The Final Cut

(Pink Floyd)
[fragment din romanul “Playlist”, publicat online]

de Mihnea Blidariu

Îmi aprind o ţigară şi încep. Dar înainte de a începe, propriu-zis, mă delectez cu genialitatea gândului meu de a scrie că îmi aprind o ţigară când mă apuc de scris, chiar aprinzându-mi o ţigară în acest moment şi tastând prima propoziţie.

Aşadar, n-am să fiu dur. Nici obscen, nici scabros. Dar nici nu voi scrie ca o mironosiţă de la cenaclu literar, numa parfum şi tremur în glas. Deci, ceva grosolănii vor exista. N-am să fiu romantic, dar nici realist – sau am să fiu un pic din amândouă. Nişte doze de cinism se impun, dar cât să încapă şi niscaiva speranţă. Fără un limbaj prea elevat, voi întruni, totuşi, asentimentul cititorilor fini, tocmai prin asemenea cuvinte, ca elevat şi asentiment. Voi fi puţin revoluţionar şi nonconformist, însă fără să uit de norme şi reguli. Pe scurt, voi încerca să nu supăr pe nimeni şi să fiu pe placul tuturor. Pentru că asta contează, în lumea de azi, să te faci plăcut. Nu iubit, atenţie, nu adulat, ci plăcut. Asta îţi oferă linişte, acea linişte de care avem cu toţii nevoie pentru a ne duce treaba la bun sfârşit, fiecare pe a lui.

Bunăoară, tovarăşul Georgescu – deşi ar putea la fel de bine să-l cheme Damigeană, sau Pătrănoiu, sau Sculeru – de la apartamentul cinci, vecinul nostru de când eram eu mic, avea nevoie de linişte pentru a-şi duce la bun sfârşit îndatorirea de preşedinte al asociaţiei de locatari. Nu m-am priceput niciodată să scriu despre copilărie, dar voi încerca – asta dă întotdeauna bine, o confesiune despre anii inocenţei. Aşadar, tovarăşul Georgescu mi-a descris, pentru prima dată, la vârsta de 6 ani, importanţa liniştii în viaţa omului. Nu doar acea linişte efemeră, impusă şi exterioară, dintre orele 14 şi 18 şi 22 şi 6 dimineaţa, ci o linişte izvorâtă din respect pentru cel aflat deasupra ta în ierarhia vieţii. Copiii respectă liniştea părinţilor; părinţii respectă liniştea tovarăşului Georgescu, a miliţianului de sector şi, după caz, liniştea acelor părinţi cu o funcţie mai mare decât a lor. Aici, liniştile se despart: Georgescu şi părinţii cu funcţie respectă liniştile şefilor lor, aceia ale altor şefi, aceia ale miniştrilor şi aceia respectă liniştea Tovarăşului Secretar General. Miliţianul trimite, şi el, respectul liniştii în sus, ierarhic, la locotenenţi, colonei, ofiţeri, generali, până când ajunge tot la Tovarăşul Secretar General. Acolo, liniştile se întâlnesc din nou şi se unesc, pe vecie. Îmi plăcea această ordine simplă a lucrurilor şi mă uitam fascinat la preşedintele asociaţiei de locatari, de câte ori îşi expunea teoria. Un singur lucru nu înţelegeam, însă, cine anume respecta liniştea copiilor, dar tovarăşul Georgescu m-a lămurit repede: nu există aşa ceva, pentru simplul fapt că noi, copiii, nu avem linişte! Şi când spunea asta, îmi arunca o privire încruntată, de-mi venea să intru în pământ de ruşine.

