Tribut lui Uwe Boll*

de Cosmin Leucuţa

 

E greu să mori. E obositor. Odată am visat că am murit. Că m-am omorât.

Da. Am visat că mi-am pus un pistol la cap, în frunte, de fapt,

şi am apăsat pe trăgaci. Şi nu s-a întâmplat

ceea ce mă aşteptam să se întâmple.

 

Afară era frig. Vântul sufla cu putere, tăios şi rece. Căzu în zăpadă şi se rostogoli pe pantă, până jos în stradă. Când se ridică, constată că era singur. Nu mai ştia de ce fugea sau de cine fugea. Simţi un obiect cu formă ciudată în buzunarul de la piept al cămăşii. Scoase de acolo o pereche de ochelari de soare. Îi privi. Erau negri – un negru care abia îi permitea să vadă prin ei. Îi puse pe ochi şi totul se întunecă în jurul său. Lumina care provenea de la felinarul din apropiere aproape că nu se mai putea distinge. Încă nu mai văzuse o pereche de ochelari de soare cu aşa o putere de estompare. Trebuia să erau speciali. Îi puse în buzunarul de la piept şi o luă pe marginea străzii.

Maşinile treceau pe lângă el grăbite, dar nu se gândea să îşi ridice un braţ, să facă semn vreuneia să îl ia şi pe el.

 

 

***

 

 

Se născuse într-o zi de noiembrie, friguroasă şi uscată. Un băieţel adorabil, şi, în consecinţă adorat de toţi, mai ales din cauză că se născuse într-o zi specială.

În acea amiază de 21 noiembrie, la ora 16 şi 37 de minute, adică cu 5 minute înainte ca băiatul să se nască, o eclipsă totală de soare împodobi cerul cenuşiu timp de 20 de minute, şi când soarele rece îşi făcu din nou apariţia din spatele lunii, băiatul era deja adus pe lume, spălat şi pus în braţele maicii sale, înfăşurat într-un prosop alb, pufos. Ea îl privea mândră. Iar copilul se odihnea, liniştit – spre deosebire de alţii – şi gângurea mut, în timp ce visa la viaţa care i se aşternea înainte.

 

A doua zi fu dus acasă, şi aşezat în pătuţul de lemn masiv, în colţul camerei încălzite şi luminate prin cele două veioze portocalii. Maică-sa, Becca[2], îl privea de pe margine şi zâmbea sincer impresionată de minunea creaţiei. Se simţea ca un Dumnezeu, iar copilul era Iisusul ei personal. Privii ochii copilului. Acesta avea ochii tatălui său. Îi zâmbeau liniştiţi, ca şi cum ascundeau un secret, şi nu observă nimic deosebit în legătură cu ei. Totuşi, femeii i se păru ciudat faptul că copilul nu plângea aproape deloc. Părea împăcat cu tot ce era în jurul său. Medicii o asiguraseră că nu era ceva neobişnuit ca un nou-născut să tacă din gură. Era mai rar, dar nu neobişnuit. Femeia luă informaţia de bună, şi se bucură de liniştea din casă. Îşi mai privi odrasla încă odată. Îl luă în braţe şi îl sărută, iar copilul îi zâmbi cu ochii lui mari şi negri, moale ca o perină în braţele ei.

Amândoi erau fericiţi. Copilul observă un pandantiv negru la gâtul ei. O piatră preţioasă, un carbonado[3] încastrat în argint care se pendula peste bluza de lână. Copilul apucă pandantivul şi îl trase spre el. Femeia simţi smucitura, şi fiindcă pandantivul era o moştenire de familie, îşi apropie gâtul de copil, astfel ca să nu se rupă lanţul.

Observă reacţiile copilului. Nu vroia să tragă de pandantiv, ci numai să îl studieze, să îl cerceteze cu privirile. Îl apropie de ochi şi îl întoarse pe o parte şi pe alta. Femeia îl sorbea din ochi. Imaginea copilului purtându-se ca un bijutier experimentat era … cel mai frumos lucru pe care îl văzuse în viaţa ei.

Începu să râdă pe înfundate, ca să nu îi strice concentraţia. Şi-ar fi dat o mână să fi avut pe cineva să le facă o poză în acel moment. Copilul nu se mai sătura de pandantivul negru, dar era vremea de culcare, aşa că maică-sa îl puse înapoi în pătuţ. Copilul se văzu întins pe spate, dar se încruntă şi se bosumflă, şi întinse mânuţele dolofane spre pandantivul negru care acum atârna deasupra lui.

Maică-sa observă gestul şi expresia şi pufni în râs, apoi spuse solemn:

– E vremea să ne culcăm, ca să creştem mari şi puternici.

Copilul o privi, ca şi cum ar fi înţeles-o, şi mânuţele i se retraseră încet, iar privirea îi reveni la cea împăcată pe care o avusese înainte, ca si cum ar fi spus „Bine mămico, înţeleg, o lăsăm pe altădată.”

Femeia observă calmul cu care copilul se resemnase, şi brusc liniştea i se părea ca fiind prea … liniştită. O lovi ideea că ceva era în neregulă, dar … apoi alungă gândul. Se ridică de pe marginea pătuţului, privindu-şi în tot acest timp copilul, care stătea liniştit, cu mânuţele pe sub păturică. Brusc, şi le scoase afară, şi le puse peste păturică. Apoi îşi ridică privirea serioasă spre mama sa. Totul în cea mai deplină linişte.

Femeia se încruntă. Rămase nemişcată, încercând să îşi dea seama dacă tocmai se întâmplase ceea ce i se păruse ei că se întâmplase.

Copilul îi zâmbi, şi imaginea feţişoarei lui rozalii îi spulberă orice gând. Se aplecă şi îl sărută, apoi ieşi din cameră. Copilul o urmări cu privirea, apoi închise ochii şi adormi.

După câteva zile, femeia îi spuse soţului, Alec, seara, după ce acesta se întoarse de la lucru, şi făcură dragoste, stând în pat, pe întuneric:

– Cred că ceva nu e în ordine cu micuţul.

El[4] se întoarse spre ea, zgâriindu-i umărul cu barba nerasă.

– Cum adică ?

– Nu ştiu. Nu pot spune cu exactitate ce e, dar … mi se pare că nu se poartă ca un copil normal.

Pauză.

– Cum ar trebuui să se poarte un copil la câteva zile ? râse bărbatul.

– Nu ştiu. E … prea liniştit. Nu plânge, nu protestează, nu … mi se pare că e foarte matur în legătură cu toate problemele care îl înconjoară.

Bărbatul se ridică într-un cot şi o privi. Apoi râse.

– Şi nu îţi pare bine că ai linişte ?

– Tocmai asta e problema. NU trebuie să am linişte. Am un copil, un sugar care ar trebui să îmi facă viaţa un calvar, să nu mă lase să dorm noaptea, de fapt să nu NE lase să dormim noaptea, să se cace în pantaloni de trei ori pe zi, să se apuce de tot şi de toate …

– Şi nu se cacă pe el de trei ori pe zi ? râse bărbatul şi îşi aprinse o ţigară.

– Asta e serios, nu râde.

– Nu râd, se scuză bărbatul, deşi se abţinea cu greu, dar nu îmi vine să cred că te plângi pentru că nu ai pe cine schimba de trei ori pe zi.

O privi cu prietenie.

– Gata. Ai dreptate, faptul că nu se cacă pe el de trei ori pe zi e ceva grav. Nu am mai auzit de aşa ceva până acum.

– Îţi baţi joc de mine ?

– Nu. Ce altceva nu mai face ? se interesă bărbatul.

Femeia îi explică.

– Hm, cred că ar trebui să mergi cu el la o consultaţie. Starea asta de catatonie nu are niciun sens.

– Dar nu e o stare de catatonie. Ţi-am spus, mă simt ca şi cum mă urmăreşte, în mod conştient, ca şi cum aşteaptă ceva. Şi ochii lui … Dumnezeule !

– Ce e cu ochii lui ? se miră tatăl, suflând fumul spre geamul dschis.

– Nimic, adică nimic în neregulă, fizic, din câte îmi dau seama, dar are o privire …

– Credeam că copii nou născuţi nu văd, sau nu văd aşa bine până la o anumită perioadă.

– Mda. Dar mă priveşte de parcă ar şti tot ce am făcut până în prezent, toate relele şi toate lucrurile bune.

Bărbatul se ridică în capul oaselor, stinse ţigara în scrumiera de pe noptieră, şi se dădu jos din pat. Îşi trase pe el un tricou şi o porni spre camera copilului. Uşa întredeschisă se dădu la o parte încet, fără scârţâieli, şi bărbatul se apropie de pătuţ. Se lăsă pe vine şi privi la feţişoara rotundă a micuţului. Dormea adânc, cu un braţ ridicat lângă cap, pe perină, şi cu celălalt braţ peste marginea păturii. Gulerul pijamalei era şifonat. Buzele îi erau întredeschise, şi obrazul îi era roşu. Bărbatul ridică o mână deasupra lui. Îl atinse uşor. Femeia intră chiar atunci în cameră. Se repezi la el.

– Ce faci ? O să îl trezeşti.

– Asta şi vreau.

– De ce ?

– Să vedem ce se întâmplă.

Îl zgâlţâi încet pe copil. Nimic. Îl mai zgâlţâi încă odată. Nimic. Încă odată, de data aceasta mai îndelung. Copilul deschise ochii. Bărbatul tresări. Femeia se apropie şi ea de pătuţ.

Copilul îşi întoarse privirea spre ei. În linişte. Nu scoase absolut niciun sunet. Părinţii lui se priviră, şi inimile începură să le bată mai tare. Ceva era clar în neregulă.

Bărbatul trase pătura de pe trupul copilului, dezvelindu-l. Un picioruş era dezgolit. Cracul pijamalei se ridicase în sus, pe genunche. Bărbatul îl ciupi, încet, atent, dar destul cât să simtă şi să reacţioneze. Amândoi îl priviră.

Ochii negri ai copilului le întoarseră privirea. În cea mai mare linişte. Tatăl îl mai ciupi odată. Nimic. Dar copilul nu mai rămase indiferent. Îşi îndreptă privirea spre piciorul dezgolit, apoi îşi privi tatăl, încruntat.

– Ceva nu e bine. Sună medicul ! decretă bărbatul.

Femeia se conformă, şi apoi se îmbrăcară în fugă. Medicul îi primi chiar în seara aceea.

După un control aprofundat, medicul de familie constată cele mai bizare lucruri. Copilul nu era surd, orb, mut, idiot, autist, blazat, nu avea o problemă cu glandele lacrimare şi nici nu suferea de vreo afecţiune care să îl împiedice să se comporte ca un nou născut normal. Răspundea la stimuli, avea o constituţie normală, pentru vârsta lui, nu era nimic ieşit din comun în legătură cu el. Atâta doar că era foarte calm, şi se manifesta într-un mod eficient atunci când ceva îl deranja.

– Nu e nimic în neregulă cu el, dar nici nu am mai vazut vreodată un copil de vârsta lui care să fie atât de conştient de ce se află în jurul lui. În mod normal, nu ar trebui să poată să distingă persoanele sau obiectele, dar se pare că o poate face, şi încă cu o precizie uluitoare. E ca şi cum, desigur, e doar o teorie, nimic demn de lua în seamă, dar m-aş hazarda să afirm chiar că … copilul dumneavoastră … nici nu ştiu cum să mă exprim. E o prostie oricum.

Medicul îşi dădu jos halatul alb, şi îl agăţă pe un cuier, se sprijini pe marginea biroului şi privi gânditor. Mama îşi îmbrăca copilul.

Plecară cu el acasă, şi îl culcară. De atunci, mereu şi-au pus în sinea lor, dar fără ca să o facă cunoscută şi celuilalt, întrebarea următoare: „Ce avea de gând să spună medicul, şi s-a oprit, crezând că face o greşeală ?”

Şi ceea ce medicul a vrut să spună era, probabil, asta: că băiatul suferise un fel de boală a sufletului, dar nu neapărat în sensul rău al cuvântului, ci în sensul că îl afectase, îl schimbase, sau mai degrabă accelerase anumite procese de conştiinţă, şi copilul se trezise simţind lucruri pe care în mod normal nu avea cum să le simtă la vârsta aceea, ştiind lucruri pentru care ar fi trebuit să mai aştepte vreo treisprezece ani ca să le ştie, şi toate aceste lucruri medicul le putuse citi nu prin stetoscop sau prin alte aparate, ci prin ochii copilului.

Ochii săi aveau să fie foarte … apreciaţi.

Dar asta, mai încolo. Deocamdată, ne preocupăm de cele importante la momentul de faţă.

 

 

***

 

 

Trecuseră deja 5 luni. Copilul tot nu plângea. Zâmbea ocazional, ca şi cum ar fi realizat oarecare ironie, dar niciodată nu plângea. Gângurea, şi deschidea gura destul de des, de parcă ar fi vrut – realmente – să spună ceva, dar nu plângea. Şi nici nu făcea pe el. Spre exasperarea mamei sale.

Îl trezi într-o dimineaţă, din plictiseală, şi îl duse în sufragerie, să îi dea să mănânce. Partea proastă în legatură cu lipsa plânsului era că nu putea să îşi dea seama când îi era foame copilului. Aşa că îl hrănea după cum primise instrucţiuni. În dimineaţa aceea îi pregătise un papanaş foarte fin, din brânză de capră, cu smântână proaspătă şi cu puţin, dar numai puţin zahăr măcinat.

Copilul fu aşezat pe canapea, maică-sa se lăsă lângă el, şi începu să îi dea să mănânce, în timp ce vorbea cu el nimicuri.

Copilul o privea serios, deschizând guriţa larg, de fiecare dată când linguriţa se apropia de el, fără să îşi ia privirea de la chipul ei, mereu schimbător. Era fascinat de mama lui. În dimineaţa aceea îşi prinsese părul lung şi negru – ca abanosul dintr-o poveste ce urma – într-un coc micuţ, care îi punea în evidenţă urechile mici şi rotunde, bărbia uşor proeminentă şi gâtul subţire. Copilul părea hipnotizat, şi îşi muta privirea de la o trăsătură la alta, nesatul de toate câte vedea.

Femeia observă iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară, privirea copilului, şi se simţi stânjenită. Ca şi cum vecinul ar fi surprins-o dimineaţa, înainte de a se îmbrăca, când purta de obicei o pereche de chiloţei albi, care îi acopereu numai jumătate de fesă, şi … cam atât.

Linguriţa era la jumătatea distanţei dintre bol şi gura copilului. Femeia retrase linguriţa, o înfundă în papanaşul călduţ, şi depuse bolul pe masă. Apoi se ridică, şi îl privi pe copil. Acesta îşi ridică privirea mirată spre ea, cu ochii aceia negri şi pătrunzători – poate mai pătrunzători decât ar fi trebuit să fie – şi cu buziţele strânse, fapt care făcea ca bărbia lui semi-dolofană să se strângă într-un boţ rotund şi alb. Femeia îi întoarse spatele şi se duse direct în baie. Copilul rămase pe canapea încă o oră bună, până când mama lui se întoarse. Dar scoase niciun sunet. Tăcut, îşi toti privirile umede prin încăpere, studiind tot ce se afla în jurul său.

Apoi maică-sa se întoarse, şi îl luă în braţe. Îl depuse iarăşi pe canapea, şi reluară micul-dejun.

Copilul continua să o privească, dar parcă acum o făcea mai pe ascuns, deghizat, ca şi cum realizase că acest lucru nu îi făcea plăcere. După ce terminară de mâncat, maică-sa după cum era deja obişnuită, îl duse în baie, îl dezbrăcă şi îl puse pe marginea toaletei. Nu trecu mult şi copilul îşi dădu drumul.

– Când o să creşti, trebuie să te întreb cum ai facut asta, spuse femeia, mai mult pentru ea.

Îl spălă apoi, iar el stătea cuminte, şi închidea ochii ca să nu îi intre şamponul în ei, iar apoi râseră când maică-sa făcu broaşte la el pe burtică, şi apoi stătu cuminte şi nu încercă să se caţere pe pătură, când maică-sa îl dădu cu pudră de talc. Apoi îi dădu pe el o pereche de chiloţei cu căluţi albaştri, fără scutec, desigur, şi o pereche de pantalonaşi maro, şi un tricou alb, şi un pulover verde, ciorăpei şi pantofi din aceia fără vreo formă, fiindcă piciorul îi era foarte mic, şi apoi plecară al plimbare.

Era o zi frumoasă de aprilie, relativ caldă, şi plină de oportunităţi.

Se plimbară prin parc, dar nu făcură nimic, numai stătură pe băncile recent vopsite în roşu şi galben, mâncară vată pe băţ, se holbară prin vitrinele din centru, şi către ora 3 se întoarseră acasă.

Mama avea de gătit. Tatăl invitase la masă nişte prieteni, şi conform standardelor sociale moderne, maică-sa trebuia să împresioneze prin originalitate şi maiestrie. Aşa că băiatul fusese pus într-un loc unde putea fi supravegheat, şi lăsat să se … joace. Oricum, nu prea conta. Maică-sa nu ştia dacă vârsta era de vină, sau dacă copilul avea gusturi necomformiste în legătură cu joaca. El pur şi simplu stătea, înconjurat de jucării care ar fi făcut pe alţi copii imuni la orice necesităţi fiziologice, el stătea şi o privea cum pregătea celebrul ei pui cu ciocolată.

Îşi înclina căpşorul la dreapta sau la stânga, cu ochii mereu larg deschişi (nu neapărat mari, dar larg deschişi), şi părea că vrea să memoreze tot ce se petrecea în jurul său.

