clar, din toate versiunile genetice precedente, că Adam şi Eva, oricât de târziu, tot vor pleca din rai, iar povestea spusă ajunge şi ea, narativ, la acelaşi deznodământ: Adam şi Eva părăsesc raiul şi o fac neîndoios şi fară niciun echivoc. Mai puţin limpede, însă, este ce s-ar întâmpla dacă Adam şi Eva ar rămâne, din cine ştie ce motive, în rai, iar povestea nespusă încearcă să dea, din multele posibile, un răspuns prescriptiv la această întrebare: Adam şi Eva ar rămâne în rai numai dacă n-ar exista nicio modalitate de-a pleca sau dacă ar lipsi cu desăvârşire o alternativă viabilă la hotărârea lor de-a pleca din lumea lui Dumnezeu. Aşadar, prima poveste, cea spusă, nu face decât să istorisească plecarea lui Adam şi a Evei din lumea adamică spre cea evică, aşa cum este ea relevată încă la prima lectură, fără niciun indice modal, deci această poveste e narativă, iar a doua poveste, cea nespusă, nu face decât să arate felul în care Adam şi Eva părăsesc lumea adamică pentru cea evică, aşa cum a doua lectură intuieşte să se fi întâmplat în cele din urmă, deci această poveste este prescriptivă. Povestea spusă despre viaţa adamică a celor doi primi oameni dispare treptat în povestea nespusă despre viaţa lor evică. Narativul este înlocuit de prescriptiv, astfel încât eventuala Poveste a lui Adam şi a Evei, aşa cum povestea spusă s-ar fi putut numi dacă Alexandru Potcoavă s-ar fi oprit până în capătul ei epilogic, pur şi simplu se pierde în interstiţiile critic previzibile din Cum începe povestea, aşa cum povestea nespusă se şi numeşte de când autorul ei s-a oprit abia la capătul ei epilogic. Fără însuşi capătul epilogic al poveştii întregi („de aici, povestea se ştie”), povestea spusă ar fi putut fi autonomă, însă n-ar fi avut niciun sens, iar povestea nespusă n-ar fi putut să fie autonomă, dar ar fi avut propria ei noimă: Adam, de-a lungul poveştii spuse, a trăit numai o mie de ani, „pentru că nu a avut soacră”, iar, de-a lungul poveştii nespuse, „dacă n-ar fi avut nici femeie, ar fi trăit veşnic”.
Tot cu lectura a doua ies la iveală şi caracterele lui Adam şi ale Evei, în toată splendoarea complexă a deviaţiilor încă insuficient de umane ce le traversează, însă, se pare, îndeajuns de anti-adamice şi pro-evice în comportamentul şi manifestările lor paradiziace. Deocamdată, cât se mai află lângă Dumnezeu, Adam e mai rezistent la schimbare, iar Eva, mai predispusă la ea, aşa cum voi arăta în amănunţime ceva mai târziu. Îngerii, şarpele, Moartea şi Dumnezeu sunt fie caricaturi diminuate ontologic ale ipostazei lor originare (îngerii), fie, cum se spune în teatru, figuranţi (Moartea, care are numai o replică), fie antropomorfizări ce respectă regulile celui de-al doilea paradox (şarpele care, aparent, e doar un simplu şarpe paradiziac, vorbitor ca toate variantele sale genetice anterioare), fie, ca în cazul lui Dumnezeu, un deus ex machina ce intervine salvator şi contopeşte verosimila (până în acel punct) Poveste a lui Adam şi a Evei în Cum începe povestea, al cărei personaj principal ar fi fost cu siguranţă dacă ea ar fi rămas, în ansamblul textului lui Alexandru Potcoavă, doar povestea nescrisă.
