Blitz

 de Răzvan Petrescu (Romania)

for the English version, click here 

       Era într‑o joi, pe la şase. Ieşisem afară cu câinele, un setter englezesc cu o pată neagră pe ochiul stâng, pentru că trebuia să facă pipi. Eu de obicei nu fac pipi la ora asta, însă e plăcut în parc, cad frunzele, păsările, apar muguraşi, alteori ninge, eşti, cum s‑ar spune, în mijlocul naturii, care tace. Şi când mă simţeam mai împăcat cu natura, cu prietenul omului care lasă păr, cu oamenii, contemplând c‑un aer abulic iarba crescută printre crăpăturile aleilor, căţelul înhăţă o hârtie, or, unele sunt mânjite cu otravă de către cei care urăsc câinii sau pur şi simplu se simt bine întinzând otravă pe ceva. I‑am smuls‑o cu violenţă dintre colţi şi, înainte să o arunc, am privit‑o în treacăt. Eram eu. Din semiprofil, pe hârtie raster, format 13/18, cu o minge de baschet în mână.

       Am privit fără nici o expresie câinele şi i‑am înapoiat fotografia.

       A înghiţit‑o.

Au mai trecut, cred, vreo două zile. Mă aflam în centrul capitalei, oraşul copilăriei mele care s‑a stricat, agitaţie mare, maşini colorate, lumini, reclame, telefoane, ţârâituri, bălţi de îngheţată, unii priveau lung zidurile unor case mari, un fel de vile cu creneluri şi acoperişuri în stil pagodă, înconjurate de garduri verzi electrificate de după care stăteau, nemişcaţi, paznici cu trăsături ermetice, alţii făceau coadă la ziare, bilete de loterie, scoici de mare şi hârtie igienică, care‑i de mai multe feluri, eu, de exemplu, nu o folosesc pe cea extrafină, poroasă, în nuanţe roz, decât în situaţii urgente, ca batistă, altfel se rupe la mijloc şi poţi avea surprize dintre cele mai dezagreabile, câţiva oameni beau sucuri cu priviri tragice îndreptate în sus, şi mai multe grupuri compacte mâncau mititei. Am cumpărat şi eu patru, am muşcat o dată şi, când să‑i azvârl la coşul de gunoi, am zărit în cutia de metal, oranj, o fotografie. Nu ştiu ce m‑a îndemnat să o ridic. De fapt ştiu. Eram tot eu. Pe hârtie lucioasă de data asta, luat de sus în jos, mi se vedea începutul de chelie, lângă un ursuleţ. Râdeam, la munte.

       M‑am simţit uşor stânjenit.

       I‑am dat foc ursuleţului, nu se aprindea bricheta, pe urmă s‑a aprins în spatele agenţiei de voiaj aflate vizavi de Intercontinental.

       Vineri seară, Ioana, soţia mea, mi‑a spus că a găsit două poze de‑ale mele la coafor. Zăceau pe ciment, nu departe de casierie. Câteva doamne în drum spre cască îmi găuriseră cu tocurile lor cui un obraz şi ochiul drept. Am întrebat‑o ce a făcut cu ele. Mi‑a răspuns cu seninătate că le‑a dăruit fetelor. Cum ştiu că de regulă coafezele nu se uită cu plăcere la fotografii, mai ales dacă sunt ale mele, am sperat că în cele din urmă le‑au aruncat la tomberon, împreună cu părul clientelor. Totuşi am rămas cu un fel de nelinişte. Seara am băut un foarte puternic ceai sedativ, de sunătoare. A doua zi dimineaţă, Ioana mi‑a spus că sunătoarea nu e sedativ, teiul e.

       Poate aceasta‑i explicaţia faptului că două ore mai târziu, în plină noapte, am visat că mă fotografiază cineva gol pe plajă. La Mamaia.