La un moment dar, buzele i se desprinseră, şi ridică mânuţa dreaptă spre uşa de la intrare, arătând cu un deget subţirel exact spre vizorul încastrat în lemnul de cireş din care era făcută uşa de la intrare. Desigur, maică-sa nu observase gestul. Îşi vedea mai departe de gătit.

Copilul îşi muta privirea încet, de la uşă la maică-sa, şi invers. După trei minute şi şapte secunde, renunţă, şi îşi lăsă mânuţa în poală. După alte zece secunde se auzi o bătaie în uşă. Fermă, dură, exact aşa cum ar trebui să fie o bătaia în uşă a stăpânului casei. Femeia lăsă pe plită tava, şi se năpusti să deschidă. Repede-repede, să nu se ardă puiul. Deschise, îşi sărută bărbatul, apoi se întoarse repede la cuptor.

Purta o rochie mulată pe corp, neagră, până deasupra genunchilor, care, copilului i se părea că arătau adorabil, şi o pereche de pantofi fără toc, tot negri, iar peste, şorţul de gătit, care oricum era cam de prisos, fiindcă se păstrase curat pe toată durata gătitului.

– Invitaţii sosesc peste jumătate de oră, spuse tatăl, în timp ce îşi agăţa pardesiul. Se apropie de femeie, şi o cuprinse de talie, punându-şi bărbia nerasă la ea pe umăr. Palma lui urcă încet spre unul dintre sâni, şi …

– Încetează, râse ea în timp ce manevra tava.

– Femeie, începu el pe un ton teatral, sunt obosit, am avut o zi mizerabilă la birou, aşa că atunci când vin acasă şi vreau ceva, primesc, ne-am înţeles ? râse el.

– Nu acum, am treabă, şi în niciun caz nu AICI, îi spuse ea, pe un ton serios, arătând cu capul spre copilul care îi privea din camera de zi.

Bărbatul îşi drese vocea, şi se aranjă, apoi se îndreptă spre copil.

– Vecina te întreabă dacă mergi la ea mai încolo, la o cafea, spuse el în timp ce îşi lua băiatul în braţe. – Uite ce mare eşti. Ar trebui să mă ridici tu pe mine. Ha ? Ce zici ?

– Când a întrebat ?

– Când am urcat, am dat nas în nas cu ea. Ducea gunoiul.

– Ea ducea gunoiul ? Jur, copilul ăla al ei e un netrebnic de ultimă speţă. Nu o ajută cu nimic.

– Mda, oftă bărbatul. Părerea lui în această problemă era că vecina îşi merita soarta. Cum îl creşti, aşa îl ai, era deviza lui. Îşi privi orasla. – Tu nu o să creşti un netrebnic mare şi prost, nu ? Tu o să îşi ajuţi mămică să ducă gunoiul, nu-i aşa ?

Şi pentru o clipă, i se păru că băiatul aprobase din cap.

– Du-l pe Cezar la culcare.

– E Caesar, nu Cezar. Nu mai stâlci numele. Rămâne aşa, nu îl schimbăm. Şi oricum, nu e cam devreme ? se miră bărbatul.

Femeia se întoarse spre el, zâmbind ironic.

– Aşa vorbeşti de parcă chiar ai şti când e ora lui de culcare. Du-l sus şi culcă-l. Eu trebuie să termin aici, până nu apar ei. Hei. Stai puţin.

Se apropie de ei, şi îşi sărută copilul. Îi zâmbi soţului ei.

Bărbatul urcă scările la etaj. Îl îmbrăcă pe Cezar în pijămăluţe şi îl băgă sub cuvertura pufoasă şi caldă. Se lăsă lângă el. Copilul îl privea, ca de obicei, aşteptând să audă ceva, sau voind să spună ceva. Bărbatul îi mângâie creştetul invadat de cel mai negru păr pe care îl văzuse vreodată la un copil. Băiatul zâmbi, dezvăluind patru dinţişori albi. Îi plăcea. Scoase mâinile de sub cuvertură şi încercă să prindă palma tatălui. Se jucă un pic cu degetele groase şi lungi ale bărbatului.

– Caesar … îţi place numele ăsta ? Mie îmi place, spuse bărbatul. – E un nume puternic. De aceea ţi l-am dat aşa cum l-a primit şi el. În stilul vechi. El a fost un bărbat puternic. Şi un conducător iscusit. Şi tu vei face lucruri mari. Presimt asta, spuse şi îi mai mângâie odată creştetul. – Se vede în ochii tăi asta. Zâmbi meditativ. – Gata, trebuie să plec. Mămica mă aşteaptă jos. Noapte bună … fiule.

Îi privi ochii negri şi observă că irisul lor părea mai mare. Îşi spuse că probabil era din cauza luminii difuze. Îi trase cuvertura peste mânuţe, până la gât, şi se aplecă să îl sărute pe frunte. Apoi ieşi. Băiatul aşteptă până când uşa se închise, şi atunci îşi scoase mânuţele afară, şi le aşeză peste cuvertură.

 

 

***

            A doua zi, când maică-sa intră în camera lui, primul sunet pe care Caesar îl auzi, fu un ţipăt. Primul ţipăt din viaţa lui. Un sunet înfiorător, primul dintr-un lung şir de asemenea sunete care aveau să îi domine prezenţa. Dacă în cazul majorităţii copiilor, asemenea ţipete intervin cu ocazia ruperii de braţe sau de picioare, sau în cazuri ce implică cuţite şi tăieturi adânci, la el era ceva mai curat, mai simplu.

După exact paisprezece minute şi douăzeci de secunde, mama lui dădu buzna în spitalul municipal, ţinându-l strâns în braţe. Îl aruncă[5] pe masa medicului de gardă, cerând să i se spună ce era în neregulă cu el.

Medicul îl privi, şi se dădu înapoi. Apoi îndrăzni să se apropie. Îşi scoase lanterna şi îi verifică vederea. Apoi îl palpă, îi luă pulsul, îi făcu o serie de analize de rutină, şi apoi dădu nişte telefoane. Femeia stătea lângă copilul ei, şi plângea, neînţelegând cum era posibil aşa ceva. Nu că ar fi fost neapărat ceva grav, dar era … neomenesc. Acesta era singurul semn real că Caesar al ei păţise ceva.

Trebuie să mai menţionăm că doctorul de gardă era un om cu frica lui Dumnezeu, dar cu toate astea, rămase impasibil la teoriile femeii înnebunite. Pur şi simplu i se părea prea fantastică explicaţia ei. Aşa că mai dădu nişte telefoane. Femeia se calmase între timp, cu ajutorul unei injecţii. Îl asculta pe doctor cum vorbea la telefon. Auzi şase „îhâm”-uri, trei „da”-uri, încă un „îhâm”, încă trei „da”-uri, un „nu”, apoi încă un „da”, o pauză prelungă, un „îhâm”, un „da” şi în final un „mulţumesc”, şi apoi medicul trânti receptorul în furcă.

– Deci ?! Ce se întâmplă cu copilul meu ?

– NU ştiu, răspunse medicul dezamăgit. – Nu pot da niciun răspuns concret, fiindcă … situaţia e fără precedent. Pare sănătos. Fizic nu e nimic în neregulă. Răspunde excelent la stimuli, testele interne au ieşit bine … Am nevoie de timp.

Femeii îi căzu falca.

– Şi eu ce fac ? Cu el, adică ?

– Nimic. Îl luaţi acasă.

– Nu îl internaţi, nu îl ţineţi aici ? se congestionă ea.

– Nu am pentru ce să îl ţin. Vi-am mai spus, nu e nimic în neregulă cu el. Oricum, nimic detectabil. O să mă interesez, vă promit, să vă anunţ când ştiu ceva. Dar până atunci … nu e nimic de făcut. Nu se cere nimic. Copilul dumneavoastră e perfect sănătos. Luaţi-l acasă. Vă rog. Şi nu vă mai faceţi griji.

Femeia ieşi, cu copilul în braţe.

Medicul puse iarăşi mâna pe receptor.

 

 

***

 

 

Femeia se aşeză pe canapea. Caesar era sus, la el în cameră. Dormea, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Ea îl sunase pe soţul ei şi îi ceru să vină urgent acasă. El protestă, dar când fu pronunţat numele copilului, situaţia deveni din „chestionabilă”, „sigură”.

Receptorul fu trântit în furcă, şi genunchii începură să tremure, ochii erau lipiţi de ceasul de pe coridor.

Bărbatul dădu buzna în apartament la scurt timp, şi ea îl luă în primire.

– Ce s-a întâmplat ? ceru el.

Ea îi povesti.

 

 

***

            – Alo. Bună ziua. Aş dori să vorbesc cu dr. Anath. Da, e urgent.

O pauză.

– Anath la telefon, se auzi o voce guturală, obosită. Cine e ?

– Doctore, sunt Elenor. Garth Elenor.

O altă pauză. Mintea bătrânului Anath nu mai funcţiona ca pe vremuri, dar cu siguranţă îş iamintea de Garth Elenor. Fusese cel mai strălucit şi mai promiţător student al său.

– Ah, desigur, vechiul meu prieten. Ce mai faci ? Cum o mai duci ? Nu ne-am mai auzit de …

– De prea multă vreme. Am o problemă. De ordin medical.

– Ascult, spuse bătrânul.

Garth îi eplică problema.

– Hm, replică bătrânul.

Desigur, avea două feluri distincte de a ofta. Unul era acel „hm” pe care îl scoate toată lumea, când se întrevede o problemă rezolvabilă, dar totuşi, o problemă, iar celălalt, era acel „hm” pe care profesorul Anath îl scotea atunci când se gândea la ceva cu atâta ardoare şi plăcere, încât devenise un sunet al plăcerii pentru el, şi nu un oftat.

„Hm”-ul pe care îl mormăise bătrânul era din categoria a doua.

– Am apelat la dumneavoastră, fiindcă nu ştiu pe nimeni altcineva care să mă poată ajuta. Şi cred că dumneavoastră ştiţi despre ce vorbesc.

– Ai dreptate. Ştiu despre ce e vorba. Dar înainte trebuie să văd cu ochii mei. Ar fi pentru prima dată. Până acum am auzit numai din cărţi de aşa ceva. Se zice că e o chestiune de suflet, nu de trup, nu de carne. Hm. Aş vrea foarte mult să văd copilul. Crezi că poţi aranja asta ?

– Depinde.

– De ce ?

– De motive. Mama e foarte speriată, dar dacă i se oferă o garanţie a vindecării, cred că ar fi de acord, spuse Garth.

– Nu promit nimic. Poate doar răspunsuri. Aranjează întâlnirea.

– Vă anunţ când suntem gata.

Bătrânul închise. Privi la biblioteca imensă care se ridica pe un perete din faţa lui. Se apropie de ea, şi căută, cu privirea obosită din spatele ochelarilor, o carte. O carte specială. La secţiunea S.

 

 

***

            Copilul nu se comporta diferit. Lumea era agitată în jurul său, maică-sa avea ochii umezi tot mai des, şi îl drăgălea mai rar, iar taică-su era prevăzător, dar copilul nu era diferit. Dormea la fel de bine. Mânca la fel de mult. Zâmbea – nu râdea – ca şi cum nimic nu se întâmplase. Şi, într-un fel, aşa şi era. Avea acum opt luni de zile, şi de opt luni de zile totul era aşa cum fusese în prima zi. Mă rog, poate nu chiar totul, dar oricum, mare parte din acest tot.

Ceea ce se vedea acum, se declanşase recent, dar fusese ascuns acolo, înăuntrul său, mereu. Încă din prima zi, din prima oră, din prima secundă de viaţă a copilului. A acelui copil cu părul negru ca smoala, cu gropiţe în obrajii durdulii, cu buzele acelea rozalii-vinete, cu privirea fermă, serioasă, şi cu ochii mereu atenţi la tot şi la toate.

Caesar începu să umble. Poate un pic mai târziu decât un copil obişnuit, dar cei din jurul său se lămuriseră că, în mod cert, el NU era un copil obişnuit. La început se târâse în patru labe, lovind cu capul mobila din casă, apoi se ridică în genunchi, şi după o vreme, în picioare. Culmea era că, nu trebuia sprijinit. Era adevărat că se cam clătina, dar, totuşi, erau primii lui paşi, şi nu avea nevoie de asistenţă. Părinţii erau mândri, dar sentimentul era oarecum umbrit de celălalt neajuns al copilului.

Ori de câte ori îl priveau, nu se puteau gândi, cum ar fi fost dacă nu avea …

Dar treceau peste. Trebuiau să treacă. Nu era nimic de făcut. Cel puţin nu până când nu îl vedea omul acela, Anath. Şi nici măcar el nu promitea nimic.

Curând veni şi ziua.

Garth telefonă şi le spuse celor doi că Anath era pregătit, şi că avea să vină cu el în acea după-masă. Femeia deveni nervoasă în clipa în care puse receptorul în furcă. Urcă la Caesar, stătu deasupra patului său timp de mai bine de o oră, privindu-l cum doarme, cu braţele peste cuvertură. Văzuse scena de zeci de ori, dar nu se plictisea niciodată. Îi veni să râdă. Copilul arăta serios, cu capul într-o parte, cu sprâncenele arcuite, uşor încruntat, şi cu braţele peste cuvertură. Se aplecă spre el, să îl adulmece. Era o chestie pe care îi plăcea să o facă, când copilul dormea. Îi plăcea cum mirosea. Mirosea a … tinereţe, a inocenţă, şi … a rumeguş. Şi parcă şi a bomboane vechi cu mentă, uitate în bombonieră de cine ştie când.

Se apropie de feţişoara lui, să îl sărute. Închise ochii când buzele fierbinţi atinseră obrazul răcoros şi puhav al copilului, iar când îi deschise, se sperie şi se retrase brusc. Caesar deschise ochii, dar rămase în aceeaşi poziţie.

Pentru o clipă, femeia se simţi ca şi cum fusese prinsă cu un cuţit însângerat în mână. Apoi copilul zâmbi, şi ochii lui zâmbiră odată cu el. Ridică mânuţele spre mama lui.

***

            Bătrânul intră în casă în seara aceea, ud de la ploaie. Îşi lăsă umbrela sprijinită de peretele holului, şi intră în camera de zi. Făcu cunoştiinţă cu părinţii, care păreau calmi – probabil era calmul dinaintea furtunii – şi apoi i se servi un ceai negru, cu lapte. Băură în linişte, apoi bătrânul spuse:

– Să nu o mai lungim. Unde e copilul ?

– Sus, spuse Becca şi se ridică instinctiv de pe canapea.

Bătrânul o opri cu un gest scurt.

– Nu. Numai eu cu Garth urcăm. Nu e nevoie de voi doi.

Femeia îşi întoarse ochii spre soţul ei, dar acesta rămase neclintit, şi consolidă vorbele bătrânului:

– Are dreptate. Să îi lăsăm să îşi facă treaba. Aşteptăm.

Apoi mai sorbi o dată din ceai.

Bătrânul şi Garth urcară precauţi – de parcă se pregăteau să facă o exorcizare, şi nu o consultaţie – spre camera copilului. Părinţii aşteptau jos. Becca se foia neliniştită pe canapea, iar Alec privea în gol.[6]

Uşa camerei se deschise cu un scârţâit şi se închise la loc, cu un sunet înfundat.

Garth se apropie de copilul care dormea şi se aplecă asupra pătuţului.

Bătrânul îşi lepădă geanta de pe umăr, încet, pe covorul gros, şi scoase din ea o carte groasă, învelită în piele maro, cu un semn de carte atârnând dintre pagini ca o limbă de şarpe mut.

Treziră copilul, şi, în ciuda aşteptărilor, Anath nu se sperie. Se aşteptase – pardon, se pregătise – să vadă ce vedea în acel moment, şi gândi în sinea lui: „Nimic nu se aseamănă cu faptul real.”

Apoi ridică copilul în braţe.

 

 

***

            Coborând în camera de zi, fură întâmpinaţi de părinţii nerăbdători.

– Să stăm jos, sugeră Anath.

Femeia sea runcă literalmente pe canapea şi se pregăti pentru veste. Alec se aşeză lent pe un fotoliu, şi îşi împreună braţele pe piept, privind direct la bătrân. Acesta deschise gura şi spuse:

– Aş putea primi o cană cu ceai ?

Femeia lăsă privirea în jos, încruntată, încercând să înţeleagă ce îi spusese bătrânul, şi apoi îl privi mirată:

– Ce legătură are asta cu copilul ?

– Absolut niciuna. Numai că mi-e sete, şi aş dori ceva de băut. Dacă nu vă e cu supărare, desigur.

Soţul ei îi făcu semn să aducă de băut pentru toţi. Becca se ridică nervoasă, se duse în bucătărie unde sparse din neatenţie două căni negre, de porţelan indian, şi o vază de sticlă vişinie în care nu fuseseră puse niciodată flori.[7] Se întoarse cu o tava şi o aruncă pe masă, apoi îşi reluă poziţia pe canapea.

Bătrânul îşi luă tacticos cana de pe tava, şi sorbi zgomotos şi lent din conţinut. Se opri scârbit şi depuse cana pe tavă.

– Zahăr ?

Becca îl străpunse cu o privire care ar fi despciat un diamant. Aduse şi zahărul acela nenorocit, şi se puse pe aşteptat.

Bătrânul îşi îndulci cana cu şase linguriţe – menţionând în treacăt că îi place zahărul foarte mult – şi apoi încercă iarăşi ceaiul. Se declară mulţumit, aşa că se lăsă pe spate şi deveni serios.

– Nu e nimic în neregulă cu copilul dumneavoastră, rosti pe un ton impersonal.

Părinţii răsuflară – literalmente şi zgomotos – uşuraţi.

– Asta, dacă nu luaţi în considerare faptul că ochii lui sunt cum sunt, le-o tăie bătrânul. Şi întâmplarea face că există şi un nume pentru ceea ce are el.

