[Introducere în lirica pneumatică a lui Traianus]
de Igor Ursenco
MEMENTO:
„Ce-i invizibil e măreţ,
Să nu uiţi, doamnă Poezie,
Cin’te citeşte nu te ştie,
Cine te uită – n-are preţ”
[Traianus, „Cîntec de padiŞah”]
S-a întîmplat în activitatea mea de critică literară de întîmpinare, ca la un moment dat – solicitat de circumstanţe pînă atunci străine mie – să apelez la dimensiunile circumscrise “dimensiunii psalmotice”, prea puţin explorate în literatura română: spaţiu pe care îl fundamentam sumar (în “Entuziasmul şi conştiinţa post-senzorială” din volumul “Teo-e-retikon, Eseuri trans-culturale & glose meta-semantice”) ca demers pentru o lirică pneumatică perenă. Ceea ce la acea oră îmi părea a fi un interes complementar literaturii “laice” (atunci cînd nu era o deturnare a atenţiei de la divergenţele iscate între optzecişti şi nouăzecişti privind presupusa „agresivitate juvenilă” şi absenţa unor „programe estetice şi a teoreticienilor iviţi chiar din rîndurile” ultimilor, vezi “Ziua literară”, nr. 42, 24 februarie 2003), mai tîrziu s-a constituit într-o preocupare permanentă pentru mutaţiile ontologice serioase în mentalitatea modernă care, cu impresia clară pe care mi-o oferă convingerea, vor trebui luate în calcul de orice Istorie complexă a literaturii române de acum încolo. Un exemplu dinafara cadrului naţional îl poate servi o anumită funcţionalitate derivată din poetica antimodernă, tratată în modul cel mai coerent de către Antoine Compagnon drept o “estetică a reacţiunii” la ceea ce se impune în conştiinţa literară ca fiind dogmă a mentalităţii oficiale.
Noţiunea de “Refiinţare” pe care poetul chişinăuean Traianus o dezbate în textul omonim – cu vădite resorturi polemice la paradigma oficială a literarităţii – e chiar anticipaţia intuitivă a Pleromei (plenitudinea spirituală a lumii divine) ca alternativă la poetica şaizecistă şi complementară canonului generaţiei 2000. Dezbaterea interesantă din revista “Cuvîntul” (nr. 7, iulie 2005) relevează în cazul primilor un corp („respins sau refulat”, „monstruos sau amputat”), în timp ce ultima generaţie literară trece „de la conotarea metafizică a corpului la inventarea unei utopii senzitive”, ambele avînd în vedere adesea o formă severă de „alienare”.
Contrapunerea epidermică a celor două direcţii în literatura română, le identifică totodată şi nebănuitul filon comun, pierdut în interminabilele discuţii, dar care nu se poate sustrage ontologiei constante a Gestaltului psihologic la care ambele (încă) apelează. Partea bună e că deja există un „Manualul al autorului” (Cartea Românească, 2004), pornind de la ideea salvatoare a lui Bogdan Ghiu de a „umple spaţiul cu lucruri // faţă de care să pot fi orb”: „Ce bine // că poemele apar şi există // în afara trupului. // (chiar dacă) ele // continuă să aibă // forma organelor noastre. // Ce bine // că ele nu dau naştere // la oameni” („Poem”).
Acestei “lumii” secundare – configurate ca “dogmă de argint” populată de imagini mincinoase în materialitatea lumii senzoriale reprezentate prin Kenoma – poetul liricii pneumatice trebui să îi opună o altă “realitate”, intangibilă: şansa plauzibilă de a face „din sufletu-mi rebotezat: Psaltire” (“Rugă la Cer”). De unde şi îndemnul adresat Semnificatului ce coincide ideal (în „Psalmul sfinţiei”, de exemplu) cu Semnificantul: „gîndeşte-te pe tine, Poezie, // şi-nvinge-te mereu prin rugăciune”.