       Luni, mergând spre troleibuz, mi‑a atras atenţia cerşetorul de la colţul străzii – este plin de cerşetori la colţul străzii de la un timp, unii sunt orbi – care, deşi îl văd zilnic de mai bine de cinci ani, nu mi‑a stimulat niciodată caritatea, umilinţa, ruşinea, carmacul (unealtă de pescuit), sentimentul culpabilităţii ori alte sentimente de acest tip. Adevărul este că evit cât pot să‑l privesc, deoarece mă irită. Are dinţi de aur – pe care şi‑i mai şi arată când cere – păr în urechi şi e buzat. Ca să nu mai spun că‑i destul de bine îmbrăcat, sacoul lui gri mi s‑ar potrivi perfect dac‑aş fi ceva mai gras. Acum vindea, în chip oarecum bizar, lumânări pentru vii şi fotografii cu mine. L‑am întrebat de unde le are, fotografiile, după ce le‑am cumpărat pe toate. Erau zece. Mai exact unsprezece, însă ultima se găsea într‑o stare atât de avansată de mototolire şi decolorare încât m‑am gândit că nimeni nu m‑ar fi putut recunoaşte. În plus, instantaneul era destul de vechi, bănuiesc că n‑aveam pe‑atunci mai mult de cinci ani. Milogul m‑a îmbiat s‑o iau şi pe asta, spunându‑mi că tatăl lui, care‑i extrem de bătrân, îi tot repetă de la o vreme că lumea se micşorează. Se micşorează văzând cu ochii, chiar fixată pe hârtie fotografică, unde se observă bine fenomenul. Cât despre locul unde găsise pozele, mi‑a mărturisit că pe stradă, în drum spre casă. Cu toate că locuia într‑un bloc pe jumătate dărâmat, amplasat la marginea cartierului, am fost nevoit să fac o excursie până acolo. N‑am mai găsit alte fotografii, însă în imobil domnea o jale adâncă, cu câteva ore‑n urmă o mamă de la parter, obeză, se aşezase după micul dejun pe pat, să se odihnească, direct pe propriul copil în vârstă de două luni. Uitase de el, se gândea la alte lucruri, nu‑l observase. De altfel era şi mic, un prunc foarte drăgălaş şi, mai ales, foarte tăcut, din păcate. A stat pe el cu toată greutatea aproape trei minute, oftând, după cum s‑a susţinut mai târziu, motiv pentru care n‑a mai fost nevoie de medic. Micuţul n‑a mai apucat să zică nici pâs, cum se obişnuieşte în situaţii mai mult ori mai puţin similare. Sau, dacă a zis, n‑a avut importanţă, fiindcă nu putea fi auzit de sub atâtea kilograme de mamă, care, se ştie, nu sunt bune conducătoare de sunet. Femeia urla acum cu volumul la maximum, înnebunită de disperare, se lovea cu pumnii în nas, în tâmple. Cerşetorul mi‑a sintetizat, în timp ce‑şi descoperea capul, avea părul vopsit în indigo, opinia lui potrivit căreia, lăsând, dacă se poate, la o parte suferinţa atroce provocată de o asemenea dramă, ar trebui totuşi recunoscut un fapt ce ţine de domeniul evidenţei şi‑al bunului simţ, şi anume că‑i mult mai uşor de înmormântat un copilaş transformat în gelatină chiar de mama sa, fiind cu siguranţă fiinţa omenească ce are nevoie de cele mai mici, aşadar ieftine, accesorii funerare. Nu l‑am contrazis, părea violent.

       În ziua următoare m‑am dus la un prieten care e fotograf profesionist, i‑am arătat pozele şi, spre surprinderea mea, nu s‑a mirat, explicându‑mi că uneori se mai întâmplă, să nu‑mi fac griji, e ceva cu corpul astral, yoga, şi le‑a mărit. Tocmai văzuse un film al lui Antonioni cu un artist fotograf care descoperă o crimă pe negativ şi la sfârşit nişte mimi după o nuvelă de Cortázar, Funigei, parcă, numele filmului mi‑a scăpat, numai că în cazul meu n‑a apărut nimic interesant, cu excepţia calităţii foarte proaste a imaginilor şi a unui ciocănel de traforaj inexplicabil. Fotograful şi‑a dres vocea. Tot ce pot să‑ţi spun e că pozele‑s făcute cu acelaşi aparat, noaptea, detaliile abia se disting. Te‑au luat de la o distanţă mică, cu o sursă suplimentară de lumină. Un blitz, dar n‑aş pune mâna‑n foc, e posibil să fi fost şi‑un reflector. Apoi a stins becul roşu din atelier, am băut împreună un pahar cu vin şi mi‑a sugerat să mai caut, poate găsesc unele mai izbutite.

