Compania

de Elena Rusu

Sunt plină de vid, de necunoscut. Dacă nu mi-ai fi spus vreodată cum a fost începutul lumii, aş fi crezut că acesta e. M-am născut într-o pauză. Eu reprezint, de fapt, sincopa nemuritoare e tuturor. M-am trezit deodată că sunt un comerciant oarecare, invizibil. Ce fac eu? Mai nimic… Mă ocup de cinism, egoism şi pesimism. Nu-i aşa că lupt cu morile de vânt?

Am ajuns în Companie printr-un hazard, spun ei, esenţial. Am văzut… Ce imagine, nu mai ştiu. Acel fragment e în ceaţă. Poate a fost doar o confuzie. Poate eu nu trebuia să mai fiu… cel puţin, nu aici. Mi-am privit mâinile; le văd. Mi-am muşcat degetul; am simţit. Deci exist! Exist? Nu mai sunt sigură. De când populez acest spaţiu, nu am avut vreo certitudine. Doar întrebări şi îndoieli; şi o profundă dezamăgire. Oare a trecut timpul? Nu ştiu… nu am văzut vreodată vreun ceas în Companie. Pur şi simplu nu se grăbeşte nimeni. Spuneau că se ghidează dupa Eternitate. Poate ea e conducătoarea noastră. Mi-o imaginez atât de gingaşă şi de frumoasă! Probabil ea deţine răspunsurile. Dar oricât aş fi încercat, nu găsesc niciodată camera ei. Le-am verificat pe toate într-o zi; am simţit că am un dejá-vu; toate încăperile erau la fel, ca şi cum noi toţi am fi la fel. Totul îmi aduce aminte de origini.

Mi s-a spus, când am ajuns aici, că am fost recrutată. „Ca un soldat în armată?”, i-am întrebat. Nu mi-a răspuns nimeni. Era ca şi cum nu aş fi existat. Mi-am muşcat din nou degetul. Conta că simţeam durerea. Era singurul lucru care mă conecta cu lumea din afară. Restul erau doar invenţii sofisticate de-ale lor, implantate prin cuvinte în toţi porii noştri. În timp ce ceilalţi par simpli zombi, eu mă deplasez lejer; eu am rămas incontrolabilă. Îmi amintesc; ştiu sigur că memoria e vitală pentru mine. Ea le neutralizează uneori sistemele de localizare. Până le reactivează, pot să citesc sau să interacţionez cu lumea. Oamenii nu mă văd. Pot mişca doar obiectele, natura. Am văzut colegi care controlau moartea. Eu nu puteam; mi s-a spus să nu încerc nimic cât sunt novice. Nu mi-a luat mult să îmi dau seama că ştiu să fac foarte multe. Datoram asta cuiva… O entitate m-a adus pe mine în lumea aceasta a perfecţiunii. În urma mea nu mai era nimic; înaintea mea părea că se întinde lumea, ca o şosea nemărginită pe care mergi în sens unic.

M-am gândit… ştiu; pentru ei e ciudat dacă gândeşti. Cuvântul acesta nici nu există în lumea lor. Numai eu îl folosesc, în taină, fără să mă audă nimeni. Dacă află cineva că ai încălcat regulile, te duc într-o cameră vidă, unde nu vezi, nu auzi şi nu simţi nimic. I-am văzut; vin soldaţii aceia îmbrăcaţi în negru şi te iau. Sunt ordine de sus. La început, am stat şi i-am spionat. Mi-a fost teamă, dar nu mi-am putut învinge curiozotatea. Am văzut că unii nu au rezistat după camera vidă. Îi scoteau de acolo într-un soi de leşin, palizi, inerţi. Îi duceau la Recuperare. După vreo săptămână, îi vedeai din nou pe coridoare, dar nu puteai să le spui nimic; mereu priveau în jos. Am început să fiu şi eu mai atentă. Doar pe cei care rezistau nu-i mai vedeam. Ştiam doar că îi scot de acolo, într-o stare de excitaţie, ca sub acţiunea unui drog. Apoi dispăreau de peste tot. M-am întrebat ce se alesese de ei. Poate deveniseră soldaţi negri; sunt cei cu feţele acoperite. Nu treci prea des pe lângă ei, dar îţi inspiră mereu senzaţia de frig, groază şi întuneric. Deşi arată ca oameni, eu cred că sunt altceva.