Chiar dacă “credinţa niciodată nu este identică cu pietatea” (Karl Barth), poetul Traianus îşi trasează metodic, într-o memorabilă “Rugă la Cer”, o abordare religioasă diferită oarecum de “evangheliştii Noului Testament liric teologic” (Tutor Arghezi şi Vasile Voiculescu, de exemplu), răspunzînd, mai curînd, la apelul de “evanghelist al Vechiului Testament liric teologic”: alături de Radu Gyr şi de poezia religioasă pe care am teoretizat-o în creaţia poeţilor Dorin Ploscaru sau Marina Angela Glodici.
Odată stabilită perspectiva pneumatikă (a corpului spiritual, duhovnicesc), ea converge şi spre una programatică:
„Azimi stelare dă-mi şi dor nemult,
Schivnic, adăposteşte-mă-n cuvinte…”.
De notat că lipsa hranei (a energiei degajată prin descompunerea materiei) şi a stimulilor senzoriali nu face din corpul poetului religios, localizat în pustiile pneumatice („e-un Ierusalim în cer”, „Surpările Fiinţei”), un oştean cu mai puţină combativitate operaţională sau discernămînt existenţial: “Sînt împlinit: la iad n-am vreo restanţă, // Dar am un vis etern: rîvnesc mereu // Nemoartea să-mi petrec în Dumnezeu” (“Alai poetic”). Pus la adăpostul securizant al lui pneumatikos ce depăşeşte nivelul fizic-gravitaţional în care e antrenat phihikos, poetul îşi stabileşte alte priorităţi („Cu adevărat să mori // ca să zbori din muritori”) începînd prin a aboli “negativitatea în interiorul divinităţii ca modalitate de eliberare de istoricitate, vorbire şi dorinţe obscure”, la care se referea Jacques Derrida în devenita deja canonică pentru scriitorii centrifugi şi logolatri “Scriitură şi diferanţă”.
“Părinţii mei au cultivat tăceri // Şi eu, la rîndul meu, cultiv cuvîntul”: e chiar adevărul “Ce nu-l spune îngerul” poetului Traianus şi se referă la „părinţii” lui spirituali, pe care orice cititor, care nu e certat cu portarul de la bibliotecă, îi poate recunoaşte după înfăţişarea formei şi stilului ori îi identifică după cromozomii geneticii poetice.
Perpetuată între conţinutul demiurgicului de sorginte eminesciană (simfopoemul de dimensiuni “Ultimul recviem”; “În orice zi mă nasc şi mor într-una // Şi iar mă nasc să mor şi să-mplinesc // Condiţia neantului continuu …”, ”Psalmul zilei a şaptea” sau “Nesfîrşită clipa mă conţine. // Prin uitare-alerg s-ajung la mine”, “Fuga de sine”) şi haina post-expresionistă blagiană inconfundabilă (“Lumina-i sunet şi-i lumină // Tot sunetul nins cu mister”, „Surpările Fiinţei” sau „Că prin veşnicul meu Mîine // Doar în ea mă voi rămîne // Candelă şi leac”, „Cîntec popular omniprezent”), lirica pneumatică îmbrăţişată de Traianus e avidă după repere transpirate de imponderabilitate, considerate a fi trecut proba spiritualităţii în timp. Astfel, tematica biblică e preluată uneori cu tot cu tonalitatea enunţării de la Arghezi („Cîntă Lucifer în mine // Că am bezne, n-am lumine”, „Cîntec popular omniprezent” sau „Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn // În cîmpia iubirii de Tine-nflorit”, „Psalm înflorit”), accidentate sporadic de stilistica lui Topîrceanu („Poemele mi-au intentat proces // Că prea le-am veşmîntat în catifele, // Vulgare-au vrut să fie şi rebele // Şi cu parfum eretic şi pervers”, „Psalmul înlăcrimării”). Uneori conştiinţa poetică cade în nostalgia canonizării timpurii, precum Grigore Vieru o făcea în „Legămîntul” său către Eminescu: „Ce-o să-mi închidă pleoapele deşarte // Ca pe coperte reci de-nvinsă carte, // ş-aplaudînd dispare-vor în vînt. // Dar tu atunci, poem uitat pe-o filă, // Cu buze cîntătoare de sibilă // Mă vei tot naşte, suflet de pămînt” (“Ce nu mi-a spus îngerul”).