       Nu a trebuit să fac un efort deosebit. După trei săptămâni am început să le găsesc peste tot, şi mai şi ploua, venise primăvara, erau ude, pline de găinaţ, păsările călătoare se reîntorseseră acasă, şi, cu toate acestea, figura mea putea fi uşor de recunoscut.

       Eu sunt ziarist. Câteodată scriu şi povestiri scurte.

       Într‑o zi, în metrou, o femeie plinuţă, sociabilă, dificilă, a intrat deodată‑n vorbă cu mine de pe scaunul alăturat deşi nu o încurajasem prin nimic la aşa ceva, mi‑a spus că e croitoreasă, mi‑a dat o sumedenie de amănunte despre această frumoasă profesie, poate dorea să mă iniţieze în tainele meseriei, să ajung croitor până la Dristor unde aşteptam cu un tremur nervos tot mai accentuat să cobor, apoi mi‑a văzut poza în buletinul din care scosesem o chitanţă pentru a o citi în timpul drumului şi mi‑a istorisit în şase staţii povestea unei alte femei necăjite, Eleonora. M‑a întrebat dacă sunt scriitor, am ocolit răspunsul, mai ales că nu‑l ştiam, până la urmă am zis că nu, fotografia era a vărului meu, un cunoscut sportiv, cu siguranţă‑l văzuse la televizor, de unde şi confuzia, păcat doar că Eleonora dispăruse, după câte înţelesesem.

       Singura fotografie care mi‑a apărut în public până nu demult a fost una făcută cu un aparat cu burduf în Franţa, de un prieten care e preot şi lucrează‑n timpul liber la o publicaţie religioasă. În spatele meu se contura o mânăstire ce avea un steguleţ alb fâlfâind pe turnul din dreapta. Eu stăteam în dreptul celuilalt turn, aşa că, practic – cadrul vizat fiind cel cu steagul –, nu puteam fi zărit. Şi totuşi fotografia asta nu numai că a apărut cu mine în prim plan dar se pare că a avut şi succes, poate fiindcă eu eram groparul. Cum satul din vale era superstiţios, pe jumătate basc, nimeni nu voise să‑şi asume o astfel de responsabilitate, şi m‑au rugat pe mine. Aşadar murise cineva de‑acolo, un bătrân aproape volatil, însă cu o zi înainte murise şi groparul, şi chiar în clipa declicului aruncam o lopată de pământ peste el. Ca necrofor amator m‑am descurcat destul de bine. Mormântul se înălţa frumos, pe fundal era Loara, şi avea deasupra un păr desfrunzit, dar în care se mai vedea totuşi o pară.

       A fost prima mea poză la care am ţinut cu adevărat.

       N‑am aflat însă niciodată ce s‑a întâmplat cu ea, n‑am mai descoperit‑o nici măcar în colecţia ziarului.