Alec şi Becca se aplecară în faţă, să audă.

– Aţi auzit vreodată de Walter Gallagher ?

Clătinară din capete.

– Ei bine, Walter era un om de ştiinţă şi un ocultist obişnuit. Într-o zi a devenit tată. Până acum nimic ieşit din comun. Dat fiind ocupaţia sa, îşi ignora copilul cât de des putea, până când într-o zi l-a luat în braţe şi a observat că ceva era în neregulă cu el.

Apoi făcu o pauză.

– Spectrumi Ataer. Aşa se numeşte afecţiunea.

– Ce înseamnă ? întrebă Becca.

– Din punct de vedere lingvistic, nimic. Walter nu le prea avea cu latina, dar ca orice om de ştiinţă îngust la minte, credea că orice descoperire trebuia denumită pentru prima dată în limba latină. Aşa că s-a pus pe treabă, căutând o denumire. Nu a făcut o treabă foarte bună, dar măcar a încercat. Apoi a început să investigheze. Să facă cercetări pe propriul copil.

– Ce se întâmplă cu Caesar ? Asta e tot ce ne interesează, spuse Alec.

– E greu de spus. Walter e singurul om care a mai întâlnit boala asta, şi nu s-a prea descurcat cu ea. Tot ce vă pot spune este că sclerotica şi irisul fuzionează cu pupila ochiului afectat de Spectrumi Ataer, şi devin una, iar ca urmare, culoarea se transferă şi ea. Partea … nu neapărat bună, ci interesantă este că orizontul de vedere, raza de vedere a ochiului se măreşte exponenţial. Partea proastă este că mărirea aceasta a puterii de vedere va distruge ochiul în final, mult mai repede decât degenerarea obişnuită a vederii cauzată de vârstă sau alţi factori. Adică, cât timp va vedea, vederea lui va fi excepţională, precisă, de o acurateţe impecabilă. Dar după o vreme, va orbi total. Şi, desigur, mai este şi culoarea … În final, ochii lui vor devenii negri ca smoala.

Femeia rămase cu gura căscată. Alec înghiţi în sec.

– Cât timp ? Cât timp până orbeşte ? întrebă Alec.

– Din păcate, nu pot spune. Singurul subiect de studiu a fost copilul lui Walter, pe care acesta l-a ucis din greşeală, în timpul unui experiment. Avea 4 ani pe vremea aceea. Încă vedea.

– Şi nu se poate face nimic pentru a se evita … sau măcar să corectăm … ceva ?

– Poate un transplant de ochi. Dacă va fi posibil până în acel moment ! râse bătrânul.

Ceilalţi îl priveau îngroziţi. Anath realiză că nu era oportun gestul său, şi se opri, tuşind scurt, şi reluându-şi figura serioasă.

– Îmi pare rău. Dar deocamdată nu are rost să vă faceţi griji.[8] Copilul e perfect sănătos, şi poate că boala se va retrage de la sine.

Părinţii copilului ridicară privirile colcăind de speranţă spre bătrân.

– Credeţi că e posibil ?

– Sincer … nu. Nu am de unde ştii asta. Copilul lui Walter a murit înainte să poată afla dacă procesul e reversibil.

Apoi Anath şi Garth se ridicară, şi se îndreptară spre uşă. Becca se repezi spre camera copilului.

Alec îi conduse pe cei doi bărbaţi spre ieşire. În timp ce deschidea uşa, îl întrebă pe bătrân:

– Dacă copilul lui Walter a murit aşa de tânăr, şi avea încă vederea la momentul respectiv, de unde ştii că Caesar va orbi, în final ?

– Boala asta e degenerativă. Însă îţi oferă ceva, un avantaj, în timp ce te consumă, încetul cu încetul. Corpurile noastre nu au fost construite să suporte asemenea abilităţi. Nu rezistă atât de mult.

– Domnule …, spuse Alec, prinzându-l pe bătrân de braţ.

– O să fac cercetări. Promit.

Apoi plecară.

 

 

***

            Copilul se trezi în dimineaţa aceea cu zâmbetul pe buze. Dar asta nu era ceva neobişnuit. Se duse în baie, urină şi apoi se îndreptă direct spre camera „lu’ mami şi tati”. Maică-sa dormea adânc, întoarsă pe partea ei de pat. Taică-său nu era în pat. Probabil îşi repara maşina sau pregătea micul dejun. Ocoli patul şi se postă între maică-sa şi fereastra prin care pătrundeau primele raze ale soarelui.

Avea să fie o zi foarte frumoasă.

Se lăsă pe covor, şi îşi ridică genunchii, punându-şi braţele peste ei, şi bărbia pe braţe. Maică-sa încă dormea. Liniştită, cu fruntea înaltă şi netedă. Caesar o privea şi un zâmbet i se creionă pe feţişoară. Se apropie de ea şi o sărută încet pe frunte, apoi se trase înapoi, aşteptând ca ea să se trezească şi să îl ia în braţe, şi apoi să se cuibărească lângă ea, aşa cum făcea de obicei, aşa cum făcuse de o mie de ori înainte.

Dar Becca nu se mişcă. Rămase la fel de impasibilă, la fel de nepăsătoare. Purta la gât o piatră preţioasă, acel carbonado încastrat în argint[9] care îi furase copilului privirea încă de când fusese mic. Acum avea 6 ani, şi chiar dacă de-a lungul timpului multe se schimbaseră la mama lui, pandantivul acela era legat de ea pentru eternitate, în mintea lui.

Aşa că, îl apucă cu mâna dreaptă şi îl trase puţin spre el. Îl studie mirat, fascinat, şi în final îl depuse iarăşi pe pătură, la sânul mamei. Apoi o mai sărută o dată, tot pe frunte.

Se încruntă. Ceva nu era bine. Maică-sa … se apropie de ea, şi o adulmecă, încet, şi realiză că nu emitea valul acela de căldură parfumată care o caracteriza atunci când dormea. Îi puse o mână pe obraz şi o ciupi stângaci, cu degetele lui mici. Nimic. Umărul îi era descoperit. O apucă de el, la fel de stângaci şi încercă să o scuture. Nimic. O şuviţă de păr îi căzu peste frunte, iar copilul o observă. Dădu la o parte şuviţa, şi continuă să o privească pe Becca, în timp ce îşi dormea acest somn neobişnuit …

 

Alec urcă la etaj şi se îndreptă spre camera copilului. Trecu pe lângă camera conjugală şi observă băiatul care stătea şi îşi contempla mama. Se apropie de el, şi îi şopti:

– Mami doarme. Hai să mergem jos să mâncăm.

Şi îi făcu semn să vină spre el, tiptil.

– Nu vrea să se trezească, scânci băiatul. – Am încercat să o trezesc, dar nu vrea. Cred că e foarte obosită.[10]

Alec se încruntă şi se apropie de pat. Se lăsă pe un genunche în spatele soţiei sale, şi îşi puse bărbia pe umărul ei. Îi spuse încet:

– Becca ? Dragă ? Mai ai de gând să stai mult ? Am pregătit micul dejun.

Nimic.

– Am făcut cafea neagră cu miere, la nisip. E preferata ta, încercă el, ştiind că, de obicei, cuvintele acestea erau magice.

Asta ar fi trebuit să se întâmple: în secunda următoare, Becca ar fi trebuit să înceapă să toarcă, şi să cerşească cu jumătate de glas „încă 4 minute”[11], iar el ar fi trebuit să îi spună că „se răceşte, şi reîncălzită nu e bună”.

Asta s-a întâmplat: nimic.

Atunci Alec şi-a dat seama că ceva era în neregulă. Ochii mari şi negri ai lui Caesar îl priveau miraţi, aşteptând de la el o soluţie. Îl trimise pe copil jos, să mănânce, pe un ton care nu admitea replică. Caesar îşi târşâi picioarele bosumflat, călcând cu călcâiele pe tivul pijamalei. Coborâ treptele încet, cu gândul în altă parte. Se ridică pe scaunul de la masă, şi începu să ciugulească din pâinea cu ou care aburea pe farfurie, şi tocmai când încercă să soarbă din cacaua fierbinte, se auzi o ciocănitură în uşă.

Îşi întoarse capul încet, şi îl văzu pe tatăl său coborând pe scări, şi năpustindu-se spre uşa de la intrare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în pijamale verzi-deschise şi purtând ochelari şi nişte genţi mari îl urmară pe tatăl lui pe scări şi camera părinţilor îi înghiţi în grabă.

Se dădu jos de pe scaun, curios, şi urcă treptele cu agilitate.

– Tati, ce se întâmplă ?

Îi văzu pe cei doi bărbaţi în pijamale deasupra mamei sale, şi i se păru că ceva nu era în ordine.

– Ce e cu mami ?

Taică-su se îndreptă spre el, şi îl luă în braţe. Îl strânse tare. Peste umărul lui Alec, văzu privirea goală a mamei sale, ochii ei sticloşi studiind tavanul, care nu avea nimic interesant desenat pe el, iar lângă ea, întâlni privirile celor doi bărbaţi în pijamale, priviri mirate şi speriate. Nu înţelese de ce.

 

 

***

            Luni dimineaţa.

Înmormântarea.

Multă lume.

Costume negre, cravate negre sau roşii.

Ochelari de soare.

Vreme frumoasă.

Lumea adunată în cerc în jurul gropii.

O piatră de mormânt neagră, de marmură, cu vinişoare verzi, oblice.

Cuvintele de pe ea: Becca, fiică, soră, soţie, mamă.[12]

Lacrimi multe, obraji colcăind de fard stricat, cercei discreţi.

Pantofi negri şi maro murdari de noroi.

Un preot în sutană neagră, cu o Biblie în mâinile sale bătrâne şi ridate.

Alec şi Caesar. Unul lângă altul. De fapt, Caesar stătea oarecum în faţa tatălui său.

Alec îşi ţinea palmele pe umerii fiului său.

Caesar purta o pereche de ochelari negri. Nu i se spusese de ce trebuia să îi poarte. Până atunci nu trebuise. Desigur, nu prea ieşise din casă, iar prieteni nu prea avea.

Soarele strălucea, peste piatra de mormânt, făcând imposibilă citirea celor inscripţionate.

Preotul îşi începu slujba.

Cuvintele rostite: moarte, viaţă, cei dragi, amintire, iubire, Amin.

Şi mai multe lacrimi.

Întoarcere acasă.

 

 

***

            Caesar se trezi în dimineaţa următoare.

Trecu în baie şi urină. Apoi îşi trase scăunelul de lângă cadă în faţa chiuvetei. Se urcă pe el, şi îşi privi faţa în oglindă.

Avea trăsături fine, rotunde, buze mici, urechi mici, o bărbie îngustă. Părul tuns scurt. Şi ochii … Negri. Total negri. Îşi vedea proprii ochi, prin oglindă, le vedea structura, îşi putea vedea reflexia în pupilă, şi o vedea până în cel mai mic detaliu. Încă nu deveniseră complet negrii, dar, în sinea lui simţea că nu mai era mult.

Nu îl deranja. Nu ştia că era diferit. Nu i se părea neobişnuit.

În toamna acelui an avea să înveţe cu adevărat ce însemna să fii diferit.

Dar până atunci …

Ieşi din baie şi se îndreptă spre scară. Trecu pe lângă camera lu’ tati. Înainte fusese camera lu’ mami şi tati, dar, ca o făcătură, peste noapte devenise numai camera „lu’ tati”.

Patul era gol. Soarele strălucea peste cuvertură. Nimeni nu moţăia pe locul mamei sale. Strânse din buze, şi se întristă pe moment. Un nor îi trecu repede peste faţă. Apoi îşi reveni.

Coborâ în bucătărie. Tatăl lui era încă pe jumătate adormit. În ultimele zile îşi pierduse din energie. Părea mereu obosit, şi de fapt, chiar era obosit. Cu toate astea, Caesar găsi pe masă cacaua, neagră, aşa cum îi plăcea. Numai tatăl lui ştia să i-o facă aşa[13].

– Caesar – începu bărbatul, în timp ce copilul începu să îşi soarbă cacaua nepăsător – am rămas numai noi doi. Mami a plecat …

Se opri şi îş privi pe copil. Încercă să îşi dea seama dacă înţelege ce i se spune. Sau dacă asta era o modalitate inteligentă de a aborda situaţia. Sau dacă era măcar ceva necesar. Nu îşi putu da seama de niciun răspuns, aşa că continuă.

– Trebuie să continuăm, să ne înţelegem, să continuăm … să trăim … mă înţelegi ?

Copilul îl fixa cu privirea lui neagră, neclintit, puţin încruntat. Apoi spuse încet, cu tonul unuia căruia i se făcea morală pentru că a spart un geam, şi cerea clemenţă:

– Da, tati, înţeleg.

Alec nu se aşteptase la acest răspuns, deşi era cel de preferat.

Apoi copilul se prelinse de pe scaun, agăţându-şi pijamaua, care i se ridică pe picior, şi se îndreptă împiedicat spre tatăl său, de parcă era gata să izbucnească în plâns. Dar nu o făcu. În schimb, îşi ridică mâinile spre tatăl său, cerând din priviri să fie luat în braţe. Alec îi îndeplini dorinţa. Ochii îi şiroiau pe obraji şi pe gâtul copilului.

 

 

***

            Veni şi luna septembrie. Copilul fu înscris la şcoală, şi în prima zi se prezentă, cu tatăl său de mână, oarecum nerăbdător, dar şi sfios. Purta o pereche de ochelari negri, cu rame de os, şi cu marginile prelungite, astfel încât să îi acopere şi porţiunea tâmplelor.

Stătea aşezat pe un scaun, bălăngănindu-şi picioarele, aşteptându-l pe tăticu’ să termine de vorbit cu doamna cea înaltă.

Doamna cea înaltă era directoarea, iar Alec îi explica situaţia lui Caesar, şi îi cerea să îi permită să poarte mereu ochelarii. Femeia fu de acord, dar nu pentru binele copilului, ci pentru binele celorlalţi. Asta, şi faptul că era o şcoală parţial finanţată de părinţii elevilor. Retragerea unora dintre ei nu ar fi fost benefică. Ieşiră din biroul ei, şi directoarea îl privi pe copil, de sus, de la înălţimea ei neobişnuită. Purta şi ea o pereche de ochelari, cu rame roşii, şi părul ei roşu cu dungi subtile de alb, într-un coc discret.

– Caesar, aceasta este doamna Gayme. Ea îţi va arăta clasa unde vei învăţa.

– Sunt încântată să te cunosc, tinere, spuse femeia şi întinse mâna spre el.

Caesar îşi ridică privirea peste umăr, şi o străpunse. Femeia tresări, dar braţul îi rămase ferm şi întins. Copilul îl apucă şi îl scutură puţin. Zâmbi.

– Eu o să plec acum. Trebuie să merg la lucru. O să vin să te iau după ore, bine ?

Copilul încuviinţă din cap. Apoi îl îmbrăţisă pe Alec.

Bărbatul o luă pe coridor, şi în timp ce păşea nervos pe linoleul care vroia să imite un parchet de mahon, se gândi: „Asta nu o să îi prindă bine ! Mai bine îl iau acasă, în clipa asta.”

Se întoarse brusc, şi vru să îşi ducă la bun sfârşit gândul, dar îl văzu pe Caesar ţinând-o de mână pe directoare, şi buzele lui formau un zâmbet.

Ridică braţul şi îi făcu cu mâna, gândind: „Hai să încercăm şi asta. Vedem cum se descurcă.” Apoi plecă.

Caesar fu dus într-o clasă luminoasă, cu ferestre mari, deschise, fiindcă era încă destul cald, şi îşi alese o bancă, în spatele clasei, pe rândul din mijloc. Copii începură să şuşotească ceva legat de ochelarii lui de soare, dar apoi se potoliră, în momentul în care învăţătoarea intră în clasă. Era o tânără cu ochi mari şi degete lungi, îmbrăcată într-un costum gri cu o dungă neagră la reverul sacoului, şi o cămaşă albă. Se numea Alexandra. Copii făcură cunoştiinţă cu ea în cor. Asta îi plăcu lui Caesar. Desigur, nu spuse nimănui.

Învăţătoarea trecu pe la fiecare, şi le puse câte o întrebare. Copii nu aveau de unde şti, dar Alexandra era o absolventă proaspătă, tocmai fusese titularizată pe post, şi nu prea ştia cum să se comporte cu copii, în calitate de cadru didactic. Aceasta era prima ei oră oficială. Iar întrebările puse copiilor făceau parte din sistemul ei de apărare. Astfel distrăgea atenţia copiilor de la deficienţele ei, şi făcea să treacă timpul, iar simultan, încerca să îi cunoască, să îi citească, să îşi dea seama ce poate fiecare.

Începu cu rândul de lângă intrare. Prima întrebată fu o fetiţă. Apoi un băiat, apoi un alt băiat, apoi o fetiţă, şi încă un băiat. Apoi trecu la rândul din mijloc. În faţa lui Caesar erau patru fete. Ajunsă la el, îl măsură din priviri, şi apoi îl întrebă, zâmbind:

– Cum te cheamă ?

– Caesar. Cu A şi E, menţionă el. – Ca pe împăratul roman.

– Aşa, deci ? se prefăcu impresionată. – Copii, îl avem pe împăratul roman printre noi.

Se auziră câteva râsete înfundate.

– Şi de ce porţi ochelari ? Ne spui şi nouă ?

– Trebuie să îi port. Aşa a spus tati.

– Numai că în şcoală nu se poartă ochelari, dragule. Cred că va trebui să îi dăm jos, spuse ea cu o mască a părerii de rău pe faţă, în timp ce se apropia de el.

Întinse mâinile cu degetele ei lungi spre ochelarii lui, şi se pregătea să îi dea jos, când copilul spuse ferm:

– NU !