Adam, aşa cum am şi spus, întruchipează bărbatul mediu ideal, iar Eva, de cealaltă parte a baricadei sexuale, întruchipează, cu excepţia unor devieri subtile de la normă, femeia medie ideală. Mai mult sau mai puţin sumar, deja am amintit câte ceva despre Adam, însă n-am apucat încă şi să-i aprofundez persoana fiindcă, până la secunda lectură, în timpul căreia abia am intrat şi sub imperiul căreia nu mă aflu de foarte multă vreme, n-aş fi putut să deblochez şi al doilea paradox, care să-mi fi permis să intru în toate detaliile fiinţei sale şi, astfel, să înţeleg cu şi mai mare claritate parabola pseudo-comică şi cvasi-filosofică a lui Alexandru Potcoavă despre vieţile lui Adam şi ale Evei. În afara faptului că, reprezentând bărbatul mediu ideal, e cam leneş, nu prea deştept, cu darul beţiei, destul de nesimţit, probabil un hedonist primitiv şi elementar, tot comportamentul său faţă de Eva îl dă în vileag a fi, practic în deplină conformitate cu modelul bărbatului mediu ideal pe care îl reprezintă, şi un misogin sadea. În primul rând, nu se sinchiseşte în niciun fel dacă Eva chiar şi-a găsit pe altul, aluzia la coastele sale, din care mai are, pentru orice eventualitate, şi pentru alte Eve, seamănă izbitor de mult cu proverbul care spune că „balta mai are peşte”, coastele metamorfozându-se în peşte. În al doilea rând, pentru Adam, Eva nu este decât o femeie şi se poartă cu ea corespunzător. Când Dumnezeu îl sculă brusc din somn, în timpul căruia muşcă şi din mărul adus de Eva, el o repezi, scurt şi superior, ca orice alt bărbat obişnuit, pe al cărui tip îl reprezintă: „Femeie!”. Adam este complet obtuz la orice, în afară de poftele trupeşti, pe care le-ar diversifica oricând. Ar vrea şi altă mâncare şi, când îngerii îi dau aceleaşi bucate, se bosumflă şi începe să viseze, fie şi numai în treacăt, la alt meniu. La fel, nu s-ar supăra dacă ar putea să aibă şi o alternativă la Eva. La Adam, această contradicţie specific umană, între dorinţa de schimbare şi necesitatea ca totul să rămână la fel, rămâne latentă, nu are potenţial adevărat, aşa cum voi arăta că se întâmplă cu Eva. Adam este, prin această inabilitate pur umană, însuşi omul paradiziac şi rămâne, din punctul de vedere al omului evic în care Eva îl va forţa să se transforme, inferior şi încă lipsit de umanitate. În limbaj biblic standard, aş putea spune că Adam o prefigurează pe Eva, abia ea reuşind să-l împlinească pe Adam. Lumea adamică unde trăieşte şi Eva îi aparţine, natural, numai lui Adam: Eva este o străină în ea. În schimb, lumea evică unde Adam va trebui să se mute nu e, natural, a lui; totuşi, Adam va reuşi până la urmă să i se adapteze, nu cum Eva a eşuat în raiul căruia i-a adus năruirea. Adam este laitmotivul schimbării, iar Eva, agentul ei.