Am crescut cu ideea fixă de a ajunge Tovarăş Secretar General, pentru ca toată lumea, dar absolut toată lumea să îmi respecte liniştea. Să îmi pot face treaba. Care treabă? mă întrebau ai mei, amuzaţi de precocitatea năzuinţelor mele. Să conduc ţara! răspundeam eu, după cum mă învăţase activistul de la cinci. Şi cum conduci ţara? Dau ordine! Ce ordine? Aici mă îmbufnam: până în ziua de astăzi am rămas convins că puterea e ceva fabulos, magnific, dar abstract, fără obiect. Odată ajuns sus, nu poţi decât să te bucuri de ea, s-o inhalezi, la înălţime, să te îmbeţi cu aerul ei tare. Şi să rămâi acolo cât de mult se poate: nu mai există apoi decât coborârea. La ce bun să faci sens, să ai o logică, un program? Stai în linişte şi îţi faci treaba: aceea de a fi puternic. Şi tu, cu liniştea ta, prezidezi neliniştile celor de sub tine. E atât de simplu şi frumos.

La şcoală am fost un elev strălucit: zece pe linie, dintr-a-ntâia până într-a-doişpea. Un Secretar General, mi se spusese, nu poate avea decât zece pe linie. Binînţeles, sper că nu e nimeni atât de naiv să creadă că fixaţia cu Secretarul General m-a ţinut mai departe de clasa a noua. Însă după aceea mi-a fost ruşine să mă lenevesc, plus că, datorită notelor, primeam foarte multă atenţie din partea tuturor. Şi asta era o formă de putere. Şi aveam parte, deja, de multă linişte…Mai puţin din partea fetelor: hai la un ceai, hai la film, nu dansăm şi noi, ce faci diseară, pot să vin să învăţăm împreună? Haida-de, frumuşelelor, mi-a zis mie tata cum trebuie să se poarte omul cu voi: scurt şi la obiect, fără vrăjeli inutile, ce mama mă-sii e aici, teatru şi operetă?…Dar degeaba, se ţineau scai de mine. Cu siguranţă, din cauza poeziilor, a blestematelor de poezii. Scriam versuri, mai mult la grămadă şi fără un stil prea clar: patriotice, romanţe, unele chiar dramatice, altele abstracte, vers alb, a la Nichita. Mai ales astea „moderne” îmi dădeau un aer misterios, de artist neînţeles. Chiar profesorul de română îmi spunea: bă, ce paştele şi dumnezeii scrii tu acolo, numa tu ştii, eu vreau să-ţi zic doar atât, cu bazaconii moderniste n-ai să ajungi nicăieri, nici la pizdă, nici la tribună! (v-am spus că vor fi nişte grosolănii…). Era un tip inteligent, Cărbunaru, însă ţinea morţiş să treacă drept un bădăran şi un incult. Asta cică, îl ajuta pe două planuri: femeile curgeau gârlă şi era lăsat în pace. Era şi asta o formă de linişte, cred, însă eu n-am aderat niciodată la ea. Mie îmi trebuia controlul absolut, şi asta nu se putea întâmpla decât dacă ajungeam cât mai sus. Secretar General nu se putea, asta înţelesesem, ăsta vroia să stea acolo mult şi bine, dar atunci măcar ministru!

În 1989 aveam 18 ani, mă pregăteam să dau la Facultatea de Drept. Aşa hotărâse tata şi, spre a nu-i tulbura liniştea, trebuia să îl ascult. Sincer, mi-era totuna unde dădeam, pentru mine student însemna o treaptă mai sus decât elev, o motivaţie suficientă. Am învăţat pe rupte şi am intrat. Însă nu am intrat primul, ci al doilea. Asta nu a fost bine: liniştea mea, construită cu grijă şi atenţie de adolescent egoist, a fost zdruncinată serios. Cineva vroia să fie deasupra mea, să mă facă să-i respect liniştea, un necunoscut dorea să-mi stăpânească neliniştile, să-mi rânjească de sus şi să-mi ordone: şşşt, deranjezi! Am plâns de furie, am urlat în casă ca un bolnav psihic, deranjând pentru prima dată liniştea părinţilor mei. Însă ei mă înţelegeau – aşa mă crescuseră. Din păcate, nu era nimic de făcut. Asta s-o credeţi voi. M-am dus la afişier şi m-am uitat pe tabel: Tănase, Adrian Tănase. Ei bine, puişorule, n-o să ai viaţă uşoară! O să te belesc eu când ţi-e viaţa mai dragă.