Învăţătoarea se sperie oarecum de tonul categoric şi controlat al copilului, întrucât nu era caracteristic celor mici. Ei de obicei ţipau şi strigau, sau plângeau, dacă nu le convenea ceva, nu stăteau să polemizeze pe un ton civilizat. Totuşi, se hotărâ să ia ochelarii. Disciplina era disciplină, şi asta era o regulă care trebuia impusă încă din prima zi. Îşi aminti cuvintele profesoarei ei, din liceu: „Dacă din prima oră nu impui respect şi disciplină, mai târziu îţi va fi tot mai greu.”

Aşa că …

Degetele i se apropiară din nou de ochelari. Caesar strânse marginea băncii cu degetele lui micuţe. Degetele învăţătoarei apucară rama ochelarilor şi o ridicară încet. Apoi o scăpară înapoi pe nasul copilului. Directoarea tocmai intrase în sală.

Nişte probleme administrative. Directoarea adăugă la sfârşit, în şoaptă:

– Şi nu te atinge de ochelarii copilului.

– Doamnă Gayme, NU îl pot lăsa să îi poarte. Nu ar fi corect faţă de ceilalţi, să nu mai vorbim despre regulile de interior.

– Ba îl poţi lăsa, şi o vei face. Nu discutăm. Ne vedem la ora 3, la şedinţă.

În clipa aceea, alte cuvinte tăiară prin capul învăţătoarei cu degete lungi: „Tratează-i în mod egal, altfel o să te alegi cu două tipuri de elevi. Unii care te vor urâ, şi alţii care te vor ignora.”

Directoarea ieşi.

– Copii, fiindcă e prima zi de şcoală, o să facem ceva distractiv. Vreau să vă alegeţi un lucru – orice – pe care puteţi să îl purtaţi în timpul orelor.

– Orice ? se auzi o voce piţigăiată, din banca a doua de pe rândul de la geam.

– Orice.

Copii începură să scotocească prin ghiozdane şi genţi, scoţând felurite chestii. Alexandra se rezemă de catedră şi îşi încrucişă braţele la piept, oftând.

Îl privi pe Caesar, care, deşi în mod normal ar fi trebuit să se caute prin geantă de ceva de purtat, stătea cuminte în bancă, ca şi cum ar fi ştiut că noua regulă fusese edictată din cauza lui, din cauza ochelarilor lui.

Iar el o privea înapoi, prin ochelarii săi.

 

 

***

            După trei luni.

Iarna bătea la uşă, iar copii se pregăteau de vacanţă. Era ultima zi de şcoală. Caesar îşi îndesa lucrurile în geanta de umăr, şi o făcea cu repeziciune, fiindcă ziua aceea era specială. Doamna învăţătoare le dădea drumul mai repede, dacă erau cuminţi, şi dacă se mişcau repede. Şi, desigur, dacă nu …

– Ce ţi-am spus ?! Că data viitoare când mai faci asta rămăi după ore, şi le spun părinţilor tăi cât de rău eşti ! Nu asta am spus ? strigă învăţătoarea.

Caesar îşi întoarse privirea. Pe umărul lui se dezgheţa un bulgăre de noroi, curgându-i pe piept şi pe spate. Urechea îi sângera. Şi asta i-o făcuse acel băiat care i-o făcea mereu. Acel băiat care îl striga în pauze „BatManuel” sau „Aragaz”[14], şi îi punea piedică când ploua afară, şi îl împingea pe jos în baie, şi odată chiar îi băgase capul în toaletă. Şi o dată, dar numai o dată, îi smulsese ochelarii de pe ochi, şi Caesar fusese nevoit să meargă cu ochii strânşi până acasă, fiindcă aşa fusese instruit de taică-su: să nu deschidă ochii în faţa nimănui. În ziua aceea era să cadă într-o gură de canal, şi trei străzi mai departe, în timp ce trăgea cu ochiul la genunchiul zdrelit şi la pantalonul rupt, era cât pe ce să dea o maşină peste el.

Aşa că, băiatul acela era o adevărată pacoste pentru el. Avea o faţă rotundă, pistrui, dinţi stricaţi, şi o pereche de dog-tag-uri care anunţau mereu venirea lui de al depărtare, iar atunci când se apropia de cineva, aveai senzaţia că în clipa următoare avea să îl împingă. Şi, în mod ironic, îl chema Alec.

Iar Alec avea să rămână în după-amiaza aceea peste program, să se plictisească într-una din sălile de la demisolul şcolii, până la oribila oră 5, când omul de serviciu pleca şi el acasă. Oricum, se cunoşteau. Nu era prima dată că Alec rămânea după ore.

Învăţătoarea îl luă de urechi pe copil şi îl duse la demisol, apoi se întoarse şi le ură copiilor „sărbători fericite”.

Aceştia dădură buzna pe uşă. Numai Caesar nu se grăbea. Ştia că trebuia să îşi aştepte tatăl. În plus, trebuia să treacă pe la baie, să se spele de noroi şi de sângele care cursese din ureche.

Trecu pe lângă învăţătoare, în drum spre ieşire, şi îi ură „sărbători fericite”. Ea se opri din ce făcea (îşi strângea lucrurile de pe catedră) şi îi întoarse urarea. Apoi îl întrebă dacă vine cineva după el. El îi explică că taică-su întârzia, probabil. Învăţătoarea îşi puse fularul extrem de lung şi pufos, de culoare roşie, şi îl întrebă unde locuia. El îi spuse.

– Ascultă, dacă vrei, te duc eu acasă. Stau în zonă. Cred că tatăl tău nu s-ar supăra, îl ademeni ea, cu o voce mai plăcută decât de obicei.

– Cred că nu ar fi o problemă, aprobă el. – Vin.

– Bine.

Ieşiră împreună pe uşa principală, şi Caesar inspiră aerul rece de decembrie.

– Ştii a ce miroase ? întrebă Alexandra.

El clătină din cap.

– A libertate, râse ea. – Două săptămâni de libertate.

Copilul se încruntă puţin, apoi spuse:

– Dar mie îmi place la şcoală.

– Asta e bine, e bine, râse învăţătoarea, dar prin minte îi trecu gândul că acel copil nu era chiar ca ceilalţi[15].

Se urcară în maşina ei, un Volkswagen coupe, verde-închis pe care îl conducea din anii de studenţie[16]. Dădu drumul la căldură, şi îi spuse băiatului să se facă confortabil. Maşina era spaţioasă. Ea îl invitase să stea lângă ea, pe locul din faţă, dar el insistase să stea pe bancheta din spate.

Pe drum, ea îl întrebă despre tatăl lui, despre ce îi place să facă în timpul liber, oarecum evitând întrebarea.

– Am observat că porţi aproape tot timpul ochelarii aceia.

– Da, spuse copilul, vinovat.

– Sunt un cadou ?

– Da.

– De la cine ?

– De la tata.

– Cu ce ocazie ?

– Început de şcoală.

– Ah. Credeam că e ceva mai special.

– E.

– Începutul de an şcolar e ceva special ?

– Da.

– Cum aşa ?

– Nu am voie să ies afară fără să port ochelari.

– Înţeleg, se prefăcu ea. – E ceva ce se tratează ?

– Nu. Aşa sunt eu.

Trecură câteva secunde, şi apoi învăţătoarea întrebă subit:

– Pot să văd şi eu ?

– Păi … nu ştiu. Nu am voie. Tata s-ar supăra dacă ar afla că am arătat şi la altcineva.

– Promit să nu îi spun. Va fi secretul nostru.

Şi îi făcu cu ochiul în oglinda retrovizoare.

– Bine. Vă arăt. Dar să nu spuneţi la nimeni.

– Promit, zâmbi ea.

Caesar îşi dădu jos căciula, şi o aşeză lângă el. Trase aer în piept, şi îşi duse mâinile la ochelari. Învăţătoarea se ridică pe scaun, să poată vedea mai bine în oglindă, şi încetini maşina. Copilul îşi trase un pic în jos ochelarii, descoperind genele lungi, şi partea de sus a ochilor. Erau întunecaţi, dar încă nu se putea desluşi bine ce era în neregulă. Ochelarii se lăsară şi mai jos, iar ochii învăţătoarei se căscară şi mai tare, dar brusc, faţa copilului dispăru din oglinda retrovizoare, şi se auzi un ţipăt.

Maşina frână brusc, la timp ca să nu lovească doi băieţi care se jucau cu un câine pe marginea drumului.

Copilul îşi pusese ochelarii înapoi pe ochi.

– Îmi pare rău, se scuză învăţătoarea. – Te duc acasă.

Ajunşi în faţa casei lui Caesar, ea îi spuse:

– Să păstrăm secretul. Vrei ?

– Ce secret ? se miră copilul.

– Exact, râse ea.

El ezită.

– Ne vedem după sărbători, da ?

– Da. La revedere.

– La revedere, împăratule ! râse femeia.

Caesar se îndreptă spre scările care duceau spre intrare. Se mişca exact ca un adult. Agale, liniştit, plin de griji, parcă.

 

„Ce copil ciudat” medită tânăra învăţătoare, şi apoi demară.

 

 

***

            Caesar intră în casă. Era singur. Urcă la el în cameră. Deschise fereastra. Deşi era frig afară, prefera să îşi compromită atmosfera plăcută din cameră decât să inspire aerul stătut care se formase. O carte subţire aflată pe noptieră începu să se frunzărească singură, din cauza curentului. Se dezbrăcă de hainele de şcoală pe care le aruncă în coşul cu haine murdare, şi îşi luă pe el o pereche de pantaloni maro şi un tricou alb cu un desen albastru, arcuit, pe piept. Îşi depuse ochelarii negri pe pat. Apoi coborâ în bucătărie să îşi ia un pahar cu suc de portocale din frigider.

Se tolăni în camera de zi, şi dădu drumul la televizor. Trecu de la un program la altul. Televizorul nu avea multe de oferit unui copil ca el, dar în acel moment nu avea NIMIC de oferit. Se opri. Mută la programul anterior. Era o palmă, cu degetele depărtate. Albită de la presiune. Apoi apăru şi un cuţit de vânătoare, cu tăiş dublu, lucios. Cuţitul îşi plantă limba ascuţită între degetelul mare şi arătător. Apoi sări, încet, între cel mijlociu şi cel inelar. Apoi între arătător şi mijlociu. Apoi între inelar şi cel mic. Apoi iarăşi între cel mare şi arătător. Şi aşa mai departe. Şi viteza creştea. Vârful cuţitului scotea un „toc” de fiecare dată când atingea suprafaţa de lemn pe care era poziţionată palma, care acum devenise de-a dreptul albă. Băiatul privea imaginile cu ochii larg deschişi, dar fără să fie mirat sau oripilat. Era pur şi simplu curios. Se aştepta ca, din clipă în clipă cuţitul să despice în două unul dintre degete. Înregistrarea încetinea din când în când, pentru a arăta mişcările exacte ale cuţitului. Urmau un tipar fix, o combinaţie prestabilită, fără de care, cel care mânuia cuţitul nu ar fi fost în stare să îşi păstreze palma intactă. Caesar realiză asta ulterior, când încercă şi el. Era nevoie de mişcări prestabilite, altfel pierdeai ritmul, şi riscai să îţi tai vreun deget. Şi dacă făceai asta destul de des, puteai ajunge să o faci şi cu ochii închişi.

Copilul era fermecat, şi colţurile gurii i se ridicară subtil, când realiză că dorea ŞI EL să facă AIA.

Se ridică de pe covor şi se îndreptă spre bucătărie, cu gândul să ia un cuţit. Când să traverseze holul, uşa de la intrare se deschise şi Alec intră.

– Hopa ! spuse el, mirat. – Ce faci acasă la ora asta ? se mira bărbatul.

– Doamna Alexandra ne-a lăsat acasă mai devreme, fiindcă e ultima zi de şcoală.

Alec observă urechea lui Caesar.

– Şi asta cine ţi-a făcut-o ? spuse el, lăsându-se în jos.

– Alec.

– Trebuie să vorbesc cu părinţii lui neapărat, oftă bărbatul.

– Doamna Alexandra l-a pedepsit. L-a pus să stea după ore, spuse copilul entuziasmat.

Alec râse.

– Ţi-am adus ceva, spuse el câtre copilul care ajunse la sertarul cu cuţite, linguri şi furculiţe.

Băiatul se întoarse, cu ochii sclipind.

– Ştii ce ţi-am adus ?

– Cubul lui Rubik.

– De unde ştii ?

– Îl pot vedea.

Alec rămase cu gura căscată. Ţinea cubul la spate. Nu avea cum să îl vadă. Decât dacă …

– Îl vezi ?

– Da. În oglindă, râse copilul.

Alec se întoarse şi văzu că, într-adevăr, stătea cu spatele la oglinda de pe hol, şi imaginea cubului era vizibilă.

Râse, uşurat.

– Pe moment, chiar am crezut că …, spuse el, în timp ce copilul întorcea cubul multicolor pe toate părţile, bucuros.

– Ce ? ridică Caesar ochii spre el.

– Nimic, şi îl mângâie pe creştet, ciufulindu-i părul.

– Tati, ţi-am zis să nu mai faci aşa, se retrase copilul, prefăcându-se supărat, şi începu să îşi aranjeze părul.

Alec pufni, amuzat.

– Vrei ceva de mâncare ?

– Da. Mă duc la mine în cameră. Mă strigi când e gata.

– Bine.

Se jucă cu cubul o vreme, reuşind să îi strice aranjamentul. Apoi se strecură în pivniţă, şi se întoarse de acolo cu o şurubelniţă. La el în cameră avea un placaj gros de lemn presat, pe care tati îi prindea cu piuneze desenele lui cele mai  reuşite. Se aşeză pe covor şi îşi puse palma pe placaj. Depărtă degetele, şi apucă şurubelniţa. O puse între degetul mare şi cel arătător. Apoi între mijlociu şi inelar …

 

***

            După vacanţă.

Şcoala începuse de două săptămâni. Alec încă se mai lega de el ori de câte ori avea ocazia. Tati vorbise cu părinţii lui, dar fără prea mare efect. Taică-său era un beţivan notoriu, iar maică-sa o femeie cu prea multe probleme pe cap că să îşi mai facă timp şi pentru educaţia lui.

În ziua aceea, Alec îl lovise în pauză cu pumnul în nas. De fapt, mai mult în obraz. Nu curse sânge, dar îl durea tare de tot. Şi o făcuse pentru că ura ochelarii lui, la fel ca orice alt copil din şcoală. Se ştia că avea o problemă cu ochii, dar ce fel de problemă cu ochii necesita ochelari de sudor ? Îi deranja faptul că era un copil obişnuit, dar cu probleme speciale. Era inexplicabil. Aşa că îl bruscau cât de des puteau. Mai ales Alec. Trăia pentru asta. Şi în ziua aceea îl lovise cu pumnul în nas. De fapt, mai mult în obraz. Caesar vroia să i-o întoarcă. Îl pândi în timpul pauzei, şi aruncă în el cu un bulgăre de zăpadă. Îl nimeri chiar în ceafa lată, şi apoi rămase pe loc, neştiind ce să facă. Alec se întoarse să vadă cine îndrăznise, şi nu mică îi fu mirarea. Dar era vremea să intre la oră, aşa că amână răzbunarea pentru după ore.

– Eşti curajos, se auzi în spatele lui.

Caesar se întoarse, şi pe lentilele negre ale ochelarilor săi se reflectă o faţă mică, ovală, cu un năsuc mic şi rotund, ca un nasture, şi doi ochi verzi, adorabili. Angela. De fapt, Angelica.

– Ce ?

– Mi-a plăcut cum i-ai întors-o bădăranului acela, în pauză, zâmbi ea.

– Da, medită el.

– Şi mie mi-a plăcut, interveni un alt copil, care stătea lângă el.

Aceştia făceau parte din grupul de terorizaţi ai lui Alec.

– Vrei să mergem astăzi acasă împreună ? îl întrebară cei doi pe Caesar.

– Aha. Ar fi fain.

– Bine. Ascultă …, începu Angelica, dar nu apucă să îşi termine ideea, fiindcă învăţătoarea se apropia de ei.

– Îţi spun după ore, şopti ea.

– Bine.

Se aplecă asupra caietului său, şi chicoti pentru sine.

După ore, ştia că Alec avea să îl aştepte, să îl facă să sufere, să îl bage cu capul în zăpadă, sau să îl împingă în balta rece din faţa şcolii. Dar Alec nu era de văzut nicăieri. Plecase printre primii din clasă. Caesar răsuflă uşurat, deşi ştia că mai devreme sau mai târziu trebuia să îl înfrunte. O luă pe jos spre casă, împreună cu Angelica şi cu celălalt băiat, care purta în spate un ghiozdan mai mare decât el. Era un băieţel dolofan pe care îl chema Bruno.

– Bine că am scăpat de porcul acela de Alec, spuse Bruno cu glas tare, şi în voce i se putea detecta un tremurat de fericire. – Ştiţi, odată mi-a dat jos pantalonii.

– Nu e aşa rău, îşi dădu cu părerea Angelica.

– Pe coridor, completă Bruno.

– A, coborâ ea capul în piept. – Şi mie mi-a băgat gumă în păr. A trebuit să mă tund, se plânse ea.

– Voi de când îl cunoaşteţi ? se miră Caesar.

– De la grădiniţă.

– Eu nu am fost la grădiniţă, spuse Caesar cu amărăciune.

– Tare ! strigară cei doi în cor. – Cum  aşa ?

– Tati a spus că mai bine rămân acasă.

– Nici nu ştii ce norocos eşti că nu a trebuit să petreci trei ani cu Alec, cu porcul de Alec, oftă Bruno.

Începură să râdă, şi se aruncară înainte pe derdeluşul de pe marginea drumului.

