Dialectica electorală

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Există doua tipuri de democraţie: participativă, unde deciziile colective se iau prin vot polular (referendum) şi reprezentativă, în care poporul alege un corp electoral – parlamentul, căruia îi delegă deciziile. Cea mai important e investirea executivului – guvernul. Cu excepţia perioadei democratice a Atenei antice, care îmbina oarecum ambele modele, definite mult mai târziu, instituţia electorală e invenţie britanică. Un corp de reprezentanţi ai populaţiei era definit, în evul mediu târziu, pentru a duce în teritoriu deciziile regale. O vreme nu aveau nici o atribuţie decizională. Însuşi cuvântul parlament derivă din situaţia că, aşteptând mesajele regale de purtat în teritoriile care-I triiseseră (prin vot), vorbeau într-o sală pusă la dispoziţia lor. Să reţinem că principiul elective era censitar, aveau dreptul la a fiu aleşi dintre cavalerii cu un venit minimal definit şi dreptul de a alege locuitorii care plăteau un impozit minimal stabilit. Cu timpul, mai ales după Magna Charta libertatum, impusă de baroni lui Ioan fără ţară, în 1215, Parlamentul a început a căpăta dreptul de a vota veniturile regale. Culminând cu războiul civil, dintre rege şi parlament, soldat cu decapitarea lui Carol I Stuart. Dar noi urmărim modul de alegere, iar nu evoluţia atribuţiilor parlamentului. Destule secole principiul votului censitar s-a păstrat. Secolul XIX a fost cel al reformelor electrale successive, sub presiunea noului partid liberal, după dispariţia treptată a vechilor whig şi tory. Fiecare reform mărea corpul electoral prin scăderea censului. În aceste secole sistemul parlamentar s-a impus, tot treptat, în mai toate ţările europene. Mişcarea sufragetelor, iniţiată în a doua jumătate a secolului XIX, dar devenită extreme de activă, la limita violenţei şi nu odată dincolo de aceasta, a venit în întâmpinarea obiectivului strategic al liberalilor (în sensul European al cuvântului, considerat de stânga în epocă, de a realize votul universal. Ceea ce este echivalent cu eliminarea censului din procesul electoral. Cum istoria e, nu odată, paradoxală şi chiar ironic, atingerea obiectivului s-a întors împotriva lor, fiind primele victim majore ale noului sistem electoral. În România votul universal a fost introdus abia după războiul de întregire a neamului, cum e numit în limbaj naţional tradiţional primul război mondial. Consacrat de constituţia din 1923.

Una peste alta, în linii mari, în ultimul secol votul, fie el formal, ca în dictaturi, fie mai mult sau mai puţin efectiv, în ţările mai mult sau mai puţin democratice, a rămas universal. Către sfârşitul secolului XX şi mai accentuat la acest început de mileniu, accelerarea la rigoare dioncolo de suportabilitatea naturii umane a dezvoltării, mai ales în ce priveşte tehnologia, mişcările de populaţie, comunicaţia, coroborată cu scăderea capacităţii doctrinelor politice clasice de a rezolva problemele sociale, mai vechi şi mai noi, doctrinele însele se află într-un process de erodare. Mai leas după aparenta implozie a imperiului roşu şi convertirea unei jumătăţi de Europă la o pseudodemocraţie. Sistemul politic însuşi pare a se apropia din ce în ce mai rapid de epuizarea potenţialului său de management raţional. Proliferarea corupţiei e alt symptom de epuizare a resurselor soluţionale ale sistemului. Iar spectacolul electoral a devenit un circ c\re ar fi comic dacă n-ar fi trist.

Aici vin şi-mi pun problema dialectic: oare sistemul electoral n-ar putea fi reformat din rădăcini, pe principiul spiralei dialectice? Adică părăsind minciuna şi ipocrizia ineficiente ale votului universal, pentru a reveni la cel censitar, dar pe un plan superior. Nici nu contează dacă principiul spiralei dialectice e creditabil lui Karl Marx sau lui Hegel, important e că el funcţionează în nu puţine aspect pragmatic ale vieţii. E adevărat, evoluţia biologic are sens unic, iar nu spiralat, dar evoluţia social a oferit destule exemple de regăsxire a unei paradigm revolute, reîmprospătate, prin acumulări material care, depăşind unprag natural, determină un salt calitativ, care proiectează o anume paradigmă pe acel plan superior.