Viaţa era la fel în fiecare zi în Companie. Nu puteai discuta cu nimeni, mai ales dacă pomeneşti anumite cuvinte. Dacă taci şi te prefaci că priveşti în gol eşti lăsat în pace. Dacă observă că ai ochi bănuitori sau întrebători, s-ar putea să o încurci. La început am avut impresia de libertate absolută, dar am constatat că nu mai ştiu semnficaţia sintagmei. Ei te fac să nu mai ai discernământ. Practic, ei te şterg uşor, uşor, dintr-un sistem din care te-au adus şi te introduc într-al lor. Ei aranjează oamenii pe categorii, după anumite capacităţi. Mă întrebam ce aptitudine am eu; cum am devenit eu, deodată, importantă pentru un asemenea sistem. Tu eşti vital pentru ei; de aceea nu se pierde nimeni. Pur şi simplu te reciclează, până îţi dau forma standard. Dar eu? Ce reprezint pentru ei? Oare detectează şi întrebările?  Dacă e aşa, trebuiau să mă închidă de mult. Era mai trist că nu îmi dădeam seama dacă cineva mai era ca mine. Trebuia să mă prefac; sunt sigură că şi alţii acţionau la fel. Puteai vorbi cu ceilalţi, dar era plictisitor. Mă gândeam… sunt oameni sau roboţi?

Mă îngrozea lumea Companiei. Tocmai asta îmi dădea putere să rezist. La fiecare pas, inima îmi bătea tot mai tare. Puteam porni vreo alarmă oricând. Te suspectau pentru orice mişcare care nu o făceai în ritmul tactat de ei. De obicei, nu aveam un program bine stabilit. În afară de somn şi de mese, puteai face ce îţi doreşti. Compania era şi ea un spaţiu închis. În afară de noi, totul era artificial. Nu o puteam numi habitat. Uneori, ieşeam pe Pământ. Ne teleportam; numai dintr-o cameră erai autorizat să faci asta, fără să fii detectat. Pentru mine, era ca o eliberare, o mică plimbare. Deşi ieşeam numai în cazuri de urgenţă, pentru a vindeca oamenii de ceea ce ne ocupam, m-am obişnuit să termin repede. Astfel, îmi rămânea timp să mă bucur de natură. Atingeam orice, fără să fiu simţită sau observată. Era singura bucurie a vieţii în Companie. Puteam lua suferinţele oamenilor. Deşi asta nu se întâmpla întotdeauna, era o satisfacţie. Ne dădea nouă un sens, era imboldul care ne ţinea plini de speranţă pentru un timp, după ce ne întorceam în Companie. Eu mă simţeam tânără, vivace, mă bucuram de oameni, de viaţă. Îmi plăcea să urmăresc mişcări, detalii. Mă amuzam când unora le era greu să îi înţeleagă pe cei care le vorbesc. Eu le puteam citi mimica feţei, toate gesturile lor îmi spuneau ceva. Cu asta rămăsesem din viaţa de dinainte de Companie. De multe ori m-am gândit cum arăt. Mă duceam într-o baie şi priveam în oglindă; eram mereu aceeaşi. În înfăţişarea mea nu se schimba nimic, indiferent de circumstanţe. Substanţele lumeşti nu aveau efect. Da, puteam atinge obiecte. Puteam să le ţinem, puteam să le luăm. Însă orice acţiona asupra pielii dispărea instantaneu. De aceea nu ne puteam puteam, de fapt, bucura de mâncare şi băutură. Le mestecam în zadar. Odată ce le înghiţeam, nu le mai simţeam. Puteam mirosi şi pipăi. Totul acţiona încât nimeni să nu uite că suntem din Companie şi nu facem parte din lume. Mă răzbunam furând diverse diverse obiecte. Eram invizibili pentru oameni, dar eram materiali. Nu puteam trece prin uşi. Am descoperit că unii dintre noi puteau să leviteze. Eu eram nevoită să merg. Avantajul era că nu simţeam oboseala, iar mişcarea nu ne modifica în vreun fel aspectul fizic. Tot ce era lumesc în noi rămânea astfel. Doar psihicul e maleabil. Ei ştiau asta foarte bine. Şi eu ştiam, dar mă conformam cu regulile lor. Iar ei nu-mi puteau face nimic. De fiecare dată ascundeam câte ceva sub haină şi le aduceam în Companie. Până la urmă, cred că majoritatea făceau asta. Cum în camera de teleportare nu erau detectoare, nu eram descoperiţi. Astfel, am reuşit să-mi încropesc în cameră un mic sanctuar cu lucruri lumeşti. Era mica scăpare din sistem pe care ne-o puteam permite. E posibil ca ei să fi ştiut; să ne fi permis nouă să nu înnebunim, consolându-ne cu acele obiecte.