Caesar îi plăcea pe cei doi. În sfârşit, nişte copii care nu îl întrebau de ochelari, şi care nu îl studiau pe furiş, să vadă ce se ascunde sub lentilele negre. Deşi, era convins să întrebările avea să vină şi ele, mai devreme sau mai târziu, odată ce ei se vor simţi destul de apropiaţi de el. Nu avea de unde să ştie că întâmplările din acea după-amiază vor răspunde la multe întrebări.

Se dădură o vreme, râzând şi glumind, fără să îşi dea seama de ochii care îi priveau. Când se plictisi, Alec ieşi de după stejar, şi se postă în faţa lor. Era ceva mai înalt decât ei, şi mai solid.

Cei trei se opriră, şi zâmbetele li se şterseră de pe feţele mici şi roşii de la frig.

Fără vreun cuvânt, Alec făcu un pas înainte şi îl împinse pe Caesar. Acesta se dădu pe spate, şi ateriză în zăpadă. Angelica şi Bruno nu scoaseră niciun cuvânt. Îngheţară. Fetiţa se desprinse de Bruno şi vru să se apropie de Caesar, dar Alec o opri cu un gest scurt. Era un tiran înnăscut.

– Nu te grăbi. Tu urmezi după ce termin cu pişpiricu’ ăsta !

Caesar se ridică încet, nesigur şi se postă în faţa lui Alec.

– Nu mi-e frică de tine !

– Asta nu schimbă faptul că oricum o s-o iei ! mugi Alec.

Îl mai împinse odată, şi Caesar iarăşi căzu pe spate. Ochelarii negri i se strâmbară pe faţă. Alec se strâmbă. Se lăsă peste el, şi îl ridică în picioare.

– Ce dracu’ e cu ochelarii ăştia ? Hai să scăpăm de ei ! scrâşni Alec, şi apucă de ei.

Angelica şi Bruno se retraseră un pas. Alec trase de ochelari, şi elasticul cu care aceştia erau prinşi de capul lui Caesar se rupse. Alec se trezi cu ei în mână, şi îşi mută repede privirea spre ochii lui Caesar. Nu văzu nimic. Acesta ţinea pleoapele strânse. Aruncă ochelarii în zăpadă, şi se apropie de copil. Îl apucă de guler şi îl trase spre el.

– Deschide ochii ! Să văd ! strigă Alec.

– NU !

– Deschide-i, că dacă nu te bat de-ţi sună apa în cap !

– NU ! încerca Caesar să se opună.

Alec îi trase un pumn în burtă. Băiatul se aplecă puţin cu palmele pe abdomen, şi pleoapele i se deschiseră încet, dezvăluind ochii ascunşi cu atâta sârguinţă. Alec amuţi şi înlemni. Faţa i se transformase într-o mască a disperării. Caesar se ridică, cu un rictus de durere desenat pe buzele şi pe bărbia lui. Numai pe ochi nu. Ochii aceia păreau că nu sunt în stare să cunoască durere sau frică, indiferent de poziţia sprâncenelor. Alec se dădu înapoi câţiva paşi, în timp ce Caesar se îndrepta de spinare, revenindu-şi după lovitura primită. Apoi se apropie de Alec. Strânse pumnul şi scrâşni din dinţi. Bătăuşul încercă să spună ceva, dar buzele i se mişcau în gol, ca ale unui peşte pe uscat. Pa-pa-pa-pa …

– Nu te apropia de mine ! reuşi în final să ţipe.

Se aflau la marginea drumului, iar acesta era mărginit de un parapet de ciment înalt de jumătate de metru.

Alec începu să se isterizeze. Ochii aceia îl priveau, îl străpungeau, îl făceau să se simtă vinovat, şi nu îi putea înfrunta, nici măcar la cei 7 ani ai săi. Făcu un pas înapoi, un pas mare, şi talpa pantofului îi alunecă pe zăpada bătătorită. Se dezechilibră şi căzu pe spate. Dog-tag-urile de la gâtul lui zăngăniră, clinchetul lor era singurul sunet care se auzea.[17] Dădu cu ceafa de marginea parapetului, şi apoi căzu jos. O baltă de sânge începu să se lăţească sub capul lui. Angelica începu să ţipe.

Caesar se aplecă şi îşi luă ochelarii din zăpadă. Şi-i potrivi pe ochi, şi apoi se postă în mijlocul drumului, să oprească o dubă care tocmai trecea pe acolo. Şi făcu totul cu cel mai mare calm, având în vedere că tocmai ucisese.

 

 

***

            Bărbaţi şi femei alergau dintr-o parte în alta. O targă albastră îl transporta pe Alec spre o ambulanţă ale cărei sirene ţiuiau asurzitor şi enervant. O coloană de maşini fusese oprită de poliţie, şi redirijată.

Oamenii îşi părăseau maşinile şi se îngrămădeau la locul accidentului, formând un inel în jurul petei de sânge care murdărea zăpada.

– Ce s-a întâmplat ? veni din mai multe guri.

– Un accident, răspunse sec un poliţist. – Un copil a alunecat şi şi-a spart capul. Nimic de văzut. L-au dus deja la spital – ambulanţa tocmai pleca – înapoi la maşini şi treceţi mai departe, ţineţi traficul pe loc.

 

Doi bărbaţi, care aveau maşinile spre coada coloanei:

– Copii afurisiţi !

– Mdea. Se joacă pe gheaţă şi se împing şi îşi sparg capetele alea seci. Oricum, trebuie să recunoşti ironia, râse celălalt.

– Adică ?

– Se joacă pe mijlocul drumului, dar nu îl calcă maşina, în schimb, în clipa în care se trage pe margine, aluneca şi îşi sparge capul.

– Copii afurisiţi.

 

 

***

            Angela ajunse acasă speriată, îşi aruncă ghiozdanul pe jos şi se năpusti repede în bucătărie, unde izbucni în lacrimi, sub şorţul mamei care spăla vase la chiuvetă. Plecase imediat de la locul accidentului, fără să scoată o vorbă. Stătea mai aproape de şcoală decât cei doi băieţi.

– Ce e ? Ce s-a întâmplat ? o întrebă femeia. – Sper că nu te-ai bătut iarăşi ?

Fetiţa nu răspunse, aşa că maică-sa o luă în braţe. O privi prelung şi apoi o mai întrebă o dată.

– A-A-Alec … a-a murit !

– CE ?!

Fata repetă.

– Cum ?

– S-s-a lo-lovit la cap şi i-a curs m-mult sânge.

Femeia răsuflă uşurată. Ştia că accidentele care se lăsau cu vărsare de sânge îi speriau pe copii mai mult decât era necesar, şi aveau tendinţa să exagereze.

– Gata, gata, o mângâie pe cap. – Sunt sigură că nu e chiar aşa grav. Mai ţii minte când ai dat cu nasul de marginea scaunului ? Şi ţi-a curs sânge ? Da ?

Fata aprobă din cap.

– Credeai că o să mori. Ai murit ?

Fetiţa realiză stupiditatea gândului ei şi începu să zâmbească. Clătină din cap.

– Hai, şterge-te la ochi şi schimbă-te. Masa e gata.

– Bine mami.

Merse la ea în cameră, şi se privi în oglindă. O clipă i se păru că e tristă. Apoi se schimbă.

 

 

***

            O bătaie în uşă.

Alec se ridică de pe canapea, împături ziarul, dădu sonorul televizorului mai încet şi se îndreptă spre uşă.

Un ofiţer de poliţie şi doi băieţi în faţa lui. Unul era Caesar, iar celălalt era un coleg de-al lui de clasă.

– Buna ziua, spuse ofiţerul.

– Bună ziua, replică Alec, dar pe un ton suspicios. – Ce se întâmplă ?

– A avut loc un accident. Un copil a murit.

– Cine ?

– Alec Hermann. Era coleg de clasă cu fiul dumneavoastră. S-a lovit la cap şi a murit.

Alec îl privea nedumerit.

– I-am întrebat deja pe aceşti băieţi despre fapte, şi m-am lămurit. A fost un accident. I-am adus până aici de la spital, să nu li se întâmple ceva.

– Înţeleg, murmură Alec. – Vă mulţumesc, spuse el şi îl trase pe Caesar de mână în casă.

– Trebuie să plec. Am de dat veşti proaste soţilor Hermann, şi trebuie să îl duc şi pe el – arătă spre Bruno, care tremura de frică – acasă. La revedere.

– Da, la revedere.

Cei doi băieţi se priviră, Bruno cu frică pe Caesar, iar acesta din urmă, cu indiferenţă pe grăsun, din spatele lentilelor negre.

Alec închise uşa de la intrare, şi se lăsă pe vine:

– Ce s-a întâmplat ? Ai …

Observă că o lentilă de la ochelarii copilului era crăpată. Îi dădu jos, şi îi studie.

– Ţi-ai dat ochelarii jos, nu-i aşa ?

– El mi i-a smuls de pe ochi, se scuză băiatul cu calm.

Alec oftă.

– Şi a văzut …

Copilul încuviinţă.

– Şi băiatul ăsta, cu care eraţi, a văzut şi el ?

– Nu. Eram cu spatele la ei.

– „Ei” ? se miră bărbatul. – Care „ei” ?

– El şi încă o fată.

– Hm. Sigur nu au văzut nimic ?

– Sigur.

– Şi poliţistul ? Nu au încercat să îţi dea jos ochelarii ?

– Ba da, dar le-am spus că sunt pentru protecţie. Că o să orbesc dacă îi dau jos, şi m-au lăsat în pace. Alec oftă. Trebuia făcut ceva.

 

 

***

            Copilul dormea pe canapea, cu părul ciufulit, şi cu un fir de salivă curgându-i pe perină.

Alec îl privi, şi se gândi cât părea de normal. Se apropie de el, şi îl clătină un pic.

– Mda ? întrebă băiatul.

– Hai, e vremea să mergi la culcare, mormăi tatăl.

– Dar numai ce m-am trezit, protestă copilul, întinzându-se.

– Da, dar e vremea să te culci, stărui tatăl.

Îl luă în braţe şi se uită la el în ochi.

– Tati, mă iubeşti ? întrebă copilul, ciupind gulerul cămăşii lui Alec cu degetele lui mici şi slăbuţe.

***

            Se spunea mereu cîte o poveste la focul de tabără. Mereu aceeaşi poveste. Despre un băiat, plăpând şi cu părul negru, tăcut şi calm. Mergea ca şi cum avea tot timpul din lume. Vocea îi era caldă, şi fermă, ca şi cum trecuse prin zece vieţi de oameni, deşi avea numai treisprezece ani.

Nu avea prieteni. Oricum, nu genul de prieteni pe care lumea să îi ia în serios. Nu mergea la dansuri, nu cânta în gura mare în corul şcolii, şi nu îşi pierdea după-amiezile alergând după câini sau plimbându-se cu bicicleta. Era mereu curat, mereu mergea undeva, deşi nimeni nu ştia niciodată unde, şi purta mereu ochelari. Ochelari de soare.

Nu vorbea cu nimeni mult, dar nici nu era expeditiv. Crescuse fără mamă, şi, mulţi ar spune, şi fără tată. Locuia în casa aceea verde de la colţul străzii, la capătul oraşului, şi uneori privea pe fereastră, la copii care se jucau pe stradă. Îi privea nu cu tristeţe, ci … curios, de parcă nu înţelegea pe deplin ce făceau ei acolo. Din când în când unul dintre ei îl vedea, şi îi făcea cu mâna. El răspundea salutului, apoi se retrăgea după perdea, şi nimeni nu îl mai vedea până a doua zi, când zgomotul copiilor îl atrăgea iarăşi la fereastră.

Când stătea în casă, nu îşi petrecea ore întregi în faţa televizorului, ca un zombie cu creierul spălat. Nu asculta radioul, şi nu se juca cu jocurile video. În schimb, răsfoia tot felul de cărţi cu coperţi cartonate şi macabre, cu titluri de care tinerii nu se ating de obicei.

Îi plăcea să desenze hărţi la scară, copiindu-le din atlasuri, şi să producă palme mobile din LEGO, cu degete care se puteau încleşta, cu falange proporţionate şi mişcări acţionate de scripeţi din fibră elastică.

Mereu ştia ce să spună unei fete, dacă ea era interesată, pe de altă parte, el niciodată nu era interesat, şi asta tăia elanul oricui.

Mereu se plimba singur pe stradă, şi dacă cineva ar fi avut curajul să intre în vorbă cu el, persoana aceea regreta curajul nesăbuit în următoarele câteva minute.

Un copil foarte bizar. Cumva dornic, dar oarecum reţinut. Bătrânul cu care trăia era şi el retras, dar nu atât de retras ca şi băiatul. Se credea că bătrânul era un fel de îndrumător al băiatului, un pregătitor, dar pentru ce anume îl pregătea, asta nimeni nu ştia. Copilul era mereu în centrul unei atenţii pe care puţini o caută cu mintea limpede, şi nimeni nu o vroia, odată ce era găsită.

Problemele se ţineau scai de el. Ar fi fost un fascinant exemplu de personalitate introvertită, dacă ar fi fost, într-adevăr, un introvertit. Dar nu era. Toată retragerea lui, toată izolarea lui era ceva programat, ceva stabilit, şi el nu deroga de la ea pentru nimic în lume. Era ca şi cum ştia dinainte ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi rupt acel inel de singurătate. Nu, nu ca şi cum ar fi ştiut dinainte – ca şi cum ar mai fi păţit-o înainte.

Ce poate fi atât de groaznic încât să facă un copil în floare vârstei să se lepede de cei asemeni lui, de cei cu care ar trebui să îşi trăiască viaţa, şi alături de care ar trebui să se bucure de fiecare zi, pe rând, şi să se retragă în spatele unei perdele şi în spatele unor ochelari negri, de unde să sufere într-o tăcere sfâşietoare, povara singurătăţii ?

***

            Stătea pe bancă, în faţa clădirii. Colegii lui se înghesuiau să iasă pe poarta principală. Era cald, ca în orice zi obişnuită de început de iunie. El era tolănit, cu tricoul ieşindu-i pe jumătate afară din blugi, cu o ţigară pe jumătate fumată în colţul gurii, şi cu veşnicii ochelari negri pe ochi. Cu timpul, aceştia se trasnformaseră dintr-o pereche de ochelari de sudor într-o pereche de ochelari cu rame obişnuite, dar cu aceleaşi lentile negre. Hotărâse să atragă cât mai puţin atenţia cu ochelarii aceia.

La acest capitol eşuase.

Şi mereu îşi atrăgea pe cap necazuri. Băieţi cu cămăşi mulate şi cu bicepşi umflaţi se legau mereu de aspectul lui de vagabond, şi îl făceau să „îşi iasă din pepeni”, dar cel mai rău era când încercau să îi atingă ochelarii. Toată lumea dorea să îi atingă ochelarii, să afle povestea din spatele lor.

El aştepta pe cineva. O colegă. O fată drăguţă, zveltă, cu părul roşu[18] şi, cel mai important despre ea, care nu punea întrebări.

Trase din ţigară, şi suflă fumul, chiar în faţa unui băiat de genul celor menţionaţi mai sus. Părea că o făcuse din neatenţie, dar, desigur, nu era aşa. Scuza era mereu plauzibilă în faţa bătrânului, care nu se mai ostenea să îl dojenească, dar adevărul era că îi plăcea scandalul. Îl căuta, cu lanterna, şi îl găsea. De fiecare dată.

Povestea cu băiatul acesta era mai veche.

Se apropie de Caesar, cu mâinile în buzunar. Acesta nici nu ridică privirea spre el, ci continuă să se uite după fata pe care o aştepta.

– Măi să fie. Nu credeam că o să te mai văd pe aici. Nu după ce s-a întâmplat data trecută.

Caesar mai trase un fum din ţigară, dar rămase tăcut.

– Omul care nu îşi dă niciodată ochelarii jos de pe nas când vorbeşte cu tine … Hm, cred că ar trebui să te înveţe cineva nişte maniere ! decretă băiatul, şi îşi scoase pumnii din buzunar.

Pe lângă bancă începură deja şuşotelile. Disputele dintre cei doi erau deja cunoscute.

– Aştept ! scrâşni băiatul.

Caesar îşi puse ţigara în gură. Cicatricea de pe buza superioară îi tremură insesizabil. Îşi ridică capul spre el. Îl privi prin lentilele negre şi impenetrabile, apoi oftă.

– Ştii povestea indianului împuşcat în inimă ? spuse deodată.

– Ce ? Nu ! se scuză nedumerit băiatul.

– Păi, fiindcă sunt un tip de treabă, o să ţi-o spun. Aşa, ca o analogie. Era odată un indian. Rău de tot. Scalparea oamenilor, şi mai ales a oamenilor albi, era specialitatea, plăcerea şi numele lui mic. A intrat odată într-un orăşel din mijlocul deşertului. Purta o armă la piept, ceva neobişnuit pe vremea aceea, fiindcă era foarte greu să o scoţi şi să tragi cu ea mai repede decât alţii care îşi ţineau armele la şold. Dar lui aşa îi plăcea, aşa că o purta astfel. Şi întră în oraş. Armele erau interzise în oraş, şi mai ales interzise pentru indieni, dar el a intrat cu ea. Nimeni nu l-a observat, fiindcă purta o tunică. Pedeapsa pentru el, ca indian, ar fi fost moartea. A intrat într-un bar, a băut exact trei pahare de tărie, şi apoi a ieşit la fel cum a intrat. S-a urcat pe cal, şi a pornit spre ieşirea din oraş. Şeriful l-a observat, dar şi-a spus în sinea lui că poate să treacă cu vederea fapta, mai ales dacă indianul se căra de acolo în linişte. Avea totuşi puşca la el. O puşcă de mare precizie. Şi l-a privit pe indian cum a ieşit din oraş, deşi intrase înarmat, şi nu suferise pedeapsa cuvenită. Dar, chiar înainte să treacă de ultima casă, indianul a scos arma de la piept şi a împuşcat în spate un ţăran care îşi lega calul de un stâlp, să îl adape. Apoi, a trecut mai departe. Şeriful era foarte furios, şi posomorât, în acelaşi timp. Şi-a spus: „La dracu’ să îi ia de sălbatici ! Trece prin oraş ţanţoş, cu pistolul la gât şi nimeni nu se ia de el, aşa că crede că poate să forţeze nota. Îi ierţi o dată, şi ei abuzează de mila ta. Niciodată nu se învaţă minte, animalele astea nenorocite !”. Aşa că, şeriful şi-a pus arma pe umăr, a ochit bine, şi a tras. Glonţul l-a ajuns pe indian de la mai bine de 300 de metri, a trecut prin spatele lui, prin inimă, şi chiar prin arma pe care o ţinea la piept, şi cu care omorâse pe omul acela. A căzut mort, şi l-au mâncat corbii şi câinii.

