Poemul ca autoportret

[Stoian G. Bogdan, Chipurile, Editura Cartea românească, 2009]

de Petrişor Militaru

„Soarta mai face mişto uneori”
[Tipul d)]

Volumul lui Stoian G. Bogdan se deschide cu un scurt poem explicit biografic menit să aduc în prim plan ideea că un text este poezie atâta timp cât tu, ca scriitor, dar şi ca receptor, ţi-l asumi ca fiind poezie, iar detaliile biografice pot deveni evenimente ale unui discurs poetic atâta timp cât ele sunt privite din alt unghi de vedere decât unul indiferent („deşi această scurtă biografie nu e/ un poem,/ totuşi eu am simţit nevoia să-l fac să fie”), chiar dacă eul liric pare total detaşat de propriul travaliu poetic. Un astfel de text asumat este şi Săgeata neagră în care eul inventariază trăsăturile pe care le-a moştenit de la strămoşii turci, ţigani, unguri, greci, evrei, români, celălalt („Am ochiul tău/ rostogolindu-se ca o minge de ping-pong/ peste acest poem pe care-l scriu pentru c-aşa am/ eu chef.”) şi chiar de la sine („Da, am chef să scriu chiar poemul ăsta,/ c-aşa am eu chef.”)

Pe de altă parte, eul liric este marcat de marcat de propriile sentimente pe care le proiectează în discursul său ca într-o sală de cinema, în care el ar putea fi regizorul, dar şi spectatorul care asistă cu interes şi ironie la propriile scene turnate în versuri. De exemplu, în Poemul din ultima cameră ura este personalizată pentru că în ea se concentrează presiunea planului material („eu însumi mă las baltă/ banii îmi ard mocnit în buzunare”), duşmănia timpului ireversibil („e vremea când viermele mă găseşte”), neîmplinirea ca rezultat al lipsei de comunicare cu celălalt („n-a sunat deloc telefonul/ n-am primit vreun e-mail/ n-am auzit niciun ciocănit la uşă”) şi chiar iminenţa morţii („din blocul de vizavi o bătrână mă priveşte insistent/ […] moartea îi iese prin pori ca un abur”). Spre finalul acestui text, eul care se lasă locuit de propriile stări şi reflexii se centrează pe o singură întrebare, cea în jurul căreia gravitează întregul poem („mă întreb unde mă duce camera asta”).

[SGB © 2009 Andrei Voica]

O serie de poeme sunt dedicate unor personaje care în mod cert sunt inspirate din realitate şi ne amintesc de tipurile umane din romanele balzaciene: „trupul femeii care-a îngenuncheat” (Jairica), „eu eram un pârlit/ ea n-avea nici cinşpe ani/ furasem banii pentru avortul ăla/ de la colegul meu de cameră/ care la rândul său îi furase pentru avortul prietenei lui” (Ion sau Ioana) „Acum, Vasilică este singura fiinţă pentru care mai merit/ să trăiesc.// […] Vasilică, şobolanul/ lui SGB” (Vasilică), „omul cu târnăcopul/ el are barba mai lungă decât viaţa” (Neputinciosul),  „singurătatea e a dracu’ de grea/ şi nu e neobişnuit să te-ataşezi/ şi chiar puţinele zâmbete să-ţi depindă/ de-un câine./ aşa a păţit bunică-mea cu Riki.” (Riki), dat fiind hiper-realismul care domină aceste poeme şi tonul senin, neafectat ce dă textelor un aer aproape jurnalistic pe alocuri.

Stoian G. Bogdan se foloseşte de oglinda lui Stendhal şi o plimbă de-a lungul propriilor evenimente interioare şi exterioare, psihice şi cotidiene, selectând pe acelea dintre ele care au un anumit potenţial de expresivitate prin însăşi natura lor. Din punct de vedere stilistic întâlnim cel mai des repetiţiile (ca în poemele calvar tangou sau A girl to remember) şi comparaţiile (de exemplu – „îmi ţin minţile cu mâinile/ să nu-mi ţâşnească/ să nu mi se scurgă printre degete/ ca nişte monede vâscoase”), întrebări retorice („chipul? chipul ei m-a lăsat fără versuri/ mă jur”), trimiteri la propriul volum de versuri („din care sărăcia şi-alcoolul, au făcut un personaj/ de Chipurile”) sau chiar inserarea unor anumite detalii de natură tehnică („PIRELLI 275/40ZR20 106Y PZERO ROSSO ZR/XL/ cu jantã OZZ 22 Inch CARBON”).

Însă, dincolo de aceste alunecări critice menite să ne familiarizate cu o parte din elementele care definesc scriitura lui Stoian G. Bogdan, sunt versuri reuşite („razele lunii îmi crapă toate ferestrele/ îmi sorb cocktailul şi totul devine limpede/ aici în poem”, ar putea fi unul dintre ele) cu care rămâi „după” şi câteva poeme pe care le consider reprezentative pentru universul lui poetic, precum Tipul d), Poemele din România literară, Oliviu şi Hai, pa!. În fine, aş mai vrea să adaug că volumul Chipurile are meritul de a ieşi de sub presiunea poeticii nepăsării care a marcat o serie de poeţi de după postmodernism şi de sub influenţa mizerabilofilismului douămiist, lăsându-ne posibilitatea de a întrevedea un volum de versuri care se poate lăuda cu o serie de indicii textuale ce dovedesc prezenţa unei maturităţi poetice absolut necesare în poezia tânără.