Care ar fi planul superior c ear refuncţionaliza votul censitar? Elementar, dragii mei doctori Watsoni: schimbarea naturii censului. Să facem o paranteză înainte de a face o propunere: tot omul socoteşte că nimic nu-i mai firesc decât ca dreptul de a conduce automobilul pe drumuri publice, într-un spaţiu de interacţiune extrem de frecventă cu partenerii de traffic, sdă fie conferit legal în baza dovedirii competenţei care separă, cel puţin în teorie, pe producătorul inerent de accidente de şoferul care conduce preventiv. Nimeni nu s-ar gândi, cu excepţia scenaristilor unor filme catastrofice când o stewardesă reuşeşte să aterizeze dirijată de specialistul din turnul de control, dacă pilotul şi copilotul nu sunt în situaţia de a o face, că un avion, fie el de transport civil sau mai ales unul military, ar putea fi date pe mâna unuia care nu poseda brever de pilot, dovada unei şcoli complexe. Pe măsura complexităţii aparatului de zbor. Iar exemplele pot continua indefinit. Nimănui nu I se încredinţează operarea cu un sistem de o anume complexiutate, fără dovada competenţei de operare. Dar, domnilor juraţi, societatea însăşi e de departe sistemul cel mai complex. Mai complex decât complexul organism uman individual, mai complex decât orice component tehnică a sa. Şi atunci nu e o absurditate ipocrită să laşi problema fundamental a deciziei electorale pe seama unui corp electoral lipsit, în medie, de cultură politică? Ca şa nu mai spunem relative dezinteresat şi mai ales nemulţumit de structutilor manageriale actuale, la nivel politic şi administrativ.

Şi arunci iată soluţia dialectic: simplă ca oul lui Columb. Mai întâi principiul dreptului universal la vot, ca un dreot cucerit, nu se poate retrage. Dar alegatorii pot fi supuşi unui training. In loc să se consume resurse immense pentru a li se pune întrebări ca unor copii oligofreni de către media din ce în ce mai senzaţionalistă, din ce în ce mai tabloidizantă, nu mai bine resursele societăţii ar merita cheltuite pentru a educa şi instrui systematic cetăţeanul, pentru a-I da o minimă pregătire în meseria de cetăţean? La urma cărui training vine firesc o testare. Care nu discriminează, cid oar separă votanţii pe categorii de competenţă. Analfabetul politic rămâne cu un vot care contează un vot. Dar pe măsura avansului la această delicată şi dificilă învăţătură, dincolo de genunchiul broaştei, un vot să conteze x voturi. Pe o scară de la zero (unde un vot este egal cu un vot), până la 100% cunoştinţe politice. Posesorii unui astfel de certificate de competenţă, despre care poţi fi oarecum mai sigur că votează în cunoştinţă de cauză, ar beneficia de un număr convenit de voturi. Scara intermediară ar fi şi ea definită. Atunci întreaga campanile electoral s-ar schimba radical. Pe alegătroii cu procente mari nu-i mai poţi cumăra cu metodele déjà împământenite. Candidaţii ar fi suuşi, la rândul lor, la un effort de competenţă, petru a convinge partea corpului electoral cu pondere mai mare. promisiunile periodic neonorate ar fi obligate să scadă conform legii pieţii. Şi, o să se mire toată lumea, deşi nu am bază de calcul, instinctual îmi spune ca un asemenea prices electoral ar fi nu nuai mai efficient, nu numai ceva mai puţin ipocrit, nu numai ceva mai puţin corrupt, dar chiar ceva mai ieftin.

Desigur, Ideea, cu toată logica ei intrnsecă, întâlneşte mai bine de un secol de inerţie psihologică. Sistemul propus nici nu-i mai mult de o idée, nici măcar o schiţă, o eboşă. Dar, optimist incurabil, încrezător în forţa irepresibilă a raţiunii, împotriva tuturor aparenţelor contrare, ştiind bine că speranţa mea de viaţă în momentul redactării articolului nu-mi permite să visez la realizarea sistemului cât voi trăi, nu am de gând a mă ori să sper ca cel puţin nepoţii nepoţilor mei vor dansa după melodia asta.