Caesar îşi mai aprinse o ţigară.

– E fascinant, râse băiatul, dar, ce legătură are asta cu noi doi ?

– Morala poveştii este …, continuă Caesar, de parcă nici nu îl auzise. – De fapt, nu contează. Dacă întrebi, asta înseamnă că: a) eşti prea prost ca să îţi dai seama, sau b) eşti prea prost ca să îţi dai seama. Oricum, am o singură întrebare. După ce ai ascultat povestea, cam care personaj din ea crezi că ţi se potriveşte ţie, şi care crezi că mi se potriveşte mie ? O să îţi dau un indiciu. Eşti pregătit ? E o întrebare-capcană.

Băiatul rămase tăcut, neştiind dacă să se năpustească cu pumnii la el în figură sau dacă să plece.

Caesar o văzu pe fată că se apropia, aşa ca se hotărâ că era vremea să încheie discuţia. Se ridică în picioare, şi îşi trase jacheta pe el. Era mai înalt decât agresorul său.

– Ştii cum e când te pui cu cineva, despre care realizezi mai târziu că nu trebuia să te pui cu el ? Eu sunt o asemena persoană, contemplă el, şi îşi aranjă ochelarii.

Acum fata se strecură printre colegi, şi trecu până lângă Caesar.

El oftă. Zâmbi. Poate că mai erau şanse ca disputa să se încheie amiabil.

– Îmi cer scuze, dacă te-am ofensat în vreun fel, spuse el zâmbind, şi întinse palma dreaptă, în semn de armistiţiu. – Te rog să le accepţi, spuse el, dar pe un ton care suna mai mult a avertisment decât a scuză.

Băiatul se pomeni că apucă palma lui şi o strânse. Apoi Caesar şi fata plecară.

Urcară în maşina lui şi acesta demară. Pe drum, ea îi spuse:

– Credeam că o să vă luaţi la bătaie.

– Hm, m-am săturat de bătăi, Julia. Am luat mai multă bătaie decât îţi poţi imagina, şi am dat mai multă decât am luat. Zilele astea aş face orice să evit o bătaie.

Ea râse.

– Şi toate au pornit de la … ce ?

– Ştii de la ce au pornit.

– De la ochelarii aceia, nu ?

– Ai nimerit-o, chicoti el.

– Cum de poţi fi aşa de calm ? Eu după ce mă păruiam cu vreo colegă, eram în priză o zi întreagă.

– Da, dar noi nu ne-am „păruit”, observă el.

– Mulţumită abilităţilor tale diplomatice, râse ea. – Dacă ar fi fost după el, acuma erai cu capul în pământ.

– Posibil. Bine că am petrecut ceva timp cu bătrânul Anath.

– Cine e „bătrânul Anath” ?

– Un bătrân, pe care îl cheamă Anath. Am locuit cu el, după ce … o vreme. De la el am învăţat să fiu aşa cum sunt.

– Şi cum eşti ? se interesă ea.

– Aşa cum sunt, îi zâmbi el înapoi.

Julia sesiză că era un subiect despre care lui nu îi plăcea să vorbească, sau era ceva ce nu se cuvenea să spună el. Oricum, se hotărâ să o lase baltă, deocamdată.

– Ce ai făcut acolo, cu bătrânul Anath ?

– Multe.

– Cum ar fi ? Hai spune-mi, nu mai fi aşa secretos, că nu ne mai jucăm de-a şoarelece şi pisica.

– Nu ne mai jucăm de-a şoarecele şi pisica ? Sunt dezamăgit, făcu el. – Bine, îţi spun, ca să nu zici să sunt rău. Am învăţat să cânt China Girl[19], am citit „Brigada Trenciurilor”[20]. Şi am luat masa cu Dave, Dee, Dozy, Beaky, Mick şi Tich.

– Cine sunt Dave, Dee…

– Dozy, Beaky, Mick şi Tich ? Prieteni de-ai mei.

– O să îi cunosc ?

– Poate, făcu el misterios.

Ea tăcu, şi continuă să privească pe fereastră. El simţi că ea vroia să îi pună o întrebare. Dacă ea ar fi făcut-o, el ar fi oprit maşina şi ar fi scos-o afară, apoi ar fi plecat.

Dar, deşi se preconiza asta, şi el se pregătea să tragă pe dreapta, ea nu o făcu. Îl privi încă o dată, apoi palmele i se potoliră în poală.

Înainte nu obişnuia să scape de ele. Dar, ulterior, acesta era rezultatul la care se ajungea. Era imposibil să convieţuieşti cu cineva care te cicălea constant în legătură cu ochelarii aceia nenorociţi. Şi când îi dădea în final jos de pe ochi – ceea ce se întâmplase de câteva ori – fetele fugeau de parcă era un lepros. Una singură avusese prezenţa de spirit să îi spună înainte de a pleca: „NU e nimic special în legătură cu tine. Doar că eşti bolnav.”

Cuvintele acelea îi arseră în minte, şi acum îi era frică de ele. De fiecare dată când discuţia dădea semne că ar putea ajunge pe poteca unor afecţiuni, el evada. Ocolea subiectul, îl devia, sau pur şi simplu pleca. Fiindcă – partea cu adevărat dureroasă – era adevărat. Chair şi bătrânul Anath era cât pe ce să ajungă la concluzia aceea. Numai că murise înainte.

Trase pe dreapta. Îşi mai aprinse o ţigară.

– Deci …, începu ea.

– Deci, ne vedem la ora nouă ?

Julia ezita, aşa că el schimbă tonul. Trecu pe teren nesigur.

– Adică, dacă ajung. Cred că am ceva de rezolvat, şi e posibil să întârzii. Cred că mai bine te-ai duce cu altcineva, şi ne vedem acolo … dacă mai vin, explică el, fâstâcindu-se intenţionat.

Ea îl privi mirată.

– Credeam că mergem împreună.

El îşi întoarse faţa înainte.

– E greu ?

– Ce ?

– Să zâmbeşti ? Niciodată nu te-am văzut zâmbind. Nu ştiu cum arată faţa ta când eşti fericit, spuse Julia, cu părere de rău.

– O să te iau de aici la ora nouă, promise el.

– Nu mă dezamăgi, zâmbi ea, şi părăsi maşina. – Ne vedem pe seară.

– Bine.

 

 

***

            Parcă maşina şi încuie garajul. Se trânti pe canapeaua prăfuită şi privi la acvariul care trona pe măsuţa unde, în majoritatea caselor se afla un televizor. Peştii erau micuţi. Se apropie de acvariu, şi îşi băgă palma în el. Doar puţin, până la jumătatea degetelor. Câţiva peştişori se ridicară şi ciuguliră buricele degetelor.

– Aşa, aşa. Voi mă iubiţi, nu ? râse el. – Eh, ne mulţumim cu ce avem.

Le aruncă nişte purici de baltă uscaţi şi apoi se orientă spre bucătărie. Scoase pe masă o pâine, o bucată de brânză, margarină, şi o hârtie lucioasă care conţinea ultimele patru felii de şuncă. Îşi pregăti un sandwitch dublu, şi scoase şi o bere rece. Prea rece. O desfăcu şi gustă din ea. Dinţii îl fulgerară.

– Asta nu o să meargă. Ce zici, Dave, o încălzim puţin ?

Privi spre unul dintre scaunele din jurul mesei. Apoi răspunse tot el, pe un ton gutural[21]:

– Desigur, tovarăşe. Eu mereu uit să încălzesc berea, şi de aia am mereu probleme cu cântatul prin baruri. He-he-he.

Îşi reluă vocea:

– Mda, ar trebui să ai grijă. Nu sună prea bine ce ai tu acolo în gât.

Apoi puse sticla destupată în cuptorul cu microunde. O lăsă jumătate de minut, şi apoi o scoase şi o degustă, ţinând-o doar cu două degete, ca un fin connaisseur de vinuri alese din podgorii ale căror nume nu se încumeta să încerce să le rostească.

– Ahhh …, făcu el, privind spre canapea.

Acolo era Dee.

– Buna, eh ? făcu Dee, trăgându-i cu ochiul. – Las-o mai moale cu alcoolul. Trebuie să conduci mai târziu. Să nu te tragă curcanii pe dreapta.

– Care ar fi şansele ? întrebă Caesar ridicând o sprânceană.

– Ştii că netrebnicii sunt în cârdăşie cu şansa, i-o întoarse Dee.

Drept răspuns, Caesar mai luă o gură lungă de bere. Apoi scoase limba către canapeaua goală. Se aşeză la masă şi îmbrăţişă sandwitch-ul dublu cu ambele palme. Muşcă odată din el, şi aproape un sfert din sandwitch dispăru. Mestecă de câteva ori, dar nu de destule ori, şi apoi încercă să înghită. Se făcu verde, apoi mov. Se trânti pe podeaua care nu mai fusese măturată de ceva vreme, şi se bătu cu pumnii în piept.

De pe marginea chiuvetei, unde stătea cu fundul, Dozy interveni:

– Nţ-nţ-nţ, ţi-am spus că trebuie să MESTECI mâncarea înainte de a înghiţi, nu ? De … câte … ori … să … îţi spun ? întrebă Dozy, în timp ce se apropia de el, pas cu pas, simulând tiptilul acela flamboiant de scenă. Se lăsă în genunchi, şi se apropie de Caesar, care se afla în poziţie fetală, pe podea, respirând cu greu câte o gură de aer. Vederea îi era înceţoşată. – Mestecaţi, metecaţi, mestecaţi ! strigă Dozy spre el, şi îşi căscă gura mare, şi se prefăcu că înfulecă un sandwitch enorm, mestecându-l meticulos. Apoi se prefăcu că înghite enormitatea, şi o ascultă cum îi cade în stomac, ca într-un cazan cu apă. Apoi se frecă pe burta plată.

– O să faci în seara asta „mişcarea” ? întrebă Beaky, în timp ce cotrobăia prin frigider. Îşi ridică capul de după uşa frigiderului, rămase o clipă cu ochii aţintiţi la Caesar, apoi se întoarse la cotrobăit.

– O s-o facă ! strigă Dave cel Răguşit de pe canapea, şi râse.

– Sper că nu ai de gând ? întrebă Mick, apărând de după umărul lui.

Caesar se ridică încet într-un cot, şi scuipă pe podea bucata nedigerată din sandwitch-ul fatidic. Abia atunci realiză că purta încă ochelarii. Îi dădu jos, şi îi aruncă pe fotoliu.

– Ai grijă cu ăia ! se auzi vocea inconfundabilă de bariton a lui Tich. – Altă pereche nu mai ai !

– Altă pereche nu mai are, da ! aprobă Beaky de după uşa frigiderului. – Deci, o să faci „mişcarea” în seara asta, sau nu ? stărui el, ridicându-se peste uşa frigiderului cu o pulpă de pui în gură.

– Şi dacă o fac, ce vă doare pe voi ? scrâşni Caesar, ştergându-se la gură de balele provocate de tusea care aproape îl asfixiase.

– Mmm, nu ştiu, se strecură pe lângă el ca un şarpe Dozy. – Ultima oară când ai făcut celebra – făcu cu degetele semnul ghilimelelor şi îşi dădu ochii peste cap, a batjocură – „mişcare Van Dorr”, era să ne coste un deget !

– Să NE coste ? se miră Caesar. – Pe NOI ?

– Da, da, intră şi Dave cel Răguşit în discuţie.

– Nu ne-a plăcut asta ! îşi spuse părerea şi Dee, cu vocea lui piţigăiată.

– Era degetul mare. Degetul opozabil. Evolutiv vorbind, el reprezintă treizeci la sută din diferenţa dintre oameni şi cai, interveni Beaky, mestecând pulpa cu gura deschisă.

– Eu zic să laşi senzaţiile tari pentru când eşti treaz, hm ? se auzi vocea joasă a lui Tich.

Caesar se ridică în picioare, şi se văzu înconjurat de cei şase. Trase aer în piept şi le spuse în faţă:

– Să vă fut !

Apoi îi împinse de-o parte şi de alta, făcându-şi loc să treacă, şi se îndreptă spre baie.

Ei rămăseseră unul lângă altul, privindu-se şi apoi privind în urma lui Caesar. Dozy mai luă o gură din pulpa aceea, şi o mestecă cu gura deschisă. Se auzi sunetul duşului pornit.

– Credeţi că l-am convins să nu o facă ? întrebă Dee.

– Dacă crezi că l-ai convins să facă ceva, înseamnă că ai nevoie de o consultaţie. Băiatu’ ăsta nu o să asculte niciodată pe nimeni, darămite pe noi, spuse Tich.

– Eu cred că noi ar trebui să avem prioritate. În fond, avem o relaţie foarte strânsă cu el. Mai strânsă decât oricine, se plânse Dozy, şi îi căzu o bucată de carne din gură.

Ceilalţi îl priviră scârbiţi, şi apoi se dispersară, prin încăpere.

 

 

***

            Ieşi de la duş şi îşi aprinse o ţigară – a zecea pe ziua aceea. Era singur în camera de zi. Se plimbă pe lângă mobilă, cu gândul departe. Privi cele câteva rame cu poze pe care le avea. În toate era surprins cu ochelarii pe ochi.

Nu erau multe. Avea una cu ambii părinţi, de pe vremea când încă nu i se descoperise „problema” de la ochi. Avea una numai cu tatăl lui. Era dinanite de accidentul lui Alec. Mai avea una cu Anath, şi încă una cu un tip pe care îl cunoscuse în urmă cu un an, şi care părea să fie singurul lui prieten, în afară de Dave şi ceilalţi cinci. Edward.

Îşi privi figura, care se reflecta în sticla ramelor. Era trist, fără să îşi dea seama.

Înfundă chiştocul ţigării într-un ghiveci din care creştea un cactus pitic, aruncă prosopul de pe el pe canapea, rămânând gol, şi o luă agale spre frigider. Îşi scoase o sticlă de bere, trase o duşcă care făcu să îl doară dinţii, şi apoi urcă spre dormitor, să îşi caute ceva de îmbrăcat. Încă era singur.

Deschise şifonierul, şi îşi trecu braţul printre umeraşe. Strâmbă din nas. Nimic nu îi făcea cu ochiul. Palma îi rămase pe bara transversală, de care erau atârnate toate umeraşele. Îşi privi degetul mare. O cicatrice purpurie îi captă atenţia. Mişcarea Van Dorr. Aşa o poreclise chiar el. Desigur, nu avea niciun drept, fiindcă nu era a lui, dar în lumina ultimelor îmbunătăţiri aduse, şi a faptului că mişcarea nu avea un nume (oricum, nu unul cunoscut), botezul putea fi trecut cu vederea. Oricum el era singurul care îi spunea aşa.

 

 

***

            Trei băieţi şi două fete stăteau pe una dintre cele patru canapele din camera de zi, şi râdeau cu gurile până la urechi. Ţineau în mână sticle de bere şi pahare cu vodkă. Băieţii stăteau cu faţa la intrare, iar fetele cu spatele. Una dintre ele purta o rochie de vară, roşie, şi îşi vărsă băutura pe pantalonii băiatului din faţa ei. Acesta se aplecă în faţă să ridice paharul şi să îşi scuture pantalonii, şi când se îndreptă de spate, cu o privire speriată şi totodată iritat, spuse:

– Uite cine a venit la petrecerea ta, Diana. Nu ştiam că ai prieteni atât de interesanţi.

Fetele se întoarseră brusc, şi deloc subtil, iar băieţii îşi ridicară şi ei privirile, curioşi.

În prag era un cuplu. O tipă cu părul roşu, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni albi şi un tricou negru, „de scandal”. Pe ea o ştiau toţi. Julia, fata interzisă tuturor, de tatăl ei, un călău cu braţe imense care lucrase la uzină până în urmă cu un an. Erau vreo trei băieţi prin oraş care încă îşi lingeau – literalmente – rănile, după ce încercaseră să facă pe iubăreţii cu fata lui.

Ea intră cu nonşalanţă, zâmbind, salutând oamenii în stânga şi în dreapta.

În spatele ei, – şi acesta era adevăratul motiv pentru care toţi erau pe ace – păşi un tânăr, cu părul negru, scurt, cu o barbă nerasă de o săptămână, şi – în general – un aspect neglijent. Piesa de rezistenţă: ochelarii lui. Lentile negre, aproape opace, cu rame argintii, mate.

Acest individ deveni brusc centrul atenţiei. Julia îşi roti privirea în jur, făcându-le semn tuturor să îşi reia discuţiile şi distracţiile. Apoi îl trase pe el după ea, în bucătărie.

– Nu ştiu cine dracu’ i-a spus prinţesei că poate să îl aducă aici ! făcu Diana oripilată.

