Idealizarea realului şi realificarea idealului în bolnavul ghinionist ideal şi norocos real

[Robert Marius Dincă – Canapeaua, EgoPHobia #26]
(egOPHob)

de Patrick Călinescu

 
Am să fac o excepţie şi am să mă confrunt cu literalul. În cazul de faţă, al prozei despre care am să spun în continuare câte ceva, literarul mi se pare a fi făcut un pas în spate, pentru a rămâne aşa până la punctul final al textului în care a devenit secund.

Însă, pentru claritate, nu pot spune nimic despre literalul cu care mă voi confrunta până ce nu reuşesc, într-o definiţie cât de cât mulţumitoare, să zic în primul rând ce este el în felul în care îl înţeleg.

Efortul meu teoretic e limitat şi, în această instanţă, se mărgineşte numai la următoarea observaţie minimală: pentru proza de faţă, literalul trebuie să fie dimensiunea documentaristă a literarului. În cele mai multe cazuri, care reprezintă şi majoritatea, literalul nu trebuie să aibă niciodată întâietate şi să fie, în proză, mai important decât literarul. Motivul pentru care o astfel de răsturnare nu poate fi deloc indicată e foarte simplu de înţeles: dacă literarul decade în literal, atunci şi literatura decade în simpla documentare a unui fapt. Şi proza, în loc să funcţioneze în cheia mimetismului aristotelic, începe să funcţioneze potrivit unui mimetism mai degrabă de origine platoniciană. În mare, orice proză ce cade din literar în literal cade din literatură în documentarism, care, în acest caz, ar putea să înlocuiască, parţial, clasica ἱστορία greacă, însă mai degrabă în sensul latinescului nunc.

Confruntarea mea cu literalul, pe care am anunţat-o încă din prima clipă a acestor rânduri, va avea loc în excepţia de la regula întâietăţii literarului, pe care Robert Marius Dincă pare să o fi construit în Canapeaua.

Aflând despre cumpăna lui Vasile, căruia „prietenii îi spuneau Sile”, nu poţi decât să te întristezi de necazul omului, dar şi, după numai câteva rânduri emoţionante, să te încânte cât de simplu şi de uşor s-ar fi putut rezolva totul încă de la început. În această diferenţă dintre realul şi idealul nenorocirii lui Vasile stă, cred, şi discrepanţa dintre literar şi literal în mica poveste a lui Robert Marius Dincă, iar confruntarea mea prezentă cu literalul, care a făcut un pas decisiv în faţa literarului, constă de fapt în a mă întreba de ce autorul acestei povestiri a ales, într-un mod pe care îl consider destul de subtil, să înlocuiască realul şi idealul unei nenorociri personale prin inversarea ierarhiei obişnuite a celor două moduri de reprezentare. Fiindcă, dacă realul nenorocirii lui Vasile stă în rezolvarea sa tardivă, însă salvatoare, iar idealul necazului lui Sile constă într-un mod de soluţionare a problemei ratat chiar din start, atunci, într-adevăr, idealul ce ar fi trebuit să rămână ideal a devenit real, iar realul ce ar fi trebuit să rămână real a devenit ideal. Cu alte cuvinte, genunchiul drept al lui Vasile, care ar fi trebuit tratat – în ambele sensuri ale termenului – la modul ideal, adică încă din prima clipă, a fost tratat, cu succes deplin atât medical, cât şi etic, abia când idealul ratat s-a dat înapoi lăsând în faţă un real mai puţin strălucitor din punct de vedere moral, însă, practic, foarte eficient.

Bineînţeles că asocierea, deja subînţelesă, a literalului cu realul şi a literarului cu idealul – fiecare termen cu exact sensul atribuit în mijlocul acestei confruntări – este, în alte condiţii şi în alte contexte, arbitrară şi, probabil, chiar nefuncţională. În Canapeaua, însă, ea nu este doar teoretic funcţională, ci e şi accentuată de un deux ex machina inanimat, a cărui prezenţă „în spital”, unde „ateriză”, pare să fie discretă şi anonimă pentru cine nu se pricepe, fără să şi fie aşa. Canapeaua „din piele fină de un alb imaculat” înregistrează tot ce li se întâmplă „celor ce-şi înfigeau poponeţul în pielea ei”, dar, la modul ideal, „dacă ar fi fost posibil”, ea „ar fi făcut o triere preventivă” şi nu s-ar fi ocupat decât de cine îi merita atenţia.

Încă o dată, realul, şi nu cel mimetic, trece, sub masca literalului, în faţa idealului demascat de literar, căruia îi înlocuieşte adevărata poziţie în ierarhia modurilor de reprezentare în care, ambii, co-există. Încă o dată, aş putea spune, lăsând în urmă literatura, documentarismul de circumstanţă idealizează realul şi realifică idealul într-un joc invers în a cărui capcană, aparent aşezată sub forma nevinovată a unei povestiri despre realităţile dez-idealizate din sistemul sanitar autohton, poate să cadă oricine, inclusiv Vasile, bolnavul ghinionist ideal şi norocos real.