Atunci cînd reuşeşte „să piardă urma” poeţilor-înaintaşi de care e obsedat („în orice scrib – hăitaş ce stă la pîndă”, iată un „Testament liric” lăsat ca „refulare psihanalitică” perfectă în linia lui Harold Bloom), Traianus se umple de sevele unei divinităţi deloc indiferente: „monument visat în mine” („Zbor spre Elohim”), „în ocna spiritului meu” („Bezna ce-i lumina”), „au dat în pîrg icoanele din mine” (“Alai poetic”) etc.
Ierarhia Trinicităţii Supreme capătă astfel o reproducere familiară, chiar dacă infidelă în ordinea primară a logicii, sub forma clasicizată a tripticului „Spirit-Trup-Suflet”: „Biblie aruncată la gunoi, // Icoană aruncată la gunoi, // Vecie aruncată la gunoi…” (“Poem Real”). De altfel, preocuparea pentru ecologie spirituală poate fi urmărită indirect în mai toate textele lui Traianus. Consumul excesiv al energiei conduce la o anumită extenuare (a se vedea şi „variantele” de text iponime) care derivă de la o metastaza bacoviană a fiinţei: „Nu fă risipă de divin în toamne, // Contaminat de Tine să rămîn // Şi de nectarul cerului Tău Doamne, // C-o heruvimă-n braţe şi păgîn” (“Rugă la Cer”). Această diseminare infecţioasă este echivalentă unei perpetue reveniri la starea dihotomică post-adamică, reconstituită într-un „Poem” de Bogdan Ghiu şi propus ca text al duplicităţii alienatoare: „cu creionul pe albituri // haşurînd desenez murdăria // pe care trebuie să o las cu trupul”.
Atunci cînd planurile semiotice nu coincid cu cele ontologice, fie în sens de insuficienţă („Prea mare Dumnezeul // Să-l vadă alter-eul”, „Alter-eul”), fie în cel de debordare („În tine e atîta Dumnezeu // Cît nu încape în sufletul meu”, „Mortuară”), humorile existenţiale bacoviene revin în forţă în textele lui Traianus: „sunet nins cu mister, surpăte-n rai” („Surpările Fiinţei”), „păcatu-n mine se răscoală // sunt cotropit de-nsingurări” (“Refiinţare”), „va trebui să mor cît mai curînd, // rosteşti în hohote …” („Cîntul Siminei”), „de-o vecie viscoleşte // cu luceferi, nu cu nea”, „şi-o să veşnic viscolească // pacea lui, inima mea // de-o să crească, să tot crească ! // Veşnicii în urma Sa” („Dumnezeu la o cafea”). Într-un studiu dedicat poeticii lui Bacovia, Solomon Marcus remarca modernitatea viziunii artistice a acestuia prin „deplasarea atenţiei de la stare la proces” în care „entităţile de bază devin mai degrabă sintactice decît referenţiale”.
Spre deosebire de obsesia acaparatoare în cazul lui Bacovia, poetul Traianus întreprinde acţiuni epifenomenale în generarea cîmpurilor prosodice şi lexicale: “O carte e-un sicriu în care dorm // Vestale, logofeţi şi clavecine” (“Rugă la Cer”). Sentimentul acut al “insecurităţii” – înţeles ca ultimă barieră depăşită a lui phihikos – poate fi depăşit cu respectarea dreptului solicitat de către poet: „să pot trăi, exclus din poezie // Dincolo de cuvinte – în Cuvînt” („Psalm continuu”). Rima „frumos”-„Christos” (din “Poemul Real”) încă mai speră – dacă să nu împace – măcar să găsească un echilibru între „esteticul” şi „eticul” vieţii naturale, chiar dacă deocamdată plasată sub semnul alienării conştiinţei. Forma sa paroxică fiind golirea urgentă a conştiinţei umane („o candelă de boltă atîrnînd, // Înveşniceşti de mine, Pustiire”), replasată imediat de o legitate greu aceptabilă logicii profane, şi anume cum e posibil ca aceste „cuvinte se-ntrec să mă gîndească” („Sfatul cuvintelor”).
