Coşmar în Praga [I]

-foileton-
(jidovul rătăcitor)

de Paul Belce
Ahasverus & Carina

Studenţia nu este o perioadă propice pentru realizarea proiectelor cele mai intime, se gândea Marc, măcinat între necesitatea de a-şi găsi un loc de muncă şi viaţa boemă pe care o ducea. Fiecare oferta de muncă i se părea banală şi lipsită de perspective: şofer, muncitor necalificat în construcţii, ospătar, agent de asigurări şi alte capcane întinse sensibilităţii sale artistice. Intr-un gest de frondă, publică in cotidianul central praghez “Prague Post” următorul anunţ : “Mercenar intelectual, îmi ofer serviciile”.

Dimineata devreme îl trezi sunetul agasant al interfonului. Se extrase cu greu de pe salteaua tare. Imbrăcă buimac halatul şi-şi tîrî picioarele în şlapi până la uşă, unde comută pe voce. De cealaltă parte se auzi o voce hârâită care îi transmise să se prezinte la ora 19 pe strada N., la nr. 147, pentru un angajament. Hârâitul încetă iar Marc rămase cu sentimentul straniu că este ţinta bătăii de joc a cuiva. “Sunt agenţii ăia blestemaţi de vânzări, lua-i-ar dracul cu MLM-ul lor cu tot!” înjură nervos. Restul zilei şi-l petrecu într-o apatie totală; abia mai pe seară începu să-i dea târcoale gândul că e pe cale să dea cu piciorul unei ocazii bune. Cum tot n-avea altceva mai bun de făcut, trase un duş, se îmbrăcă la repezeală şi o luă pe jos către adresa indicată.
Totul a început într-o cameră cu vedere la stradă, în capitala Cehiei. Aici, in spatele uşilor batante de oţel şi sticlă, amintind de cele ale unei galerii de artă, s-a derulat o poveste fantastică ale cărei detalii şi acum îmi scapă. Pe de altă parte, mobilierul putea fi altul. In camera zugravită în alb nu se aflau decât paturi suprapuse, imobilul servind drept hostel pentru numeroşii vizitatori ai centrului istoric. Ceea ce pot afirma cu certitudine este vechimea casei (sec. XVIII), aşezată în rând cu alte clădiri din aceeaşi perioadă, pe o stradă la poalele Cetăţii.
Marc a fost invitat să ia loc în faţa unui birou din lemn masiv ocupat de un tip solid în costum şi i s-a înmânat fără o vorbă un plic sigilat care conţinea detaliile misiunii propuse. Atunci cand Marc a întrebat despre ce este vorba şi de ce i s-a dat acest plic, răspunsul primit nu a fost tocmai pe placul lui.” Ce vă face să credeţi că aş accepta această misiune dacă nu îmi spuneţi cine sunteţi şi de ce m-aţi ales pe mine?” insistă Marc; în acel moment ridicând capul şi privindu-l fix în ochi, tipul în costum rosti încet “deschide plicul şi vei înţelege!”. La scurt timp după aceasta omul a părăsit încăperea pe o uşă lăturalnică, lăsându-l pe Marc singur în cameră.
Plimbându-se pe străzile aglomerate din centru, nedumerit de situaţie, Marc oscila între două gânduri..să deschidă sau nu plicul. Firea lui curioasă nu a putut fi stăpânită pentru mult timp şi astfel s-a oprit într-un local liniştit, slab populat şi a citit conţinutul.
Subiectul misiunii a fost suficient de convingător încât să accepte provocarea. Inca tot nu conştientiza motivul, de ce tocmai el fusese ales, totuşi se părea că avea să afle mai târziu răspunsul. Pe măsură ce analiza conţinutul plicului îşi dădea seama că mica sa extravaganţă din ziar i-ar putea influenţa cursul vieţii spre o direcţie încă necunoscută dar în acelaşi timp palpitantă.
Ce nu ştia el însă, era că această misiune, ca orice provocare din viaţa unui om, avea să îl transforme iremediabil…cum anume? va decide el la momentul potrivit.
Era asa de concentrat asupra problemei încât nici nu observă că în local şi-au făcut apariţia doi prieteni cu care venise iniţial în Praga, Luiza si Giorgio. Fata îl zări şi se apropie de masa unde stătea absorbit de acea bucată de hârtie, şi-i atrase atenţia : “Ce poate fi atât de interesant încât nici nu observi că am intrat în local?”.
Marc era pe de o parte plăcut surprins să îi vadă, erau un reper familiar în toată incertitudinea care îi dădea târcoale, pe de altă parte se gândea să porneasca in aceasta misiune singur…concluzia imediată era că nici un om inteligent nu se aventurează singur într-un oraş străin pentru misiuni enigmatice, ştia că nu este un drum care să îl facă pe cont propriu.
Odată luată decizia, i-a pus în temă cu întâlnirea sa ciudată cu acel domn misterios, şi cu conţinutul plicului, iar cei doi au fost de acord să îl însoţească în această misiune.
După câteva beri, au pornit pe străzile întunecate ale capitalei în căutarea locului indicat în instrucţiuni, era vorba de Catedrala Sf. Vitus, a cărei construcţie a fost începută încă din 1334, dar a fost finalizată abia în secolul XIX în stil neogotic. Această operă de arhitectură, aparent foarte importantă pentru praghezi este situată în centrul oraşului vechi.
Atmosfera devenea tot mai apăsătoare pe moment ce se apropiau de locul indicat, puţinii vizitatori se evaporaseră, iar tăcerea nopţii era punctată doar de vuietul Vltavei şi de murmurul indefinit al oraşului de sub poalele Cetăţii.