– O să fie scandal, constată cel pe pantalonii căruia se vărsase vodka fetei. – Ăsta sparge capete pe oriunde trece !

– Dacă tăceai, filozof rămâneai ! replică o altă fată.

– Oriunde apare tipul ăsta, se întâmplă ceva ! E un defect ! Şi e periculos !

Diana se întoarse iarăşi spre bucătărie.

***

            Un mic cerc de persoane se adunase în jurul celor doi.

Caesar şi Julia pălăvrăgeau intens, şi peste umăr, unul cu altul. Ceilalţi din jurul lor erau prieteni de-ai ei. El nu avea prieteni. Singurii oameni cu care vorbea erau cei cu care ulterior avea ceva de împărţit.[22]

La un moment dat, cineva propuse să joace „adevăr sau provocare”. În momentul în care se rostiseră cuvintele, toţi îşi îndreptară instinctiv privirile spre Caesar. El sesiză intenţia colectivă, şi la început refuză să participe, dar Julia, care se cam ameţise şi avea chef de senzaţii tari, îl rugă „să nu fie aşa”, şi el acceptă, gândindu-se că dacă gluma se îngroaşă, putea să inventeze o scuză.

Îşi păstră calmul.

Hotărâră să meargă în cerc. Uni aleseseră adevărul porcos, alţii mai lipsiţi de experienţă aleseseră provocările cretine.

Rândul tipului cu ochelari de soare.

Alese provocarea. Grupul nu era foarte inventiv, dar părea pus pe fapte mari. Un „dă-ţi jos ochelarii” nu se întrezărea la orizont, dar avea şi pentru cazul acesta o soluţie. Nu fu cazul să o aplice, fiindcă, după o consultaţie secretă, şuşoteli şi râsete, hotărâră:

– Arată-ne ceva ce nimeni nu a mai văzut !

Caesar nu schiţă nici uşurare, nici încordare. Rămase calm. Îşi puse o ţigară în gură, fără să o aprindă, apoi îşi suflecă mânecile cămăşii. Căută într-un sertar un cuţit, şi luă apoi de pe perete o placă de lemn, folosită la tranşatul cărnurilor.

Toţi aşteptau în linişte.

Ceru unor băieţi să fixeze placa de lemn pe masă, cu mâinile. Apoi îşi puse palma stângă pe placă, şi împlântă lama cuţitului între degetul mare şi cel arătător. Toţi tresăriră. Caesar îşi scoase bricheta din buzunarul de la piept, o aprinse şi înainte de a da foc ţigării spuse:

– O să fac asta până când se consumă toată ţigara.

– Iară te dai mare ! oftă Tich, cu vocea lui groasă.

Caesar îşi întoarse capul aproape insesizabil spre locul din care venea vocea. Numai el îl auzise.

Nimeni nu spuse nimic. Toţi observaseră cicatricea de pe deget, şi se pregăteau de spectacol.

El aprinse ţigara, returnă bricheta la piept, apucă cuţitul şi începu. Dintre degetul mare şi cel arătător vârful trecu între cel mijlociu şi inelar. Apoi între cel mijlociu şi arătător, apoi între cel mic şi inelar, apoi iarăşi între cel mare şi arătător, … timp de două minute, cu viteza crescând. Toc-toc-toc-toc … în ritm asurzitor. Faţa îi rămase perfect nemişcată. Numai şuviţele de păr i se clătinau. Fumul din ţigară lingea lentilele negre, în care se reflectau figurile oripilate ale celor de faţă, cu guri căscate şi fălci căzute şi priviri tâmpite, care se aşteptau din clipă în clipă să vadă cum sar degetele retezate ca nişte morcovi. Sunetele atraseră şi pe alţii care treceau pe lângă bucătărie, şi până la sfârşit, toată lumea privea acel spectacol sinistru. Pentru prima dată, nimeni nu se uita la faţa lui. Toţi îi priveau mâinile.

Frecvenţa „toc”-urilor se reduse. Din toc-toc-toc-toc, deveni toc-toc … toc-toc, apoi toc … toc … toc – dar totuşi, destul de rapid –, şi în final, când scrumul se rupse de filtrul ţigării şi plană lent spre palma ţintuită – toc … toc … toc, el ridică cuţitul în aer – toate privirile se ridicară la unison spre lamă – şi înfipse fulgerător lama în mijlocul plăcii de lemn.

Câteva fete ţipară, şi privirile lacome se aşteptau să vadă în mijlocul mesei o palmă sfârtecată, ţintuită jos de cuţitul rece. În shimb, văzură scrumul împrăştiat pe placă, şi lama de inox înfiptă direct în lemnul ciuruit.

Caesar îşi trosnea degetele. Apoi aruncă filtrul ţigării în chiuveta din spatele său.

– Pe asta aţi mai văzut-o ? zâmbi el.

Se priviră într ei, apoi pufniră într ei, şi la iniţiativa Juliei, începură să se audă aplauze. Caesar lăsă să îi scape un icnet de uimire, dar norocul lui era că nimeni nu îi putea vedea ochii. Făcu două plecăciuni jenate, ţinându-şi fracul imaginar cu palmele, una în faţă şi una la spate.

– Măi să fie, la asta chiar nu mă aşteptam ! strigă Dave cel Răguşit, învârtind între degete o sticlă de bere, stând pe marginea chiuvetei.

– Ultima dată când ai încercat fenta … cuţitul nu a „căzut” chiar bine auditoriului, râseră Dee şi Dozy.

– Vă amintiţi de tipa care stătea în faţa lui ? izbucni Beaky. – A stropit-o pe puloverul acela frumos de caşmir ! Nţ-nţ-nţ !

Mick se mulţumi să râgâie sonor, dar din moment ce nimeni nu îi vedea şi nici nu îi auzea, numai ceilalţi cinci îi răspunseră la râgâială.

– Hai să facem lucrurile mai interesante ! se auzi o voce, şi dintre cei de faţă se ivi un tânăr pe care toţi îl ştiau. Era oaia neagră a grupului: Edward.

Caesar zâmbi subtil, şi dădu mâna cu el. Apoi scoase lama din placa de lemn. Edward se aplecă înainte şi îşi puse palma stângă peste scrumul împrăştiat. O pereche de dog-tag-uri se ciocniră sub tricoul lui. Îl privi pe Caesar:

– Nu e frumos să ţii totul pentru tine ! şi zicând asta o privi languros pe Julia. Caesar o privi şi el, şi pe moment nu realiză ce vroia Ed să spună. Apucă mânerul cuţitului şi mai strâns, şi degetele i se albiră. Julia traversă bucătăria, şi se lipi de Caesar.

– Hopa. Gluma se îngroaşă ! preveni Dave cel Răguşit.

Era linişte. Ed aştepta.

– Hai să facem lucrurile ŞI mai interesante ! chicoti Julia, şi îşi ridică palmele spre ochelarii lui Caesar.

– Dacă îi dai voie să o facă nu mai vorbesc cu tine în vecii-vecilor ! strigă Dozy peste capetele celor de faţă.

Toţi cei prezenţi îşi ţinură respiraţia la unison.

– Ai încredere în mine, îi şopti fata, şi trase ochelarii de pe faţa lui.

Dozy, Beaky şi Mick izbucniră în râs. Tich şi Dee erau la budă, iar Dave sorbi din bere.

Toţi cei de faţă respirară oarecum uşuraţi. În spatel ochelarilor nu se ascundeau ochi compuşi de insectă, nici cicatrici odioase. Caesar îşi ţinea ochii închişi. Pleoapele erau netede, iar sub ele nu se sesiza nicio mişcare.

– Hai că asta e tare ! izbucni un oarecare.

Ed îl privi pe Caesar.

– Vreau să plec intact acasă, avertiză Ed.

– Hei, o să încerc, râse Caesar.

Apoi puse vârful cuţitului între degetul mare şi cel arătător al lui Ed.

 

 

***

            – Ne vedem mai încolo, îi spuse Caesar lui Ed, în timp ce Julia trăgea de el.

– Te aştept, îi spuse Ed, apoi se întoarse şi îşi căută o bere în frigider.

Caesar îşi luase înapoi ochelarii de la Julia, după ce reprezentaţia se sfârşise. Toată lumea izbucni în aplauze, şi cei trei se retraseră în camera de zi. Invitaţii se dispersară.

Julia, care era acum ameţită de-a binelea, îl luă pe Caesar de mână şi îl trase după ea într-o cameră, la capătul unui coridor. Închise uşa cu cheia şi îl împinse pe el într-un fotoliu. Se căţără pe el încet.

– Am rămas singuri, începu ea, şi îşi puse un genunchi lângă piciorul lui.

– Da, confirmă Caesar.

În cameră era întuneric, iar ochelarii îl stânjeneau deja. Mirosea a sex şi a bomboane.

– Ce e de făcut ? continuă ea, şi îşi puse şi celălalt genunchi lângă celălalt picior al lui.

– Nu ştiu. Ai tu vreo idee ? întrebă el, destins.

– Mhm, am câteva, râse ea cristalin.

Îşi trecu palmele după gâtul lui, şi se apropie de el. Sânii ei împungeau tricoul subţire pe care îl purta.

– Ascultă …, începu el, când îi simţi şoldul fremătând şi îşi dădu seama că era beată.

Ea îl sărută apăsat, şi îşi lipi abdomenul de al lui. Un fir de salivă le uni buzele, când ea se retrase.

– Ascult, şopti ea, apoi se năpusti iarăşi spre el.

– Nu cred că eşti în stare să îţi dai seama ce faci.

– Sunt fată mare !

– Iar eu sunt un băiat şi mai mare, rânji el.

În acel moment observă că cineva stătea în spatele Juliei. Era Dee. Iar în spatele lui stătea Beaky, iar în spatele lui stăteau Dave, Dozy, Mick şi Tich. Îi priveau cu rânjete cretine pe feţe.

Caesar scrâşni din dinţi şi le făcu semn cu palmele la spatele ei să se care. Ei râseră – desigur, Julia nu auzi nimic – şi se cărară unul câte unul din cameră, şoptind ceva prostii de genul „ăsta ar face orice pentru o fustă !”.

Oftă.

Julia îşi plimba acum palmele la el pe gât, şi iarăşi simţi înfrigurarea aceea de mai devreme, când ea atinsese ochelarii.

– NU.

– De ce ? se miră ea, cu jovialitatea cretină a omului beat.

– De aceea.

– Vreau să îţi văd ochii, arată-mi-i ! scânci ea.

– Julia ! strigă el, şi în clipa aceea ea trase ochelarii de pe ochii lui surprinşi.

Lumina roşiatică, ca de bordel, din cameră le lumina feţele. El rămase mut, speriat, pentru prima dată în viaţa lui, aşteptând să o vadă isterizându-se şi aruncându-se pe geam. Ea, îşi apropie ochii de faţa lui, îşi înclină capul într-o parte, şi spuse, zâmbind călduros:

– Wicked ! Asta ascunzi tu de atâta vreme ? întrebă ea, apucându-l de bărbie şi ridicându-i privirea spre ea.

El o privi înapoi, cu ochii complet negrii, şi imaginea Juliei se reflecta în ei, rotunjită. Ea se încruntă.

– De ce eşti trist ?

El nu răspunse.

– Ştii, acum chiar nu înţeleg de ce eşti singur.

– De ce crezi că sunt singur ?

Ea îl privi neclintită.

– Îmi place aşa, recunoscu el.

– Fii serios. Cui îi place să fie singur ?

– Mie.

– Omul nu ar trebui să fie singur. Indiferent ce ar fi făcut la viaţa lui.

– Ce te face să crezi că am făcut ceva rău ?

– Am spus eu că ai făcut ceva „rău” ?

– Nu, dar ai gândit-o.

– Hm, poate că da, chicoti ea, şi se apropie de el. Privirile li se întâlniră pentru a doua oară în acea seară. – Deci, ce ai făcut ?

El zâmbi şi îşi mută privirea peste umărul ei, apoi la urechea care părea ciocolatie în lumina difuză a camerei.

– Fetiţo, ce am făcut …

– Fetiţo ?!? se supără ea. – Aşa vorbeşti de parcă ai fi tata ! Mă superi ! îl avertiză ea, afişând un zâmbet maliţios. – Nu ţi-ar plăcea să mă vezi supărată, crede-mă.

– Hm, păi nu vrem asta, nu ? făcu el, serios.

– Dacă nu vrei să mă supăr, îmi spui acum ce ai pe suflet. Ascult ! spuse ea, şi îşi încrucişă braţele pe piept, deşi stătea călare pe el.

El se ridică şi o ridică şi pe ea, apoi o depuse pe marginea patului. Se lăsă în faţa ei, şi o mângâie pe obraz.

– Ce am făcut eu ţi-ar strânge pielea pe cap, numai gândindu-te, şopti el, şi îi apucă lobul urechii cu degetele. Îl mângâie încet.

– Ai mâinile calde … şi o atingere aşa de plăcută …

Ochii lui negri se lărgiră şi o fixară. Faţa lui era armonioasă, şi nimeni nu ar fi fost în stare să şi-o închipuie altfel, decât împodobită cu acei imenşi ochi negri, cu acele sprâncene groase, bine definite, singurele care reuşeau să exprime ce se afla în spatele ochilor ce păreau a fi două lacuri de smoală, neatinse de nimeni, nepervertite de nicio frunză căzătoare, de nicio palmă de copil curios.

 

 

***

            Ieşi din cameră, ţinând ochii închişi, şi după ce trase uşa după el, lăsând-o pe Julia înăuntru, îşi scoase ochelarii şi şi-i puse. Se îndreptă spre bucătărie. Avea nevoie de ceva de băut. Cei prezenţi îl petreceau din priviri, ca şi cum în urmă cu o oră nu îl aplaudaseră şi nu îl consideraseră unul de-al lor. Iar el nici nu se aşteptase la asta. Reacţia lor de repulsie nu îl miră. Faptul de a fi tratat ca un exponat de circ nu îl mira deloc. În fond, nimic nu se schimbase. Chiar nimic. Privirea lui rece scruta cameră după cameră, faţă ostilă după faţă ostilă, şi trăsăturile lui nu se sinchiseau de nimeni. Faţa lui rămânea exact impenetrabilă.

– O luăm spre casă ? îl întrebă Ed apropiindu-se de el.

– Aş zice că da, răspunse Caesar, şi depuse sticla pe masă.

Ieşiră în faţa casei, trecură de zgomotul petrecerii şi ajunseră la maşina lui.

– Mai bine conduc eu. Tu ai băut, şi ar fi păcat să îţi ia carnetul. Nu ai mai putea să conduci frumuseţea asta.

Fără vreun cuvânt, Caesar îi aruncă cheile de la maşină, şi se trânti pe locul mortului. Ed porni maşina şi demară. Caesar închise ochii. Era obosit. Ed ştia unde locuia el.

– Şi, spune-mi ce ai făcut, când erai singur cu domnişoara Julia ? îl chestionă Ed.

Caesar nu răspunse.

– Eşti sfios ?

– Un gentleman nu discută despre lucrurile astea ! interveni Dave cel Răguşit de pe bancheta din spate. – Porcule ! îi strigă în ureche lui Ed, care, desigur, nu auzi nimic.

Abia atunci Caesar observă prezenţa lui. Fuma o ţigară, şi începu să se înece cu fumul.

– Nu prea ai chef de vorbă în seara asta, ha ? constată Ed.

– E atât de evident ? întrebă el, gânditor.

– Ştii că Diana are de gând să te taxeze pentru placa aia de lemn. Şi pentru că i-ai tocit vârful cuţitului.

Caesar se întoarse spre el, cu o figură care – evident – nu trăda nicio emoţie.

– Mda. Are o prezenţă de spirit acceptabilă, dar e cam idioată, îşi dădu cu părerea Ed. – Vrei o ţigară ?

Caesar întinse mâna după una. Şi-o aprinse cu bricheta din maşină, apoi o puse la loc. Trase câteva fumuri, apoi se ridică mai sus pe scaun.

– Nu mergem acasă ? întrebă el.

– Nu, răspunse Ed rece. – Ocolim puţin.

– Pentru ce ?

– O să înţelegi.

Mai merseră aşa vreo trei kilometri, până când intrară într-o pădurice. Era ora trei dimineaţa. Ed trase pe dreapta, şi opri motorul. Scoase cheia din contact şi o puse în buzunarul de la piept. Scoase un clinchet, în momentul în care se lovi de perechea de dog-tag-uri pe care Ed o purta la gât.

– De cât timp ne cunoaştem noi doi ? întrebă el.

– De prea … puţin … timp, răspunse Caesar lent, savurând ţigarea.

– Coboară din maşină, porunci Ed.

Caesar se întoarse spre el:

– De ce ?

– E vremea răfuielii ! spuse Ed, şi scoase de la centură un cuţit. – Răsplata.

– Pentru ce ? continuă Caesar să îşi fumeze ţigarea.

– Pentru Alec.

– Alec ?

– Fratele meu ! Era fratele meu !

– Ah, se prefăcu Caesar că îşi aduce aminte. – Tu erai fratele lui ? Habar nu aveam că avea un frate …

Atunci realiză, de fapt, un alt lucru: plăcuţele, dog-tag-urile de la gâtul lui Ed, care i se bălăngăniseră prin faţă întreaga noapte, erau exact acelea care prevesteau belea din partea lui Alec, pe vremea când erau în clasa I.

– Şi tu l-ai omorât ca pe un câine.

– Urăsc cuţitele, făcu Caesar, aruncând ţigarea pe geamul lăsat.

Îşi aduse aminte de incidentul care îl lăsase cu buza superioară despicată şi cu un molar zgâriat. Mare belea.

– Coboară odată !! se isteriză Ed.

– A fost un accident, răspunse Caesar fără să mişte un muşchi.