Camera mea mi se părea umană. Cred că mai văzusem imaginea ei undeva în timpul vieţii. Aveam postere pe pereţi, lenjerie de pat multicoloră şi o mică bibliotecă. Pe o măsuţă îmi adunasem obiecte de decor, animăluţe de pluş, clame pentru păr. Pe birou aveam un teanc de hârtie albă, stilouri şi cerneală. În dulap ţineam revistele; printre ele erau şi benzi desenate. Dar ei erau nedrepţi cu noi. Nu ne lăsau să ne bucurăm prea mult de lucrurile noastre. În cameră aveam voie să stăm doar două ore în afara somnului. De obicei, una seara şi una dimineaţa. Restul zilei îl petreceam în lume sau la diverse activităţi. Nu puteam lipsi. Câteodată reuşeam să mă mai refugiez în cameră. Am avut norocul să nu fiu prinsă. Ştiam să mă furişez de sub ochii soldaţilor. Cronometrasem fiecare activitate şi ştiam să mă întorc cu puţin timp înainte de final. Era un truc pe care îl făceam deseori, deşi nu îndrăzneam la orice soldat. Unii puteau fi chiar vigilenţi. Astfel, ziua devenea puţin mai palpitantă. Acolo, în universul meu, eram izolată de multe din relele Companiei. Puteam fi eu însămi…

Ei ne guvernau prin minciuni. Era frustrant să vezi cum trebuia să acceptăm regulile pe care ei ni le aruncau în faţă. Îşi băteau joc de noi, cei care aveau discernământ. Celorlalţi nu le păsa. Totuşi, era greu să te prefaci nepăsător. Mi-era teamă de momentul în care îmi voi pierde cumpătul. Până acum nu se întâmplase nimănui de când eram eu acolo. Dar cea mai sfruntată minciună în Companie erau mesele. Ne îmbiau, ne forţau să mâncăm, deşi ştiau că nu ne ajută cu nimic. Probabil erau teste de rezistenţă, care te ajutau să evoluezi. Nu puteai rămâne novice mereu. Dar eu eram de vreun an aşa. Rezistam la orice ne-ar fi pus să facem, pentru că nu simţeam durerea; iar la testele psihice eram şi mai puternică. Totuşi, nu treceam prin nicio schimbare. Începeam să mă plictisesc, deşi vedeam şi în asta un test. Probabil îşi închipuiau că nu suntem atât de puternici încât să rezistăm.

De câteva zile, stagnam într-o stare de depresie. Nu mă mai bucura nimic, nici măcar lucrurile din camera mea. Nu mai vedeam nimic frumos în jur, nici măcar în lume. Începeam să risc; oamenii de care mă ocupam nu mai erau vindecaţi. Pierdusem orice intenţie bună, orice palpitaţie care dădea o undă de culoare vieţii din Companie. Mă săturasem de rochia mea albă, de părul meu; în lume mă priveam mai des în oglindă şi îmi displăcea din ce în ce mai mult aspectul meu, care nu se modifica. Mi-am turnat acid pe mână. M-a durut doar câteva minute. Apoi pielea şi-a revenit la normal. Nu mă mai simţeam aceeaşi. Poate asta înţelegeau ei prin evoluţie: deznădăjduire, uitare, perfect conformism. Asta se întâmpla doar odată cu trecerea timpului. Încetasem să caut răspunsuri, nu mă mai agitam; psihicul meu îşi dorea moartea. Mă simţeam o parte din Companie. Încetul cu încetul, îmi dispăreau virtuţile, ideile, îmi slăbeau puterile. Nu mai evadam din nicio activitate. Îmi pierdusem orice… speranţă.