Praga este un loc demonizat. Ii auzeai respirând din spatele zidurilor vechi, a ferestrelor zăbrelite, furişându-se pe străzile îin care în mijlocul zilei nu intâlneai ţipenie de om. Parcă fiecare conversaţie devenea ipocrită şi purta către realităţi ascunse ale spiritului mercantil. Un oraş de negustori, asta era Praga. Nu este deci de mirare că în plimbarea celor trei s-au petrecut lucruri uimitoare, care însă n-au fost asimilate la momentul respectiv. Şi cum ar fi fost pregătiţi pentru confruntarea de energii şi goana care i-a urmat, când fiecare suferea de o alterare a percepţiei? Marc se ameţise de la berile băute pe stomacul gol, iar Luiza valsa de colo-colo, cuprinsă de euforia unei pastile de un anumit tip. (Îmi vine sa îmbrăţişez lumea, s-o sugrum şi s-o fac să renască mai bună, mai pură), îi mărturisea ea lui Marc în clipele în care rămâneau singuri, Giorgio fiind prea ocupat cu manevrarea sofisticatului aparat de fotografiat. Sunt atâţia suferinzi pe lumea asta, şi animale în captivitate, suspina ea în continuare, iar Marc, afişând acea bună-dispoziţie sadică ce nu-l părăsea niciodată, o lua peste picior zicând : “Asa-i că te simţi mai hippie? Bun trip”.
Ajunsi in fata Catedralei, au fost cuprinşi de o uimire cvasi-religioasă : era un muzeu al trufiei umane, cu turlele înnegrite înălţându-se ca nişte harpoane înspre cer, săgeţi înfipte în trupul lui Dumnezeu; arhitectura dantelată a cornişelor şi garguii care o străjuiau creeau o senzaţie de fascinare, de vertij. Poziţia fiecărei statui era anunţată de o dâră neagră lăsată de ploaia ce se scurgea prin gura măcinată de intemperii a creaturii impietrite. Dedesubtul garguiului, Marc trăia sentimentul cel mai aproape de transcendenţă : senzaţia că privea nişte trăsături contorsionate şi ochii goi, prin care se scurgea noaptea lichidă. Stătea cu ochii holbaţi, ca pentru a imortaliza succesiunea ritualului pe care şi-l imaginase, şi în prelungirea acelei deschideri a căscat gura, spre a prinde acea picătura de apă revărsată din fălcile demonului.
În fântâna de lângă catedrală lumina reflectoarelor se transformă în volute spectrale, asemenea umbrelor fără chip care plutesc pe apele verzui. Marc plonjează cu picioarele goale în apa îngheţată, căutând bănuţii ce sclipesc pe fund. Un fascicul de lumină orbitoare îi arde retina, şi posesorul vocii hârâite care îi anunţase dis-de-dimineaţă începutul aventurii îl somează :
– Hei, nu te mai juca! Voi trei, veniţi cu mine!
Recunoscu uniforma neagră şi galoanele roşii ale paznicului Citadelei. Deci şi ăsta face parte din scenariu, cugetă Marc. Nu avu timp de reflecţii mai elaborate ; făcură câţiva paşi înspre un gang lateral. În semiîntunericul firidei se desena dreptunghiul unei uşi masive de fier încrustată cu arabescuri, peste care se aşternuse patina timpului ; paznicul alese o legătură de chei (mult prea noi după lucirile pe care le aruncau, observă Giorgio, atent la detalii) şi descuie uşa, care se dădu în lături cu un scârţâit abia perceptibil, lăsând să se întrevadă o scară în spirală. Cu un gest poruncitor şi oarecum galant, îi făcu semn lui Marc să intre.
Când păşi pe scara catedralei, era întuneric beznă. După câţiva paşi Marc se împiedică şi călcă în ceva moale care scânci. Îngheţă instantaneu : I se păru că recunoaşte în mogâldeaţa abia vizibilă un pui de om.

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #27

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.