– E o minciună ! Şi o ştii ! se isteriză Ed, şi împunse aerul cu cuţitul, în direcţia lui. – Cristoase, cât eşti de penibil ! Dă-te jos din maşină, în gâtu’ mă-tii !

– Bine. Bine. Recunosc.

– Dă-ţi jos ochelarii ! Vreau să mă uit în ochii tăi când te nenorocesc !

– Şi eu vreau să te avertizez că ochii mei l-au omorât pe Alec, nu eu, spuse el, rar şi răspicat.

– Nu îţi fă griji. Am văzut mai multe decât el. Dă-i jos ! ţipă Ed.

– Eu zic că ai intrat în căcat rău de tot, de data asta, tovarăşe ! spuse Dave, căţărat pe spătarul scaunului lui.

Şi avea dreptate. Ed era vizibil mai vânjos decât Caesar. Şi era evident că ochii nu avea prea mare efect asupra lui, deşi se vedea clar că se chinuia să nu pară impresionat de aura lor. O luptă  corp la corp …

– Dă-te jos din maşină ! strigă Ed.

Deschise şi el portiera sa, şi se pregătea să iasă din maşină.

Caesar se lăsă cu spatele pe portiera lui şi îl izbi pe Ed, cât de tare putu, cu talpa în coaste. Acesta zbură afară din maşină, şi ateriză exact în parbrizul unui Ford care trecea pe lângă ei cu o sută douăzeci la oră. Şoferul acestuia frână, maşina alunecă câţiva metri, şi Ed se rostogoli de pe capota Fordului pe asfaltul negru. Avea faţa şi partea dreaptă a corpului zdrobite. O baltă vişinie începu să se lărgească sub el.

Caesar ieşi din maşină şi aruncă o privire, în timp ce îşi punea pe ochi ochelarii.

– Asta nu e bine ! rosti speriat Dave cel Răguşit, de după umărul lui Caesar.

– Sunt de acord, interveni Dee.

– Iarăşi ? scânci Dozy.

– Fugi. Nu te mai gândi la nimic. Fugi ! spuse Beaky. – Asta nu o poţi explica !

– Da. Fugi ! făcu Mick.

Caesar se întoarse şi îl privi pe Tich direct în ochii blajini. Acesta încuviinţă şi el.

Pe când şoferul ieşi din maşină, şi realiză ce se întâmplase, tânărul era deja de mult dispărut. Şoferul fusese cândva un băieţel dolofan pe care îl chema Bruno.

 

 

***

            Toţi cei dinaintea mea au fost ucigaşi. Prin urmare, era normal ca şi eu să ajung unul. Tata ar fi trebuit să îşi ucidă odrasla, în primul moment în care a aflat de ea. Dar nu a fost în stare. Aşa că a ucis vasul. Şi-a ucis nevasta, fiindcă era un laş. Nu m-a putut stârpi pe mine, aşa că a pedepsit-o pe ea, pentru păcatele lui. Cred că a încercat să mă omoare şi pe mine, mai târziu, dar … trăiesc, aşa că nu cred că şi-a mai pus în aplicare ideile. Cred că îi era frică de mine. Mereu mă privea de parcă eu eram duşmanul lui, de parcă eram gata să îi retez gâtul în orice clipă. Dacă aş fi avut un cuţit …[23]

***

 

Se ridică de pe fotoliu, îşi aranjă ochelarii, şi se îndreptă spre uşa de la intrare. Cineva bătea cu frenezie în ea.

O deschise.

Apăru o faţă ovală, cu un năsuc mic şi rotund, ca un nasture, şi doi ochi verzi, adorabili. Angelica. De fapt, Angela. Acum era Angela.

I se agăţă fericită de gât şi îl sărută în repetate rânduri, ca un copil care e fericit că s-a întors acasă. Emana un parfum rece de pe pielea gâtului ei dezgolit şi roşu de la frigul de afară. Şi purta ceva la gât. Ceva … rotund, de culoare neagră, care îi aducea lui Caesar aminte de ceva. Oare ce ? Nu îşi putea da seama, dar cert era că nu mai vedea atât de bine la vârsta de treizeci de ani. Bătrânul îl avertizase în legătură cu asta. „Se întâmplă.” îşi spuse el amar, conştient de ce urma.

– Am veşti mari pentru tine, îi spuse ea.

 

 

***

            Se reîntâlniseră din greşeală, pe vremea când el încă se mai ascundea de autorităţi după ce scăpase de Ed şi, involuntar, de Dave, Dee, Dozy, Beaky, Mick şi Tich. Fusese probabil un îndemn involuntar de-al lor care îl făcuse să îi uite, să îi abandoneze, să nu îi mai readucă lângă el. Încercase să îi cheme, de câteva ori … Oare încercase cu adevărat ? Nu ştia care dintre răspunsuri l-ar fi înfricoşat mai tare, dar cert era că niciunul nu îşi mai făcu apariţia. Era cu adevărat singur.

Şi într-o zi se ciocnise[24] de o tânără, care îi părea cunoscută. El nu îi părea ei câtuşi de puţin cunoscut, dar ochelarii îşi făcuseră treaba. Nimeni nu purta o pereche de ochelari negri ca el. De parcă se născuse cu ei.

Şi deveniseră prieteni – din nou –, şi apoi mai mult decât prieteni, şi în final, erau pe punctul de a se căsători, când ea îi ceru să îşi dea jos ochelarii.

– Vreau să îţi văd ochii aceia pe care îi tot ascunzi de treizeci de ani. De toată lumea. Vreau să îi văd. Vreau să îi iubesc şi pe ei !

Şi el a hotărât în acel moment că era cazul să îi arate adevărul despre el. Aşa că îşi dădu jos ochelarii. Angela rămase cu aerul în piept, pe măsură ce el îşi ducea mână spre rama ochelarilor, şi apoi căscă ochii ei verzi şi frumoşi, trepidând de emoţie, dar la final nu fu în stare să scoată niciun cuvânt. Îl privi direct în faţă, direct în ochi, dar parcă privirea ei îl ocolea. Apoi îi ridică mână şi îi puse la loc ochelarii, pe nas, şi murmură:

– Mulţumesc.

Şi nu îi mai ceru niciodată să îşi arate ochii.

Viaţa lor trecu mai departe, bună şi rea, uşoară şi dificilă, dar mai mult dificilă decât uşoară, şi Angela se chinuia să reziste lângă el, chiar dacă uneori simţea că nu ştie ce face, de ce rămâne lângă el, chiar dacă uneori simţea că stă culcată în pat lângă o carcasă goală cu formă de Caesar, care nu scotea niciun sunet în somn, şi de multe ori încerca să pară invizibil pentru toată lumea. Şi nu reuşea să îl înţeleagă. Cuvintele lui nu însemnau nimic pentru ea.

De multe ori şi-ar fi dorit ca el să îşi dea jos ochelarii aceia blestemaţi şi să o lase să îi privească în suflet, dar ferestrele sufletului său erau murdare, foarte murdare, şi nu se putea vedea nimic prin ele.

Nimeni nu se uitase vreodată prin ele. Dar dacă ar fi făcut-o cineva, ar fi fost îngrozit.

 

 

***

 

 

– Sunt însărcinată ! se hlizi ea, şi se aruncă la el în braţe. – Opt săptămâni.

El o privi din spatele lentilelor, şi ea îi simţi privirea grea. Un muşchi se zbătu pe faţa lui.

Caesar îi spuse ce avea de spus.

Avort.

Cuvântul căzu ca un ciocan peste ea. Pe moment i se păru că nu pricepuse, şi îi ceru să repete. El repetă.

– Dumnezeule, tu chiar vorbeşti serios ? se oripilă ea. – Nu te gândeşti la mine ? Nu te gândeşti la copil ? Nu te gândeşti la ce ar însemna ? Cum vei răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru asta ? Te rog, te implor, nu fă asta !!

– Dumnezeu ? Crede-mă, nu mai are nevoie de încă o creatură ca mine sub soarele lui !

Angela se încruntă.

– O creatură ca tine … Ce înseamnă asta ? Eşti … Uita-te la mine ! Eşti cel mai iubitor şi mai atent bărbat pe care îl cunosc, şi am cunoscut câţiva despre care mi s-a părut că sunt atenţi şi iubitori ! Eşti cea mai importantă fiinţă din viaţa mea, şi nimic nu o să schimbe asta. Te-am iubit şi te iubesc şi te voi iubi mereu, şi nu înţeleg ce vorbe sunt astea !!

– Angela, crede-mă, nu sunt aşa cum crezi. Nu sunt ce crezi, spuse el, oftând şi lăsându-şi capul în piept. – Am fost … instruit ca să ucid tot ce se apropie de mine, indiferent de intenţiile lor. Oricine. Orice. Nimeni nu trebuie să stea pe lângă mine.

– Ce dracu’ înseamnă asta ? Hm ?! Explică-mi !! ţipă ea.

– Priveşte-mă !! ţipă el spulberând calmul care părea ars cu fierul înroşit în carnea lui, şi îşi trase ochelarii de pe ochii negri, străpungând-o cu privirea. – Crezi că aşa arată un om ? Crezi că aşa trebuie să arate tatăl cuiva ? Hm ? Am făcut lucruri oribile la viaţa mea. Ştii asta. Ai fost acolo odată, cu mine.[25]

Se apropie de ea, şi îşi puse o palmă pe abdomenul ei:

– Îşi jur că asta va fi ultima creatură pe care o voi ucide ! Trebuie să dispară.

– Nu, nu, nu, nu, nu !!! se retrase ea cu ochii roşii, măriţi de oripilare.

– Ba da !

– Nu, te rog, nu ! E primu, meu copil ! Şi poate şi singurul. Medicul mi-a spus că în momentul în care voi rămâne însărcinată, să îl păstrez, dacă vreau vreodată să am copii, fiindcă am o condiţie care nu îmi permite să rămân gravidă de mai multe ori. O singură încercare, atât primesc. Şi acum o am. Şi nu vreau să îmi scape, plânse Angela în hohote, şi umerii îi tresăltau.

– Îmi pare rău. Trebuie să dispară.

– De ce ? De ce urăşti atât de mult copilul ăsta ?

– Nu îl urăsc. Îl iubesc. Tocmai de asta nu îi voi permite să trăiască. Ai încredere în mine, mi-am trăit scuza asta de viaţă pe care o am, şi ştiu că nu îl aşteaptă nimic bun. Absolut nimic ! scrâşni el, şi crezu că un dinte îi pocnise.

– De ce ? De ce crezi asta ?! Vreau să ştiu !

– Fiindcă e fiul meu ! Şi ştiu ce îl aşteaptă pe oricare om care intră în contact cu mine: singurătate. Şi apoi moarte. Sau direct moarte ! Viaţa nu înseamnă nimic când stai pe lângă mine !! Tu, dintre toţi, ar trebui să ştii asta cel mai bine. Înţelege asta ! mugi el.

– Dar nu e adevărat. Eu am învăţat să trăiesc lângă tine.

– Crede-mă, asta nu e viaţă ! Şi tu – împunse aerul spre ea – nu trăieşti ! Eşti pe jumătate moartă.

– Dacă îmi iei copilul, o să fiu moartă de tot !

– Atunci aşa să fie. Şi asta dovedeşte încă o dată că am dreptate.

– NU !!!!!!!!!!!!!!!!!

Caesar o împinse spre perete, gentil, şi îi şopti la ureche, în timp ce ea plângea, cu faţa schimonosită de neputiinţa ei de înţelegere. Dar el înţelegea. Pentru amândoi. Bătrânul îi explicase totul. Chiar şi clipa aceasta. Totul fusese făcut aşa cum trebuia, şi aceasta era ultima poartă care trebuia deschisă.

– Şşşt. O să se termine repede, îţi promit.

Angela ar fi vrut să mai protesteze, dar rictusul de pe faţa ei nu îi permise asta. Îşi ridică braţele pe umerii lui şi îl îmbrăţişă fără vlagă, încercând să îl facă să înceteze, dar el era de neclintit. I se păru că o aude şoptindu-i înecat la ureche: „Nu, nu, te rog nu fă asta …”

Caesar îi apăsă o pernă pe burtă. Fără durere. Fără prea multă durere. O izbi cu pumnul în abdomen. O singură dată, apoi lepădă perna. Angela rămase mută, cu gura deschisă, cu ochii ei verzi căscaţi şi cu o mână coborându-i pe pântecul rămas fără fructul din el.

Pe piciorul stâng începu să se lungească o limbă roşie de sânge, spre talpa ei. Apoi apăru una şi pe piciorul drept.

Caesar îşi privi soţia.

Ea îi întoarse privirea înapoi, dar el nu putu să citească nimic în ea. Ochii ei erau goi. El ştia că ea nu mai era aceeaşi femeie care fusese în urmă cu un minut. Aşa că plecă fără un cuvânt, şi nu se mai întoarse niciodată.

 

 

***

            Un tânăr obişnuia să urce pe deal, casa aceea veche şi dărăpănată. Acolo locuia un bătrân. Să tot fi avut vreo şaizeci de ani. Stătea mereu pe prispa casei, cu ochelarii lui negri pe ochi, privind în zare, spre orizontul de nedesluşit.

Tînărul mergea pe la el, fiindcă auzise că bătrânul suferea de o boală rară, şi dorea să ştie despre ce era vorba.

Aşa că urca în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi până acolo, sperând ca bătrânul să îşi dezlege limba, cum fac ei de obicei, şi să îi povestească viaţa grea şi sordidă pe care a dus-o.

Dar bătrânul nu povestea nimic. În schimb, dădea sfaturi morbide şi făcea glume nesărate la adresa oamenilor.

În acea zi, bătrânul era mai vorbăreţ decât de obicei. Îşi dăduse chiar şi ochelarii jos de pe ochi. Tânărul se aşeză pe marginea prispei, şi îşi şterse sudoarea de pe frunte.

– Foarte cald, făcu el.

Era mijlocul lui august.

– Nu chiar, protestă bătrânul.

Băiatul îşi întoarse pe furilş privirea, şi observă ochii perfect negrii ai bătrânului. Tresări, şi îşi întoarse privirea înainte. Desigur, era prea târziu. Bătrânul ştia că îi văzuse ochii. Nu îl deranja. Nu îl mai deranja. De aceea îşi lepădase ochelarii.

– Vine furtuna.

– Pe dracu’ ! făcu băiatul. – Afară sunt 40 de grade şi cerul e liniştit ca un pahar cu apă. De unde ai scos-o cu furtuna ? râse el.

– E liniştea de dinainte.

Băiatul îşi muşcă buzele. Se întoarse spre bătrân, şi spuse cu tremur în glas:

– Cum ai trăit cu asta ? întrebă el arătând cu bărbia spre ochii lui.

– He, he, he ! Dă-i omului câte nenorociri vrei, câte poţi, va găsi el o cale să trăiască cu ele ! Asta am spus mereu, asta am crezut mereu ! râse bătrânul, şi buza cu cicatricea îi tremură.

Îşi ridică capul puţin, apoi îşi lăsă bărbia în piept.

– Ştii ce e ciudat ? Acum râd mult mai des decât o făceam în tinereţe. Mult, mult mai des. Asta regret. Tinereţea e perioada nesăbuinţei, a râsului, a bucuriei. Eu … eu am învăţat să mă bucur de puţine, şi să nu mă manifest deloc. Decât pentru mine.

Băiatul observă că bătrânul ţinea într-o mână un cub multicolor jerpelit, ce părea foarte vechi.

– Hei, ştiu ce e acela !

Bătrânul se întoarse spre el:

– Ai şi tu unul ?

– Da, aveam, dar l-am pierdut. Nu îl mai am.

– Hm, râse bătrânul, multe lucruri am arunca la gunoi dacă nu ne-ar fi frică că altcineva le-ar putea lua de acolo.

Băiatul se mai gândi o vreme, dar vorbele bătrânului nu aveau mare însemnătate pentru el, aşa că întrebă:

– Poţi vedea ceva ?

– Înainte puteam vedea orice. Chiar orice. Puteam să citesc articole din ziar de la zece metri distanţă. Acum … nu mai fac diferenţa dintre zi şi noapte.

Băiatul râse.

– Ştii ce se spune ?

– Nu, nu prea ştiu ce se spune, răspunse bătrânul.

– Se spune că „în ţara orbilor, chiorul e rege!”

– Aşa se spune ?

– Da, aşa se spune.

– Eu nu sunt chior.

– Ah, da.

Şi băiatul mai rămase o vreme acolo, aşa cum făcea în fiecare zi, privind profilul bătrânului, şi felul în care razele soarelui se propagau pe faţa lui, aşteptând ca el să zică ceva, să povestească ceva. Şi în ziua aceea, bătrânul chiar îi destăinuise un lucru. Un singur lucru.

– Toată viaţa mea am fost singur. În ciuda tuturor oamenilor care au stat în preajma mea, şi chiar dacă nu au fost mulţi, măcar au fost câţiva, dar în ciuda lor, am fost mereu singur. Măcar în moarte vreau să păşesc alături de cineva.

În clipa aceea ochii lui negri se strâmbară într-o mască a tristeţii, şi oricine l-ar fi văzut ar fi putut să spună că bătrânului îi părea rău pentru tot ceea ce se întâmplase.

La urma urmei, nu era vina lui. Nu credea în destin. Băiatul îl privi prelung, şi nu auzi sunetul din cer. Albastrul văzduhului se transformase aproape brusc în griul dens care aduce ploaia. Vocea bătrânului îl trezi din visare:

– Ştii ce se spune când începe să tune afară ?

– Nu, făcu băiatul.

– Vine furtuna, spuse bătrânul calm.

Apoi râse.

Dar eu nu l-am prea crezut pe băiat.[26]

Sfârşit