Raţiune şi ştiinţă -dialog european-

de Lucia Dărămuş

Într-o societate căreia, parcă, îi lipseşte busola, apariţia cărţii Dialectica secularizării era de aşteptat, aceasta propunând un dialog între religie şi ştiinţă, dialog susţinut de Jürgen Habermas şi Joseph Ratzinger. Cartea, scoasă la editura Apostrof, este însoţită de o introducere consistentă a profesorului Andrei Marga, prelegerile fiind în traducerea Deliei Marga.

Jürgen Habermas, – Fundamentele prepolitice ale statului de drept democratic – pentru dezbaterea în cauză, porneşte de la o problemă ridicată de Ernst-Wolfgang Böckenförde prin anii 60, care se întreba dacă nu cumva statul secularizat s-ar alimenta din norme necesare, dar, pe care nu le poate garanta, lăsându-le în seama regulilor religioase, în cele din urmă.
Statul liberal, cu fundamentele lui politice, necesită o situare pe raţiuni politice, însă aşa cum apare la Kant. „Liberalismul politic, spune Habermas, se înţelege ca o justificare nonreligioasă şi postmetafizică a fundamentelor normative ale statului constituţional democratic. Cum era de aşteptat, se face apel la înţelgerea justă a Constituţiei unui stat de drept, ca garanţie pentru procesul democratic.
Problemele actuale, care au antrenat şi antrenează lumea, factorii decizionali la nivel planetar au drept cauză un mod eronat de interpretare a bazelor constituţionale. Aşadar, latura discursivităţii, în opinia filosofului german, reprezintă un factor decisiv în era globalizării, având de a face pe de o parte cu o uniformizare politico-economică iar pe de altă parte cu pluralităţi culturale, cu moduri şi convingeri religioase diferite. La baza solidarităţii cetăţeneşti, conform convingerilor filosofice ale lui Habermas, ar fi „fundamentul religios”, „limba comună”, „conştiinţa naţională”. Insă, arată filosoful făcând referire la experienţa comună a ceea ce a însemnat pentru omenire Holocaustul, acestea, prin ele însele, nu justifică, nu pot reprezenta factori emergenţi pentru umanitate, atâta timp cât ele pot degenera în fundamentalisme. Problema, aşa cum o pune Habermas, este cât se poate de plauzilbilă şi cât se poate de actuală. Acestea, pentru a-şi identifica modul concret uman, trebuie să se regăsească pe ele însele prin intermediul factorului raţional, în interiorul Constituţiei, cum, de altfel, e valabilă şi reciproca, raportând planul istoric – cu valenţele lui lingvistice, religioase şi naţionale, dar şi pe cel politic – constituţional, cu legi raţionale, la palierul extins – Mondial şi, în particular, la cel restrâns al unei comunităţi politice. „Impotriva unei neînţelegeri foarte răspândite, arată Habermas, patriotismul constituţional înseamnă că cetăţenii nu-şi însuşesc principiile Constituţiei doar în conţinutul lor abstract, ci şi în semnificaţia lor concretă, pornind de la contextul istoric al trecutului lor naţional propriu. Dacă, de exemplu, conţinuturile morale ale drepturilor fundamentale trebuie să devină convingeri interioare, momentul cognitiv nu este suficient. O conştientizare morală şi un acord mondial în indignarea morală împotriva încălcării drepturilor omului ar fi suficiente doar pentru integrarea unei societăţi de cetăţeni cosmopoliţi, uniţi printr-o Constituţie. Intre membrii unei comunităţi politice nu se naşte o solidaritate, oricât de abstractă şi de mediatizată ar fi ea de drept, decât atunci când principiile justiţiei se inserează în reţeaua densă a unei culturi orientate de valori.” – p.88
O necorelare a acestor principii care stau la baza societăţii duc spre coeziune, spre fragmentarea socială, spre fragilitatea societăţii, care favorizează coeziunea democratică sau „s-ar ajunge atunci exact la constelaţia pe care o are în vedere Böckenförde: „transformarea cetăţenilor (…) în monade izolate, care acţionează în propriul interes.h Aşadar, ne atenţionează Habermas, principiile culturale într-un stat de drept sunt o condiţie sine qua non, nu însă în afara sferei constituţionale, dincolo de limitele factorilor raţionali, pentru că ar putea degenera în fanatism, după cum experienţa istorică a umanităţii o confirmă. Societatea mondializată în locul unor expectaţii favorabile de natură economico-politică se izbeşte de un recul datorat progresului forţat. Soluţia pentru acest neaşteptat regres nu s-ar găsi în teoriile postmoderne extrem de raţionale, lipsite de factorul cultural cu cele trei valenţe – religios, lingvistic, naţional, ci în religie ca factor transcendental cu impact asupra conştiinţei şi conştienţei. Crearea unei disponibilităţi a filosofiei de a învăţa de la religie – aşa cum propune Habermas – reprezintă de fapt, încercarea apropierii dintre factorii raţionali şi mistici, apropiere care, în contextul istoric, s-a făcut prin proximitatea filosofiei greceşti cu factorii creştinătăţii, tentativă eşuată măcar parţial, devenită necesitate în era mondializării.