După vreo patru zile petrecute în acel zbucium, începusem să tremur destul de tare. Era imposibil să fi prins vreo boală. În Companie erai imun la orice. Era timpul să mergem la masa de prânz. Tremuram din ce în ce mai tare, probabil de furie, încât era să scap farfuria din mână dacă cineva nu ar fi prins-o. Am ridicat ochii din podea şi am văzut în faţă o statură atletică, o piele oarecum bronzată şi un zâmbet prietenos. Părul lui şaten şi aproape creţ nu îi acoperea faţa, totuşi. Ochii lui verde smarald exprimau bunătate şi, poate mai important, speranţă. A lăsat din prima clipă să se vadă că e o persoană de încredere. I-am mulţumit şi m-am îndreptate către o masă dintr-un colţ. El m-a urmat şi l-am văzut aşezându-se în faţa mea.

–          Eu sunt Alex. Tu?
–          Auzi, suntem în Companie, în caz că ai uitat. Aici nu avem voie să vorbim liber.
–          Ba da… doar trebuie să ştii cum.

Gestul lui de apropiere mă mirase. Îl priveam cu surprindere, încercând să nu par stupefiată. Dar el parcă îmi ghicise gândurile.

– Te rog să te prefaci… Altfel îşi vor da seama. Şi orice speranţă va fi năruită.

– Bine. Spune-mi tot ce ştii.

– După cum probabil deja ţi-ai dat seama, Compania e o mare minciună. Nimic de aici nu mai e ceea ce pare. Nici măcar noi. Suntem doar… şi urmă o pauză.

– Da? Suntem… Te rog, fă un efort şi spune-mi. Sunt pregătită să aud orice.

– Bine. Suntem doar următoarea rasă care va exista. Nu, nu vom fi roboţi, ci un fel de androizi. Noi doi încă suntem oameni, deşi avem implantate câteva cipuri.

– De unde pot ştiu eu că nu eşti de-al lor?

– Te urmăresc de mult timp. Ştiu că poţi citi foarte bine oamenii. Îţi garantez că eu încă sunt o fiinţă. Citeşte-mă!

Au trecut câteva minute, timp în care i-am studiat expresia feţei. Simţurile şi abilitaţile mele erau amplificate în Companie, aşa că am putut observa cu uşurinţă că spune adevărul. Nu puteam să-mi ascund scepticismul.

– Chiar dacă te-aş crede, de unde ştiu că vrei să mă ajuţi?

M-a prins de mână şi mi-a spus:

-Pentru că vreau să scap din Companie.

În acel moment a sunat clopoţelul care anunţa sfârşitul mesei. Alex s-a ridicat în grabă şi a pornit către grupul lui. După câteva secunde, am făcut acelaşi lucru. Restul zilei mi s-a părut plictisitoare. Mă gândeam la eventualele argumente sau contraargumente pentru afirmaţiile lui Alex. Nedumerirea mea nu mi-a permis să mă concentrez. Astfel, la meditaţie am fost certată de supraveghetor. Era cel mai prost moment pentru a atrage atenţia asupra mea. La masa de seară am aşteptat cu nerăbdare apariţia lui Alex. A trebuit să mă prefac că privesc în gol şi alte câteva nimicuri, ca să nu dau de bănuit. Dar m-am retras dezamagită în cameră. Nici măcar nu îl văzusem. Când am intrat, am descoperit pe jos un bileţel strecurat pe sub uşă.

“ Nu intra în panică dacă auzi bătăi în uşă la ora 11. Voi fi eu. Tu doar ai grijă să fii trează. Alex.”

