Instincte asumate

[Ştefan Bolea – Noaptea instinctelor, editura Brumar, 2009]

de Sorin-Mihai Grad

Ştefan Bolea a scris zece volume de versuri înainte de Război civil, debutul său oficial, urmat de o abţinere aproape totală de la poezie care părea că va ţine destui ani. Din fericire au fost doar trei, iar ce a venit după ei a meritat aşteptarea. Noaptea instinctelor a fost scrisă într-o lună şi continuă linia precedentelor producţii poetice semnate Ştefan Bolea. Cineva care a citit doar versurile predate la şcoală ar putea spune că nu sunt mari diferenţe între primul volum de poeme al poetului criticat aici şi al doisprezecelea, dar citindu-le cu atenţie poţi observa cum poezia lui Bolea a crescut, s-a maturizat şi împlinit cu fiecare carte, publicată sau nu, păstrându-se credincios instinctului care-l ghidează prin jungle poetice unde alţii se rătăcesc cu atâta succes încât îţi vine a crede că-şi doreau de fapt asta.

Căutând un cuvânt care să definească singur poezia lui Bolea mi-am dat seama că instinct nu ajunge, furie sau violenţă la fel, ură nu acoperă decât o parte din ce scrie el, neadaptare şi căutare idem, poate că agresivitate e cel mai apropiat de acest scop. Chiar dacă nu e prima alegere, keywordul agresivitate explodează din fiecare poem al acestui volum (şi ale precedentelor), fiind practic imposibil să descoperi un text de unde să lipsească. Agresivitatea se manifestă în ambele sensuri, nu avem de-a face cu un volum unde alter-ego’ul autorului se crede Gingis-Han (sau, dacă preferaţi, Piedone), iar restul personajelor o încasează fără întrebări, explicaţii sau drept de apel. Chiar dacă ici-colo (cultură, sylar, psihotic #3, de exemplu) eroul parcă se crede încă în Război civil şi agresivitatea sa pare gratuită sau incomplet motivată, în majoritatea poemelor el este sau se simte atacat şi de obicei se revoltă răspunzând la fel, dar găsim şi excepţii (ausländer). Bolea este agresiv nu doar cu personajele ci şi cu cititorii, politicos rugaţi să-ncerce să şi simtă ce citesc, nu doar să se delecteze cu ce le azvârle autorul (sylar). Şi, la fel ca în muzica hardcore, agresivitatea nu dăunează calităţii, ba dimpotrivă.

Încercaţi să lecturaţi poemele care i s-au arătat lui Ştefan Bolea în cursul nopţii instinctelor gândindu-vă cum ar putea fi transpuse pe pânză sau peliculă imaginile şi poveştile din carte. Ideea mi-a venit citind exerciţiu, dar nici pornind de la intersecţie, tyler? sau draconic rezultatele n-ar fi mai puţin spectaculoase. Astfel puteţi afla, dacă nu ştiaţi deja, că Un chien andalou şi Fight-Club fac parte dintre filmele preferate ale poetului. Iar de aici şi până la a te întreba cum ar fi un spectacol după modelul Margento cu Ştefan Bolea recitându-şi propriile creaţii e doar un mic pas care nu ne rămâne decât să sperăm că va fi făcut cândva.

Unii s-ar putea simţi deranjaţi de limbajul folosit în această carte, pentru că Bolea nu se fereşte de cuvinte pe care unii le ascund (avem “vântul se pişă pe el” sau “muie prin şira spinării” – chiar, cum s-ar putea desfăşura aşa ceva?), nici de împrumuturi din engleză sau germană unde are nevoie, luând chiar propoziţii întregi care traduse în română ar suna diminuat sau fals. Fals ar fi fost şi să scrie altfel decât vorbeşte. Totuşi, sper că şi aceşti cititori, chiar dacă sylar îi cam trimite la plimbare, vor avea răbdarea şi priceperea să descopere sub straturile de agresivitate şi cuvinte umorul lui Ştefan Bolea, care iese probabil cel mai bine la suprafaţă în poemele de dragoste grupate într-a doua secţiune a volumului.

Ar mai fi şi alte aspecte de semnalat în legătură cu Noaptea instinctelor, dar majoritatea au fost deja descoperite de alţi recenzenţi ai cărţii, aşa că în loc de încheiere vă recomand blogul cărţii, pe cale să devină al autorului, care poate fi citit la http://noapteainstinctelor.wordpress.com.