Apoi, a urmat nebunia: decembrie, cu un haos de nedescris. M-am încuiat în casă, cu mama şi cu tata. Toată liniştea a fost spulberată, toată lumea ţipa, la televizor şi pe stradă. Nu mi-au plăcut niciodată mulţimile dezordonate, valurile umane purtate de colo-colo, fără un scop precis. Colac peste pupăză, a început să se tragă, au fost morţi şi răniţi. Asta era cel mai rău – genul ăsta de situaţie poate să tulbure liniştea pentru foartă multă vreme, lumea, mai întâi, se sperie, apoi se înfurie, vrea să ştie cine a tras şi tot aşa mai departe. În cele din urmă, a venit un fost şef de-al tatii, unul mai stăpân pe sine şi foarte liniştit şi hotărât şi a pus capăt balamucului. Însă, normal, au apărut şi alţii, de teapa lui Cărbunaru, cu cealaltă linişte, bădărani şi gălăgioşi, spunând că ei n-or să aibă linişte până nu eliberează ăsta a lu tata fotoliul! Bineînţeles că s-au pocit, în vară, în mijlocul oraşului, însă şeful a fost mai deştept: a chemat muncitorii, le-a zis că uite, e nevoie de linişte şi nu se poate, din cauza ăstora. Atâta le-a trebuit: proletariatul ştie o treabă, după program trebuie să fie linişte să se poată odihni, înainte de program trebuie să fie linişte, să se poată pregăti, în timpul programului trebuie să fie linişte, să se poată concentra. Altfel nu merge producţia! Aşa că lucrurile s-au calmat definitiv şi am putut şi noi să ieşim la plimbare, în parc.

A urmat o perioadă ciudată, de căutări şi dezamăgiri. Am făcut Dreptul, până la urmă, însă ordinea lucrurilor se stricase definitiv şi părea că o altă ordine nu se poate impune. Cel puţin asta a fost prima impresie. Mai ales chestia cu „libertatea de exprimare” le-a dezlegat tuturor gura, se încălecau unii pe alţii în discursuri, încercau să se domine şi, în felul lor primitiv, să stabilească o nouă ierarhie. Era oarecum interesant de observat. Însă al naibii de frustrant pentru mine, eu, care ştiusem exact ce cale am de urmat şi care mă găseam acum în situaţia de a încerca să mă adaptez neadaptabilului, de a mă strecura pe coridoare extrem de strâmte, de a ţine cont de reguli noi ce se schimbau de la o zi la alta. Într-un final, tot tata m-a salvat: m-a luat deoparte într-o zi şi mi-a explicat că dracul nu e aşa de negru, că au mai rămas destui oameni de încredere, pentru care liniştea şi ordinea de dinainte erau o amintire nepreţuită şi cu ajutorul cărora, prin el, aveam să mă ridic deasupra haosului în care se zbăteau ceilalţi. Trebuia doar să am răbdare să termin facultatea. Oricum, şi acolo aveam câţiva profesori pe a căror faţă se citea dezgustul faţă de nou inventatul drept la opinie al studenţilor, drept de care abuzau cu vârf şi îndesat, în orice situaţie. Ce rost aveau opiniile la Drept? Legea e lege şi gata, o aplici şi nimic mai mult!