Biletul m-a făcut să zâmbesc. Ştiam că va risca mult făcând asta şi eram îngrijorată. Deşi nu îl cunoşteam prea bine, speram să nu păţească nimic. Timpul trecea mult mai greu. Vroiam să nu mă mişc, ca şi cum o mişcare ar fi compromis tot. Am luat o carte şi m-am aşezat pe pat, însă nu am putut reţine nimic din ceea ce citeam. Ochii mi s-au închis încet. Când m-am trezit, era aproape 11. M-am plimbat prin cameră. Cu inima îndoită, mi-am lipit urechea de uşă, în încercarea de a distinge vreo mişcare. Dar prin uşile lor metalice era imposibil să auzi ceva. M-am aşezat la birou şi am aprins lampa. Am început să răsfoiesc o revistă, când am auzit trei bătăi scurte în uşă. Am deschis uşor şi am descoperit tenul bronzat al lui Alex. L-am lăsat să intre şi am închis uşa, nu înainte de a verifica dacă este cineva pe coridor. L-am luat la întrebări, în şoaptă.

-Ce cauţi aici? Tu nu realizezi pericolul? Vrei să ajungi în camera vidă?

-Trebuia să vorbesc cu tine în linişte. Nu-ţi fă griji; cunosc toate acţiunile paznicilor. Le-am studiat îndeaproape. Să încep prin a-ţi spune câteva lucruri despre mine: sunt Alex, ştiam că am 24 ani şi sunt de trei ani în Companie. După cum vezi, încă sunt novice. Am fost de două ori în camera vidă şi am reuşit să nu fiu transformat în soldat. De aceea, nu mă interesează dacă mai ajung o dată acolo. Am fost un rebel din prima clipă, de cînd au vrut să facă primele experimente pe mine. Acum mă prefac, ca şi tine, pentru a mă feri de intenţiile lor mizerabile. Am reuşit să aflu foarte multe despre ai lor şi Companie. Securitatea nu e chiar atât de greu de învins. Iar scăparea e în camera de teleportare.

A luat o pauză, zâmbindu-mi uşor. Am intervenit eu:

-Cred că am înţeles, în mare parte. Îmi pare rău că a trebuit să suferi, l-am atins uşor pe mână, în semn de consolare.

-Mulţumesc.

-Deci, eu ce trebuie să fac?

Entuziasmul căpătat îmi dădea noi forţe. Vedeam în Alex un salvator, un ajutor nepreţuit pe care nu-l sperasem vreodată.

-În primul rând, trebuie să ştii că eşti singura persoană în care am încredere. De acum înainte, nu mai poţi da înapoi şi, ce e mai important, trebuie să crezi în totalitate în mine.

Am privit în jos. Încrederea în ceilalţi nu era punctul meu forte. În mare parte, datoram asta Companiei. Iar acum, într-o situaţie vitală, nu ştiam cum să reacţionez. I-am povestit lui Alex ce simt şi impasul care mă persecuta. El a zâmbit şi mi-a spus:

-Cum ai vrea să-şi demonstrez asta?

-Simplu. Dă-mi o parte din sufletul tău.

S-a apropiat şi m-a sărutat pe frunte. Vădit ruşinată, i-am spus:

-Cred că e de ajuns.

Mi-a povestit planul lui şi m-am bucurat să văd, încetul cu încetul, cum deveneam buni prieteni. Entuziasmul lui dădea impresia unui plan uşor de îndeplinit, dacă este tratat cu seriozitate şi atenţie. Totuşi, oftă:

-Nu sunt sigur că va funcţiona.

-Nici eu. Dar merită să încercăm. Dacă nu reuşeşte, poate îi convingem să ne lase împreună în camera de vid.

Începu să râdă. După câteva minute în care doar ne-am privit, ochii i-au căzut pe ceasul de pe birou.

– Doamne, cât e de târziu! La ora 1 trece garda. Trebuie să plec! Uhm… nu mă căuta, te caut eu.

Nu i-am putut spune nimic. A ieşit grăbit şi totuşi în linişte. L-am petrecut cu privirea până la capătul coridorului. Am adormit cu inima plină de speranţă, cu mintea încărcată de gânduri măreţe.

Dimineaţă, m-am trezit în sunetul enervant al sirenei. M-am îmbrăcat rapid şi am pornit către sala cea mare. După feţele soldaţilor, trebuia să plecăm în lume. Ne îndreptam pe grupe către sala de teleportare, unde am fost număraţi încă o dată. Am ajuns în lume şi am simţit trei urgenţe. Am hotărât să îmi fac datoria cât mai repede şi mai conştiincios posibil. După două ore, totul era gata. M-am aşezat pe o bancă şi priveam cerul printre ramurile unui copac, când l-am văzut pe el, apărând brusc pe deasupra pomului.