Eva, ca în toate descrierile stereotipe ale femeii medii ideale, este posedată de o gelozie fără margini şi, mai presus de toate, profund iraţională. În numele geloziei, răstoarnă o epocă întreagă, epoca adamică, şi instaurează noua epocă evică. Numai ca să nu-l piardă pe Adam, e în stare să-i ia locul şi lui Dumnezeu şi să se îndumnezeiască pe sine ca Dumnezeu al lui Adam, cel puţin după filosofia şarpelui, pe care însă o vom discuta puţin mai târziu. Tot în numele geloziei fără nicio limită, e dispusă să-şi piardă, complet, şi minţile. Preferă să schimbe absolut totul în jurul ei, chiar să-şi schimbe lumea în care trăieşte, numai să nu se schimbe nimic în privinţa lui Adam, a cărui parteneră să poată rămâne pentru totdeauna. Nici pe Eva n-o dă pe din afară inteligenţa, însă are totuşi un mare avantaj faţă de Adam: ea, şi nu el, se înfruptă din filosofia interzisă a şarpelui, cu ajutorul căreia reuşeşte să producă non-schimbarea prin schimbare. Muşcând din măr, totul se schimbă pentru ea, până şi lumea ei şi a lui Adam. Rămânând cu el, pentru ea nu se mai schimbă nimic, nici schimbarea însăşi a lumii. Pe lângă faptul că-i geloasă, mai suferă, aparent, şi de un oarecare grad de independenţă, care va explica, puţin mai târziu, de ce am spus despre ea că nu reprezintă, cu aceeaşi fidelitate ca Adam, tipul de femeie medie ideală. Deşi plecase în pădure de o săptămână ca să ţină o cură de slăbire bazată pe „fructe”, era totuşi înnebunită ca Adam să nu-şi găsească pe alta, alegând să ignore, aparent intenţionat, faptul că altă femeie într-adevăr nu se mai afla în rai, spre deosebire de el, care ştia, fără asemenea deviaţii feminine, că e singurul bărbat din paradis. Iată o primă contradicţie ce anunţă adevărata lume evică, dar şi un prim semn pentru şarpe că ea este agentul transformativ perfect al lumii. Prin ea, vede şarpele bine, o lume va cădea şi alta se va înălţa în locul ei. Înainte de-a fi tipul special de filosof care i se va dezvălui ei, el este primul psiholog al umanităţii. El e primul care o psihanalizează pe Eva şi-i întrevede atât slăbiciunile paradiziace, încă ferite de schizofrenia lor tipic umană, cât şi potenţialul imens ca ele să devină cu adevărat schizofrenice. Tentând-o pe Eva să muşte din fructul oprit, şarpele o face şi mai geloasă decât era (băgându-i în cap că, dacă nu ia o îmbucătură din măr, îl va pierde pe Adam), dar şi mai independentă decât era (convingând-o să treacă atât peste autoritatea lui Dumnezeu, care i-a spus lui Adam să nu muşte niciodată din aceste fructe, cât şi peste autoritatea lui Adam, care i-a spus ce a auzit de la Dumnezeu, să nu se atingă vreodată de aceste fructe interzise). Exacerbată până aproape de dimensiunea ei umană, Eva explodează în femeia care va fi şi al cărei model relativ de femeie medie ideală îl va reprezenta pentru totdeauna: muşcă din măr, îl abandonează pe Dumnezeu, căruia i se substituie, creează lumea evică în care se va muta cu partenerul ei, distruge lumea adamică pe care o va părăsi cu partenerul ei, devenind prima divinitate a omului evic.
Adam şi Eva nu sunt doar primii oameni din lume, cuplul paradiziac în care Dumnezeu şi-a pus toate speranţele sale făuritoare de om după chipul şi asemănarea lui. Ei sunt cu mult mai mult decât atât. În limbaj clasic, ei au devenit adevărate tipologii sau, în limbaj general filosofic, ei au ajuns nişte abstracţiuni. Adam nu mai este primul bărbat, ci bărbatul mediu ideal, misoginul, îngălatul, iar Eva nu mai este prima femeie, ci femeia aproape medie ideală, geloasa, independenta. Aparent, ei nu mai au propria individualitate, sunt doar simple ilustrări ale unor tipuri umane, însă anumite detalii din fizionomia lor îi disting şi îi re-individualizează, pregătindu-i pentru lumea următoare. Astfel, Adam are o „burtă proeminentă” şi un „penis păros”. Este, pe scurt, o persoană scabroasă, care se întâmplă să fie şi misogină. Evei, pe de altă parte, i se „rotunjiseră şoldurile” şi are un râs „ascuţit”. Este, pe scurt, o persoană cel puţin durdulie şi, cum se pare, cam afectată de talia ei uşor supraponderală, aşa cum se deduce şi din felul cum râde, care nu poate fi decât nervos. Pe lângă astfel de inhibiţii feminine, mai este şi geloasă şi independentă şi, exersându-şi libertatea la maximum, atât în raport cu Adam, cât şi în raport cu Dumnezeu, Eva devine prima feministă din lume.