În cazul liricii pneumatice dezvoltate în spaţiul transprutean de către poetul Traianus, emergenţa spirituală ca securitate semantică infailibilă (diferită de cea estetică, ideologic sau chiar etică) ar trebui să se constituie definitiv în cadrul studiilor literar-culturale: acum separate ca gen şi instrumentare specifică, aşa cum au fost configurată de către ultimii contestatari ai logocentrismului (Roland Barthes, Julia kristeva, Michell Foucault, Gilles Deleuze & Felix Guattari). „A fi poet, menţiona acelaşi Jacques Derrida în “Scriitură şi diferanţă”, înseamnă a şti cum să părăseşti vorbirea. Să o laşi să vorbească ea singură: lucru pe care îl poate face numai în forma ei scrisă”. Bogdan Ghiu, care a şi tradus mult din părintele deconstrucţiei filosofice, propune în calitatea sa de poet o abordare masoretică a fenomenului: „A scrie înseamnă a nu vorbi, a tăcea. // A te constrînge singur // să taci. // Scriu ca să tac” („Cînd nu apari”), ”Acum, acum, să pot trăi – // în locul meu să las // un poem // să scrie poeme”(„Testament”). La George Canache, în schimb, peste poezie transpare o realitate păgînă justiţiară: “M-a înfiat // un poem” (“Nume”), „Tăcerea – cuvînt izbăvit” (Frig), “Prin fiecare poem // un ac // cu gămălie” (“Colecţie”), “La ţărmul versului // aşteptînd imaginea” (“Far”), “Judecat // pentru fiecare // punct // pe hîrtie” (“Piaţă publică”). Poetul Traianus le dă o replică intertextuală la ambele capete, cu ecoul desprins printr-o metamorfoză acută, excedentă unui plan religios dogmatic: „Aşa şi tu, copil din verbe, // Fii anonim de vrei să fii // Aplaudat de ciocîrlii // Şi nu de feţele imberbe” („Invizibilul măreţ”), ,„Sînt scris de tine, Pururi poezie (…) // Şi Poezia cînd mă va uita // Ele-mi vor şterge cerul de suspine” („Cîntec de padişah”). De acum încolo, conştiinţa simptomatică a poeziei religioase îşi transferă integral asupra sa apanajul de bibliotecă akâshică, cu structură borgesiană inconfundabilă: “sub raiuri pline, // tremură cărţile din mine” (“Refiinţare”), „Pîn-la nemurire // Face-te-ai psaltire” („Blestem”). De altfel, cele mai reuşite poeme ale lui Traianus sunt cele care răspund cu fidelitate binecunoscutei „Legi a lui Ockham” (lex parsimoniae): “Dus în cer, la Preaînalt, // Sînt chiar eu – cel celălalt” (“Epitaf”), „Mi-ai spus că o să vii fără de tine // Şi-n mine-au tresărit mirişti divine” („Psalmul înlăcrimării”), „Scrie-mă cu neuitare // În uitarea ce mă are” („Cîntec pentru Despina”), „Trăieşte-n mine-un cîntec fără nume, // Pe care, să nu-l pierd, mi-i teamă-al spune” (Psalmul sfinţiei”).
Afirmată iniţial de nomadismul specific unei mentalităţi spirituale ecologice, lirica pneumatică îşi croieşte propriul drum trans-generaţionist şi post-naţional, rămînînd alternativă viabilă la oedipizarea în masă a umanităţii despre care vorbeau Gilles Deleuze & Felix Guattari încă pe la 1976. Putem vorbi nu despre o întîrziere, ci despre o reactualizare resimţită acut în contemporanietatea literară română a fenomenului declanşat de către Bogdan Ghiu într-un „Poem”, spectral prin excelenţă: „pe cele şapte cărări ale poemului // se întoarce la tine punctul final, vagabondul // (fantoma)”. Într-adevăr, doar “la pieptul visului de peregrin”, se confesează Traianus (în “Rugă la Cer”), poţi deveni poet născut iar nu făcut din Cuvînt:
„Să fii în adevăr, nu-n moarte,
Să sorbi din Tu, cum sorb din Eu
Şi limba doldora de verbe
Să te proclame Dumnezeu”
[“Refiinţare”]