-Tu… cum ai ajuns acolo?

-Ah, scuze. Te-am speriat. Păi, pot să levitez. Dar ei nu ştiu asta. Numai în lume încerc, fiindcă dacă ar afla, m-ar muta în alt grup, la activităţi care se petrec numai în Companie. Iar eu ador lumea prea mult ca să încetez să o mai văd!

-Alex, hai să fugim chiar acum! Să ne pierdem în lume, să ne ascundem într-o peşteră, să nu ne mai găsească!

-Mai devreme sau mai târziu tot ne-ar găsi. Ai uitat că ne numără şi la întoarcere? În plus, cu cipurile pe care le avem nu am putea fi niciodată umani.

-Da, ai dreptate.

Am mai rămas împreună în tăcere. La scurt timp, m-a apucat brusc de mână şi m-a dus la bâlci. Am avut o zi fericită, aş putea spune. Ne-am dat în carusel, am mâncat, am râs de defectele noastre. Când am auzit semnalul de întoarcere, am fost extrem de tristă. Nu mai vroiam să merg, iar el a zburat cu mine până aproape de locul de întâlnire, spunându-mi că nu trebuie să compromit planul în vreun loc. Am dat din cap afirmativ. Am ajuns în grupurile noastre pe drumuri separate, pentru a nu trezi bănuieli. Trebuia să mă prefac că nu sunt veselă.

De atunci, venea în fiecare noapte să discutăm. Simţeam că devenim prieteni, deşi nu mai ştiam cu exactitate ce înseamnă asta. Într-o noapte, el nu a mai venit. Au trecut două zile în care nu l-am văzut deloc. Cu riscul de a fi descoperită, l-am întrebat pe un coleg de-al lui.

-Alex e la vid, mi-a spus el şi mi-a întors spatele.

„Alex e la vid…”. Mi-am repetat asta de câteva ori în minte. Eram deznădăjduită. Simţeam că m-a trădat, că a uitat planul nostru. Nu ştiam ce să fac. Nimic nu mai conta. Am început să ţip şi să dărâm tot în cale. Vroaim să distrug Compania cu mâinile goale, să mă revolt. Toată lumea s-a îndepărtat. Soldaţii în alb alergau disperaţi. La scurt timp, am simţit cum mă cuprinde groaza. Soldaţii în negru se apropiau. M-am lăsat în genunchi şi am început să bat cu pumnii în podea. Ei m-au apucat cu putere de mâini. Am încercat să mă eliberez, dar era în zadar. M-au luat pe sus. În curând, am descoperit că se îndreptau cu mine către camera de vid. Lacrimile au început să mi se prelingă pe faţă. Uitasem cum e să plângi. Până să-mi dau seama ce e cu mine, fusesem aruncată în camera de care mă temeam atât de mult. Nu-mi mai auzeam plânsul. Am încercat să bat în pereţi; nici asta nu m-a ajutat. M-am întins pe podea, cu faţa în sus, încercând să mă liniştesc. Am atins ceva cu piciorul şi m-am retras speriată. Mi-am revenit şi m-am apropiat. Faţa, părul, mâinile, erau ale lui Alex. L-am îmbrăţişat şi am început din nou să plâng. Simţindu-mi lacrimile, a încercat să le şteargă şi mi-a strâns mâna, în semn de încurajare. Am adormit pe pieptul lui. Nici măcar bătăile inimii nu i le puteam simţi. Dar mişcarea lui mă asigura că încă trăieşte.