Şarpele este un filosof deghizat în antropomorfizarea paradiziacă a micului monstru dubitativ cartezian. El este însă şi antropomorfizarea reptiloidă a celui de-al doilea paradox, care-l scoate din ipostaza clasică de personificare basmică pentru a-l transforma în filosoful specializat în cosmogonie adamică, dar şi în escatologie evică: cu cât par a fi mai mult şarpe (mă târăsc şi sâsâi), cu atât mai mult sunt, de fapt, filosof. Cu ajutorul său, Eva capătă, întâi, conştiinţa propriului său trup de femeie („Şi apoi, făcu Eva ofensată, arăt destul de bine!”), după care începe să-şi conştientizeze şi rolul biologic din cadrul speciei sale („Şi, oricum, sunt singura femeie de pe aici!”). Intrându-şi de minune în rolul de savant pe care l-a avut, în diferite grade, în toate versiunile sale genetice, şarpele cosmogon şi escatolog construieşte pentru Eva, neverosimil de ad-hoc, un veritabil tratat, deşi în miniatură, de cosmogonie adamică şi de escatologie evică. Concis şi pătrunzător, îi expune Evei întreg sistemul său, pe care ea, evident, nu-l poate înţelege deloc, însă îl intuieşte prea bine. Şarpele încearcă astfel s-o lămurească în legătură cu beneficiile unei asemenea mutări ontice: dacă o să decazi din paradis ca să te ridici în lume, şi totul numai printr-o singură muşcătură din acest fruct care te va ajuta şi să slăbeşti, tu şi cu Adam veţi deveni egalii lui Dumnezeu în abilitatea sa de-a clădi lumi una după alta, la buna lui dispoziţie. Dacă faci ce-ţi spun eu, vei avea mult mai mult decât o talie de invidiat: vei avea lumea ta şi a lui Adam, lumea voastră proprie, şi deci nu va mai trebui să locuiţi în lumea lui Dumnezeu şi să-i respectaţi regulile pe care oricum nu le pricepeţi. Nu veţi mai fi, aşadar, chiriaşii lumii lui Dumnezeu, ci stăpânii proprii voastre lumi. O să fiţi, într-un cuvânt, liberi. Şi nici de Dumnezeu nu veţi mai avea nevoie fiindcă voi veţi fi el, iar el nu va mai fi, ca până acum, în voi, ci chiar voi înşivă. Sădindu-i în minte libertatea evică, după atâta carceră adamică de care abia începea să-şi dea seama, şarpele, pe lângă specializarea lui dublă de cosmogon şi escatolog, devine şi deist şi, devenind deist, şarpele devine şi primul ateu al umanităţii. Spunându-i Evei că, dacă va muşca din măr, aşa cum făcuse şi Dumnezeu cu mult înaintea sa, va putea să creeze o lume a ei şi numai a ei, şarpele practic o umanizează cu adevărat, dându-i facultatea pur umană de-a găsi în fiecare facere o desfacere şi în fiecare desfacere o facere. În fond, Adam nu este decât laitmotivul schimbării, însăşi non-schimbarea: el primeşte mărul, aproape fără să fie conştient de ce i se întâmplă, şi, după ce Dumnezeu îi izgoneşte din lumea sa, el o urmează pe Eva, şi nu invers, chiar dacă, în aparenţă, numai culinar. Prin toate implicaţiile şi consecinţele filosofiei pe care şarpele o învaţă pe femeie, el devine parte integrantă în facerea omului: Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva după chipul şi asemănarea lui, însă şarpele i-a învăţat să fie umani, pricopsindu-i cu toate metehnele omului, şi tot el le-a desăvârşit, atât în bine, cât şi în rău, umanitatea, din acest punct de vedere, dual eternă.