       Peste încă o lună Ioana s‑a apucat să strângă toate fotografiile găsite pe străzi, lipindu‑le cu mult bun gust într‑un album legat în piele roşie. Din nefericire, în momentul în care potrivea ultimul portret, a apărut guvernanta, aşa apare ea, la ultima filă, femeia e de la ţară, Ioana a lipit strâmb, s‑a enervat şi a ieşit din cameră şi, ca să fac o paranteză, trebuie să spun că detest oamenii de la ţară, care‑au venit în capitală să ne ia apartamentele, să fure becurile de pe palier, sforile de rufe, rufele, chiar şi pe cele neuscate, mufele de antenă, oglinda din lift, butonul soneriei, să mestece seminţe de floarea soarelui, negre, scuipând coji peste tot, în tramvai, în sufragerie, la serviciu, prin ministere, cu imensă voluptate, să vorbească invers, să poarte căciuli cu urechi, să simtă nevoia irezistibilă să se descalţe când intră‑n orice locuinţă, rămânând apoi în ciorapi cu dungi, greu de uitat, să facă nori groşi de praf bătând covoare‑ntr‑una, să ardă frunze toamna c‑aşa se cuvine, să se ardă frunze, nu se ştie deloc ce rezultat practic are un asemenea obicei, se ştie doar că‑i implacabil, de unde şi tusea pricinuită de fumul înecăcios, dulceag, cancerigen, să se strige unii pe alţii de la balcon, schimbând înfiorări şi onomatopee legate de ultimul episod din Sânge din sângele meu, Femei înşelate, Luisa Fernanda, Antonela, Eleonora, Căsuţa din prerie, Şi bogaţii plâng în timp ce vântură varza, o să fac mai mult ca sigur bronşită de la fum, sau dacă nu din cauza lui atunci de la pulberea răspândită pretutindeni de ţurţurii lor de ipsos atârnaţi de tavane, să‑şi dubleze pereţii din hol tot cu ipsos, însă aici închipuind figuri geometrice, săteşti, sau să‑şi pună tapet imitând coaja de copac, ca să fie elegant, ca‑n pădure, lipindu‑l definitiv cu aracet, de nu‑l mai poate da jos nimeni decât o dată cu zidul vecinului, să stea zile‑ntregi pe bănci de fier în faţa blocului, ca să vadă cine intră şi mai ales cine iese, să planteze roşii şi ceapă în părculeţul din imediata apropiere a imobilului şi după aceea să arunce peste legume, de la etaj, sticle goale de ţuică, ca să pută, să pută dincolo de bine şi de rău, şi, concomitent, să‑şi toarne‑n cap litri întregi de apă de colonie cu care eu nu mi‑aş stropi câinele nici măcar în glumă, bun, a apărut aşadar guvernanta şi i‑a explicat fiului meu, care pe lângă faptul că este un copil deosebit de ascultător e şi foarte naiv, ca să nu spun mai mult, că lucrul cel mai bun pe care l‑ar avea de făcut în dimineaţa aceea ar fi să bage câinele în sobă.

       A intrat destul de greu, însă reunindu‑şi forţele au reuşit până la urmă să‑l îndese. Când am ajuns acasă, am simţit un neobişnuit miros de ars, noroc că m‑a lămurit fiu‑meu, a venit în goană şi mi‑a zis tata, căţelu’ stă în sobă de o oră şi nu mai latră.

       Am uitat să spun că pe lângă setter îl incendiaseră şi pe Dante, ediţia din 1932, îngrijită de Ramiro Ortiz şi tipărită pe hârtie velină granulată, deoarece nu se înălţa pălălaia.

       Cum nu puteam să‑mi bat guvernanta nici măcar teoretic, fiind mai înaltă cu un cap decât mine, am bătut copilul, cu toate că dorinţa mea perfidă, abjectă, freudiană era să‑l aşez şi pe el peste Divina Comedie. Însă ar fi fost de prisos. Focul se stinsese.

       Am recuperat din căţel scheletul pe care l‑am îngropat printre roşii, iar pe guvernantă nici măcar nu am concediat‑o, pentru simplul motiv că pe lângă nişte şolduri paralizante are şi relaţii la Ministerul Culturii. Relaţii ce‑i justifică toate iniţiativele. Pe de altă parte, atunci când avem musafiri, se îmbracă întotdeauna cu rochii foarte strâmte. Ceea ce creează o ambianţă plăcută, în special când se‑apleacă să pună tava. Pe deasupra, legănarea înfundată a pieptului ei de doică, ivit parcă din istoria noastră zbuciumată, sublimează des stările acelea intime, transformând ambianţa plăcută într‑o atmosferă solemnă. Etnografică.

       După mai bine de cinci luni de la ultimul incident am început să întreb, discret, pe la reviste, notariate, studiouri de artă, prin tot felul de redacţii şi bodegi, dacă ştie cineva de unde apar fotografiile mele pe străzi. Mi s‑a răspuns printr‑un ridicat din umeri atât de expresiv încât i‑aş fi putut face un desen.

 Nu l‑am făcut.