Nu ştiu cât timp am stat în vid. Am ieşit de acolo ţinându-ne strâns de mână, prefăcându-ne că nu ne vedem. Eram palizi, traşi la faţă. Avea ochii roşii; plânsese şi el. Un soldat negru, care părea mai mare în grad, a dat din cap a dezaprobare şi am fost duşi de acolo. În sala cea mare ne-au despărţit şi fiecare a fost dus către camera lui. Am simţit o profundă nevoie de somn; probabil îmi dăduseră vreun calmant. Când m-am trezit, era târziu în noapte. Am tresărit şi m-am sculat din pat. Pe o hârtie, la birou, îmi notasem camera lui Alex. A fost ca un semn. Mi-am pregătit câteva lucruri, mi-am îmbrăcat un costum negru, adus din lume şi m-am îndreptat către camera de vid. Cunoşteam toate găurile de aerisire şi mă mişcam fără zgomot. Ajunsă în zonă, nu am zărit decât un soldat în negru care dormea pe un scaun. Singura problemă era coborârea. Singura soluţie era levitaţia. M-am concentrat, m-am gândit la Alex şi pur şi simplu am simţit. Totul a fost mai uşor. Am răpus soldatul uşor şi i-am luat costumul. Din fericire, avea o mască de rezervă pe care mi-am pus-o pe cap. Am reuşit să sigilez ambele ieşiri din încăpere şi m-am întors în gaura de aerisire. Inima îmi palpita în piept. Nu puteam pierde nicio secundă. Camera lui Alex era la un capăt de coridor, aşa că am găsit-o cu uşurinţă. El nu dormea; stătea doar întins pe pat.

-Ce… Cum Dumnezeu ai ajuns tu aici?

-E o poveste lungă. Îmbracă ăsta şi hai să mergem. Evadăm.

M-am întors cu spatele, dându-i răgaz să se îmbrace. Înainte să ieşim, mi-a apropiat faţa de a lui şi m-a sărutat. Nu am ştiut ce să îi răspund, aşa că l-am apucat de mână şi am ieşit. Pe coridoare nu era nimeni. În costumul lui, avea un sistem de localizare şi semnalizare. Astfel, am găsit cu uşurinţă camera de teleportare, ferindu-ne de alţi soldaţi. Am sigilat uşa şi m-am îndreptat către aparat. El m-a oprit:

-Stai! Cipurile noastre…

-Ah, da!

Cu ajutorul unor aparate speciale, am eliminat pentru totdeauna cipurile din corpul nostru.

-Dat fiind faptul că acum suntem… oameni, e posibil ca atunci când ajungem afară, să nu mai ştim unul de celălalt. Vreau să ştii doar atât: că te iubesc!

-Şi eu… şi eu te iubesc, Alex!

Ne-am sărutat, pentru ultima dată şi am intrat în aparat. Am avut grijă să plasăm o bombă (tot din echipamentul soldatului), pentru a nu lăsa nimic în urmă. În două secunde, eram în lume; fără a mai putea ajunge în Companie vreodată.

Nu cunoşteam locurile în care mă aflam şi pentru prima dată mi-a păsat. Eram singură… ştiam de unde vin, dar nu şi unde mă voi duce. O lacrimă mi s-a prelins pe obraz, în amintirea lui Alex. Am privit către orizont; peste tot se întindea lumea. În spatele meu rămânea ceva, în faţa mea nimic. Înaintea mea părea că se întinde lumea, ca o şosea nemărginită, pe care mergi în sens unic.

4 Comments

  1. Pingback: a apărut EgoPHobia #27 | FDL.ro

  2. lupusx666

    bună! mi se pare că în text s-a strecurat o contradicţie. la început persoana care povesteşte afirmă că nu a văzut nici un ceas de când este în Companie ca apoi să aibă întânire cu Alex la ora 11, lui Alex să-i cadă ochii pe ceasul de pe biroul din camera ei etc.
    sper ca remarca mea să nu supere. numai bine!

  3. lascucosmin

    Textul este unul reusit. Chiar bunicel.
    dar ar fi bine venita o retusare.
    cum de exemplu a notat nr. camerei lui Alex, dar ea se indreapta spre vid.

    Am tresărit şi m-am sculat din pat. Pe o hârtie, la birou, îmi notasem camera lui Alex. A fost ca un semn. Mi-am pregătit câteva lucruri, mi-am îmbrăcat un costum negru, adus din lume şi m-am îndreptat către camera de vid

    Si mai sunt cateva mici greseli

  4. Elena Rusu

    multumesc mult pentru sugestii! o sa tin cont de ele in urmatoarele texte. oricum, am cochetat cu proza mult prea putin. mai mult scriu poezie. multumesc pentru interes inca o data!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.