Acest nou tip de învăţare (filosofia fiind dispusă să-şi îndrepte disponibilităţile de percepţie spre teologie) este explicitat de filosoful german prin tălmăcirea unui exemplu religios, prin şi spre o epistemologie filosofică: „a traduce ideea unui om creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în ideea demnităţii egale a tutror oamenilor, de respectat în mod necondiţionat, constituie un exemplu de traduceri salvatoare.”p.94
Desigur, în contextul unei societăţi secularizate, atât religia, cât şi ştiinţele (indiferent de natura lor), ca o unică vedere cognitivă, ar putea beneficia de condiţii favorabile în urma unei învăţări reciproce.
Joseph Ratzinger, în eseul Ceea ce ţine lumea laolaltă. Fundamente prepolitice morale ale unui stat liberal , plecând de la tratarea aceleiaşi teme, ca o necesitate actuală, impusă de evoluţia rapidă a istoriei în urma ritmului alert al ştiinţelor, ca întâmpinare dialogică la cele gândite de Habermas, întrevede doi factori ai acestei dezvoltări istorice problematice. Un prim factor îl constituie societatea mondială ca o unitate de forţe care se întrepătrund şi se revendică din ele: politic-economic-cultural. Cel de-al doilea factor subliniat de Ratzinger îl constituie puterea în sine, dreptul de a crea şi de a distruge, pe care omul îl are şi care, necesită poziţionări etice. In lumina acestor diagnoze stabilite, din capul locului se propune drept soluţie a cauzei spre un efect scontat ca fiind măcar eficace, dacă nu bun –Etica: „faptul că proiectul unui ethos mondial al lui Hans Küng găseşte un asemenea ecou dovedeşte, în orice caz, că problema este pusă.” p.101
Ratzinger atrage atenţia asupra unor aspecte extrem de importante, şi anume că ştiinţa nu poate impune o conştiinţă etică iar filosofia, ca mod de situare şi înţelegere a lumii între ştiinţă şi religie, poate seconda din perspectivă etico-morală ştiinţele particulare. Tratând problema puterii politice sau de orice natură, teologul Ratzinger arată necesitatea subordonării acesteia dreptului şi nu invers. Insă, ne atenţionează teologul Ratzinger, în contextul actual, nu putem vorbi de bazele dreptului şi devenirea ei ulterioară în afara devenirii omului politic, avid de putere care, în măsura în care a văzut că poate distruge în urma procesului evolutiv al ştiinţei, şi-a ridicat probleme de tipul „ce pot face să nu mai distrug?” sau „ ce pot face să deţin mai multă putere?”. Aşadar, avem de-a face fie cu un fundament etic, fie cu lipsa lui. Cea mai viabilă şi îndreptăţită întrebare ridicată de Ratzinger este prinsă în fraza: „problema omului şi a ethosului s-a deplasat din chiar acest motiv: din ce surse se alimentează teroarea?”
De pe poziţia unui autentic gânditor, ni se canalizează atenţia asupra noii maladii mondiale – terorismul religios cu baze pseudoetice. Dacă filosoful Habermas făcea apel la factorul religios transcendental ca mediere între conştiinţă şi societate, teologul Ratzinger vede ca mediere dintre religie şi evoluţia rapidă a societăţii – Raţiunea. El spune: „nu ar trebui să fie plasată religia sub controlul raţiunii şi să fie cu grijă delimitată?!
Ca un autentic filosof, Ratzinger întrevede ca răspuns la propria sa întrebare o altă întrebare ce necesită răspuns, făcându-se un excurs prin evoluţia ştiinţifică: – din raţiune ştiinţa a creat bomba: – din raţiune omul a devenit propriul lui produs, fiind creat în eprubetă. Dacă din raţiune ştiinţa a determinat distrugerea şi dezumanizarea, n-ar fi mai bine ca raţiunea însăşi să fie supravegheată? Sau cele două – religia şi ştiinţa – să se limiteze reciproc, una prin cealaltă, ştiinţa având ca bază a ei responsabilitatea omului faţă de om, ambele însă implicând morala şi dreptul. Aşadar, o carte necesară, un dialog pertinent pentru societatea actuală lipsită, parcă, de busolă.