Ontologicul la Mihai Drăgănescu versus Basarab Nicolescu

occident & orient [8]

de Gorun Manolescu

În sec. XX în contextul occidental, din câte ştiu, au apărut, fiind larg cunoscute, puţine ontologii. Dintre acestea, notabile par a fi cele ale lui Heidegger şi Deleuze. În schimb, în cultura de limbă română, ele abundă fără a fi pătruns suficient pe plan extern. Aş cita abordările cu caracter ontologic propuse de Conta, Rădulescu-Motru, Petrovici, Mircea Vulcănescu, Noica, Blaga, Corneliu Mircea (mai puţin cunoscut), etc.. Fenomenul este extrem de interesant şi ar trebui cercetat cu mai mare atenţie. M-am oprit doar la două dintre acestea: cea propusă de Mihai Drăgănescu, în contrast cu abordarea lui Basarab Nicolescu. Motivele sunt că, pe de o parte, ele au fost cel mai recent elaborate şi, pe de alta, că diferă dintr-un punct de vedere esenţial: cel tipului de identitate luat în considerare. Tocmai asupra acestui aspect mă voi focaliza.

Viziunea lui Drăgănescu poate fi reprezentată sintetic de monoidul existenţei. Astfel, plecând de la sintagma din filozofia occidentală «din sine, în sine, pentru/întru sine», Drăgănescu arată că sensul „din sine” are înţelesul de a «furniza informaţii» pentru formarea de structuri ale unui nou univers; sensul „pentru/întru sine” ar reprezenta «retragerea informaţiilor» pentru dispariţia structurilor unui univers existent; în fine sensul „în sine” ar reprezenta «autoreferenţialitatea» (e.g. incognoscibilitatea/ identitatea,   egalitatea cu ea însăşi a aşa numitei „Conştiinţe Fundamentale” care asigura desfăşurarea jocului celorlalte două). Iar un asemenea Monoid nu încetează niciodată să «funcţioneze». Pentru că numai «în sine» rămâne întotdeauna în poziţie fixă , în timp ce «din sine» şi «pentru sine» se permută continuu ducând la tendinţa de a forma şi distruge posibile universuri. Analogia cu rotirea în cadrul diagramei Tao a celor două componente Ying şi Yan nu ne poate scăpa. În centru existând implicit, deşi invizibil, sensul «în sine». În acest caz Drăgănescu nu neglijează identitatea statică, imuabilă a lui «în sine», dar se concentrează pe o identitate dinamică a jocului «din sine» – «întru sine». Precum Noica cu „Devenirea întru Fiinţă”. O altă analogie, pe care Drăgănescu pare a o sugera este cea ce se întâmplă ontologic la nivelul interacţiunii particulelor elementare. Astfel dintr-o asemenea interacţiune nu se mai poate pune în evidenţă structura particulelor care intră în procesul interacţiunii (ele ne mai având «structură» fiind «elementare») ci apar, la ieşire, întotdeauna, particule elementare noi, diferite de cele de la intrare. Dar ceva invariant se păstrează: suma sarcinilor electrice sau spinul, de exemplu. Întocmai ca invarianţii unei transformări topologice sau invarianţa la schimbarea sistemului de coordonate în fizică. Se iveşte deci ceea ce am putea numi o identitate sau simetrie dinamică.Pusă mai clar în evidenţă de către Drăgănescu printr-o modelare din teoria categoriilor matematice bazată pe functori adjuncţi sugerată de Domnul Cătălin Ioniţa într-o discuţie particulară pe care am avut-o cu dânsul. Mai mult, Mihai Drăgănescu ia în considerare anumite «ruperi de simetrie» care pot perturba o asemenea identitate dinamică.Şi acest lucru se întâmplă atunci când sensurile «din sine» şi «pentru sine» se permută.