       În schimb, parcă era tot într‑o joi, am prins‑o pe guvernantă punându‑mi mustăţi cu stiloul pe una din cele mai frumoase fotografii, aceea unde port o cască de aviator, găsită de curând în Piaţa Amzei. În acelaşi timp, sâcâită că sărea mereu de pe şine, Ioana se apucase să demonteze cu cleştele trenuleţul electric pe care‑l făcusem cu toată dragostea cadou de Crăciun înduioşătorului meu copil. Era la masă, spărgea calm nuci cu fruntea. Am simţit că îmbătrânesc, astfel încât m‑am îmbrăcat şi am ieşit. Se făcuse frig. Oprindu‑mă pentru o clipă lângă rigolă, am dat peste altă fotografie. Aici fusesem pozat mâncând pufuleţi, la o nuntă.

M‑am apucat din nou de scris.

După scurt timp, editurile mi‑au înapoiat manuscrisele împreună cu mai multe fotografii de‑ale mele, uşor retuşate, pe care nu le trimisesem vreodată.

Am început să devin suspicios, să mă uit mai atent pe unde calc, să nu mi se lipească pe tălpi vreo poză. În noiembrie, tot umblând suspicios, am călcat din greşeală o bătrânică pe mont. A căzut mototol, cu o privire tristă. Mergeam acum mai mult pe lângă ziduri, cu gulerul ridicat. Ajunsesem cunoscut prin toate cartierele. Şi eu, la rându‑mi, le ştiam sârmele spiralate din pavaj, adâncimea hârtoapelor, misterele, mormanele de moloz, de conserve, de hârtii folosite, cioburile înşelător presărate pe trotuare, tufişurile. Odată, un băieţel mi‑a întins o fotografie ce părea abia scoasă din revelator, spunând că seamănă cu mine. Bineînţeles că semăna cu mine, din moment ce eram chiar eu, dar nici până azi n‑am izbutit să înţeleg de ce l‑am cârpit pe băieţel.

După nouă luni din ce în ce mai apăsătoare, am ajuns la divorţ. La tribunal Ioana a declarat că‑i imposibil să mai suporte să‑mi vadă chipul încontinuu, zi şi noapte, oriunde s‑ar duce, ca pe‑un afiş electoral etern, s‑a săturat, nu mai rezistă să‑mi zărească fotografiile împrăştiate prin întreg oraşul, ori să‑i fie zilnic aduse de vecini, rude ce rămâneau apoi la masă, mâncând tot, verişoare maliţioase, uite, dragă, ce bine‑a ieşit aici, trecători, poştaşi, gunoieri care mai şi cereau bani pe ele şi pentru înmormântarea unui coleg dispărut într‑un accident de muncă, îl mărunţise de fiecare dată malaxorul de gunoi, fotografi ambulanţi, câte‑un poliţist cu privirea pierdută, albanezi, copii ai străzii, pompieri, măturători, Moş Crăciun, panicat, la interfon, greşind anotimpul, primarul de sector, adolescente febrile în căutare de idoli şi chiar necunoscuţi atletici cu ciorapi de nailon pe cap. Adunase în jur de două mii de poze, câteva destul de reuşite. Toate aveau un punct comun, fuseseră făcute noaptea, cum bănuise prietenul meu, diferea doar calitatea hârtiei şi deschiderea diafragmei. Judecătoarea le‑a privit mai bine de patru ore, a ales patru, apoi mi‑a zâmbit.

Ioana a rămas cu casa, copilul, guvernanta şi pensia alimentară.

       Eu mi‑am găsit în cele din urmă o garsonieră în Drumul Taberei, cu vedere spre câmpie şi pereţi din BCA crăpaţi, pe care i‑am acoperit în întregime cu fotografii. Unele sunt lipite cu poxipol, altele prinse‑n pioneze, bătute în cuie ori încastrate‑n zid. Din păcate, nu‑i nici una color.

Foarte rar, mai ies seara prin oraş şi caut.

(Din volumul Într‑o după‑amiază de vineri, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti & Editura Cartea Românească)

4 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Blitz

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Notă Editorială

  3. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #27

  4. Pingback: www.egophobia.ro NOTĂ EDITORIALĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.