În sfârşit, facultatea s-a terminat şi oamenii noştri m-au ajutat să intru la o firmă de avocatură, una din cele mai bune din ţară. Ne ocupam numai de cazuri mari, dar mai ales de procesele prin care alţii de-ai noştri încercau să se înfingă bine în noua ordine, pentru a-i injecta câteva din vechile percepte. Şi am reuşit de minune: intram în ei ca în brânză. Aşa numita economie de piaţă era un amalgam, un ghiveci de legi strâmbe şi jocuri politice murdare. În câţiva ani, cu excepţia pluripartitismului, a presei libere şi a diversificării cererii şi ofertei, eram din nou în culcuşul nostru, în liniştea noastră dragă şi vitală. Într-un fel, era şi mai bine – cu cât aveau mai multe opţiuni, cu atât gălăgioşii ăştia se pierdeau mai tare, cu cât mai tare se întindea mirajul democraţiei, cu atât mai adânc se pierdeau în el. Într-un final, au ajuns cu toţii singuri, preocupaţi doar de pătrăţica lor şi ne-au lăsat în pace; lumile noastre au devenit paralele şi nu ne-am mai întâlnit decât în rare ocazii, la vot sau când nu le mai ajungeau banii pentru a-şi satisface iluzia câ sunt liberi.

Am intrat şi în partid, între timp. Nu se putea altfel. A fost mai greu să ajung sus, acolo, toţi aveau pretenţii. Însă lupta în sine m-a fascinat, şi m-am dedicat ei cu toată ardoarea. Era complicat, pentru că luptam pe două direcţii: cu celelalte partide şi cu cei dinăuntru, care vroiau să fie şefi peste liniştea mea. Am pierdut, uneori, pe ambele fronturi, însă în cele din urmă, am reuşit: sunt preşedintele partidului şi am şi o funcţie importantă în stat. Soarta mi l-a scos în cale şi pe Tănase: a venit şi el în partid şi a fost, o perioadă, chiar deasupra mea. Însă am jurat să mă răzbun şi m-am ţinut de cuvânt – cunoştinţele mele din avocatură, procuratură şi poliţie i-au pus piedici şi acum se zbate, undeva, jos…

Am o soţie frumoasă şi doi copii. Însă am şi un secret: un amant transsexual. Adică, mai pe şleau, o femeie cu penis. A fost una din fantasmele mele din adolescenţă, alimentată apoi de o aventură în armată, cu un băiat din Oradea. După acea aventură mi-a fost extrem de ruşine, m-am gândit chiar să mă sinucid. Însă, cu timpul, m-am liniştit, am considerat că a fost doar un capriciu mai bizar al vârstei şi contextul serviciului militar. Apoi, după ce am cunoscut fete şi femei, mi-am alungat cu totul din minte acel episod. M-am căsătorit şi totul intrase pe un făgaş normal. E drept, uneori îi mai ceream soţiei să mă penetreze cu degetul, în timpul partidelor de amor, însă niciunul dintre noi n-a luat-o altfel decât ca pe o mică perversiune. Până când, acum doi ani, l-am întâlnit pe Florin. Sau Naomi, nume de scenă. El era cântăreaţă, apărea chiar şi la televizor. Nimeni nu ştia de noi, secretul nostru era foarte bine păzit. Ne întâlneam marţea şi vinerea, într-o garsioneră închiriată special de mine într-un cartier de la marginea oraşului. Ne-am cunoscut întâmplător: eu trebuia să merg la o serată a organizaţiei de tineret a partidului şi, cum nu ştiam prea bine cluburile, am intrat în alt local, unde Naomi tocmai se producea pe scenă. N-am putut sta mai mult de câteva minute, de frică să nu fiu recunoscut şi să apară în ziar că frecventez barurile de travestiţi. Însă imagine lui mi-a rămas în minte. După aceea, discret, am cerut informaţii despre ea şi am reuşit să-i aflu numărul de telefon. Restul, vorba ei, „e istorie, pisi”…

Multă vreme m-am întrebat de ce mă atrage atât de mult acest gen de relaţie. Ruşinea chiar a revenit, pentru o perioadă, însă dorinţa a fost mai puternică. Am ajuns la concluzia că totul este legat de putere: fiind un om atât de puternic, politic şi social, subconştientul meu simţea nevoia să contrabalanseze această putere printr-un act de supunere totală. Într-un anume plan, trebuia să fiu dominat total. Soţia mea nu putea face asta, ea e o femeie blândă şi destul de moale. Însă Naomi mă lega şi mă călărea fără milă, cu pasiune şi dedicaţie. Când îl simţeam în mine, mişcându-se cu agresivitate, mă făceam mic şi neajutorat, cerşeam milă şi îndurare. Atunci, ca să mă facă să tac, mă punea să i-o sug şi să o privesc în ochii ei mari în timp ce îmi şoptea: „eşti un nimic, puişor, eşti jucăria mea şi pot să fac orice cu tine!”.

„Eşti un nimic, puişor, eşti jucăria mea şi pot să fac orice cu tine!” le spuneam şi eu, în gând, oamenilor din faţa mea, care îmi sorbeau cuvintele şi care aşteptau de la mine să îi duc mai sus, spre mai multă linişte şi putere. Le spuneam aşa chiar şi celor care, la mitinguri, mă priveau cu neîncredere sau cu ură. Cu cât Naomi mi-o trăgea mai tare, cu atât aveam chef să le-o trag şi eu lor mai tare.

Am fost atât de aproape de vârf. Urmau alegerile prezidenţiale. Tot partidul mă susţinea. Promisiunile noastre îmblânziseră gălăgioşii, îi transformaseră în masă de manevră. Plus că erau semnale că începuseră să se înmulţească cei care, ca şi noi, tânjeau la liniştea de pe vremuri, la ordine şi ierarhie. Sondajele ne erau favorabile. Devenisem mai ferm, mai şarmant, mai stăpân pe mine. Naomi îşi mărise sânii şi arăta fabulos. Şi atunci s-a produs nenorocirea cu meteoritul. În mai puţin de 24 de ore, totul s-a prăbuşit. M-am trezit într-un coşmar imposibil, ceva peste puterile mele. Şi de data aceasta, nu mai puteam da vina pe nimeni – şi noi, şi gălăgioşii eram în aceeaşi oală. Sfârşitul lumii a fost şi sfârşitul puterii. Naomi a apărut la uşa mea, bocind, murdar de fard, cu peruca pe-o parte, desfigurat de disperare. N-am fost capabil să-i dau neveste-mii o explicaţie coerentă: oricum, nu mai conta. Am aflat că s-a spânzurat în aceeaşi seară. Taică-meu a aflat de secretul meu şi a refuzat să mă mai vadă. Mare parte a colegilor de partid s-a evaporat, pur şi simplu, totul s-a dezintegrat. M-am refugiat, cu amantul meu, în garsoniera noastră. Am făcut provizii şi am aşteptat, într-o stare de prostraţie din care ea s-a chinuit, tot acest timp, să mă scoată. N-a reuşit nicicum, însă. Astă-seară, în ultima seară a omenirii, şi-a tăiat venele în baie şi a murit. Eu eram în bucătărie, fumam şi mă gândeam. N-am auzit nimic. După vreo două ore am realizat că în jurul meu e un fel de linişte la care n-am râvnit niciodată: liniştea morţii. Am găsit-o plutind în cadă, dragul meu stăpân, jumătatea balanţei mele interioare…Ultima fărâmă de echilibru se stinsese. I-am ţinut o vreme, cu evlavie, penisul în mână, ca un omagiu adus acelui imbold care îmi proiectase ambiţiile atât de sus, apoi am ieşit pe stradă.

Am rătăcit o vreme printre lumini şi umbre. Erau câţiva oameni pe străzi, însă toţi păreau nişte fantome. Nu era nicăieri tristeţe, doar un sentiment de neputinţă. La un semafor, nu ştiu de ce, m-am oprit. Aşteptam să se facă verde, pentru că asta urmează după roşu – verde. Pentru că asta mă linişteşte. Pentru că asta înseamnă ordine. Din depărtare, de pe bulevard, s-a apropiat o maşină. A încetinit şi şoferul a coborât geamul. Figura lui exprima acelaşi lucru cu a mea: vroia ordine în lucruri, vroia un sens, vroia linişte în suflet. M-a privit, a scos un pistol şi m-a împuşcat în cap. Am murit pe loc.