Tot de la o asemenea analogie cu ceea ce se întâmplă la nivelul interacţiunii particulelor elementare pleacă şi Basarab Nicolescu atunci când vorbeşte de un «baston cu două capete». Pentru că aşa cum am spus, dintr-un asemenea proces, particulele de la intrare nu se mai pot descompune în altele «subelementare» ci apar noi particule. Întocmai cum dacă tai o bucată dintr-un baston, va rezulta, întotdeauna, un alt baston, tot cu două capete, cum zice Nicolescu. Dar, spre deosebire de Drăgănescu, el pierde din vedere tocmai «procesul», adică identitatea dinamică a acestuia şi rupturile ce pot interveni. Concentrându-se pe una tradiţională, statică care devine acum, nu mă feresc să spun, numai formală. Care ar fi aceasta? Evident „Terţul inclus”. Să vedem cum devine ea formală. În modelarea sa, Nicolescu postulează existenţa unui număr , poate infinit, de «niveluri ale realităţii». Nimic nou. Astfel de niveluri, chiar dacă nu sunt numite ale realităţii, apar în diverse cosmologii cu caracter ontologic începând de la Platon. Şi ele proliferează în cursul istoriei filosofiei, apărând şi la Drăgănescu. Ceea ce pare nou la Basarab Nicolescu este faptul că el postulează şi posibilitatea fiinţei umane de a avea «percepţii», printr-un simţ interior, la celelalte niveluri diferite de cel empiric. Nici acest lucru nu e însă nou (a se vedea, de exemplu, alchimia, miturile orfice, al treilea ochi, etc., inclusiv introdeschiderea la Drăgănescu). Noutatea constă în asocierea numărului infinit de niveluri specific ale realităţii cu percepţii corespunzătoare. De aici mai departe Basarab Nicolescu propune o logică ascendent-descendentă de tipul unei dialectici hegeliene. Modificată faţă de cea a lui Hegel în sensul că, în fiecare nivel apare, la un moment dat, contradicţia (teza şi antiteza). Dar ea nu se rezolvă la nivelul la care apare, ca la Hegel. Ci la nivelul imediat superior. Şi sinteza este acum asimilată cu „terţul” inclus. În acest fel se ajunge la înlocuirea setului de principii al logicii aristotelice clasice: identitate, necontradicţie, terţ exclus, cu un set cu un singur element şi anume terţul inclus (sinteza în termeni hegelieni), abolindu-se necontradicţia şi terţul exclus.

Din cele de mai sus se pot observa următoarele:

1. Drăgănescu, plecând de la un proces ontologic, propune o descriere bazată pe teoria categoriilor matematice care pune în evidenţă procesualitatea unei identităţi dinamice, fără a neglija «rupturile» şi nici identitatea static-imuabilă.

2. În schimb, Nicolescu plecând de la aceiaşi ontologie procesuală, nu reuşeşte să pună în evidenţă ce se întâmplă în cadrul procesului. Este numai o modelare behavioristă în care se relevă numai intrările şi ieşirile fără a se deconspira ce se întâmplă în interiorul «cutiei negre».

3. Deşi Nicolescu recunoaşte că în cadrul diverselor niveluri ale realităţii funcţionează logici specifice, în schimb la parcurgerea ascendent-descendentă a respectivelor niveluri, el adoptă o logică uniformă, bazată pe identitatea «terţului» inclus prin care speră că orice complexificare, care creşte de la un nivel la altul, în sens ascendent este astfel abolită. Ca şi când am extrapola logica aristotelică clasică la întreaga înşiruire de niveluri, fiecare specific, ale realităţi şi la interfeţele dintre ele. Eroare care s-a făcut şi încă se mai face când se aplică, de exemplu, logica respectivă la nivelul societăţii, mai puţin la nivelul cuanticului unde ea a fost relaxată prin probabilitate statistică, într-o primă aproximaţie, ca apoi să apară tendinţa de renunţare şi la o asemenea abordare. Apare în acest mod, la Nicolescu, o simplificare ideal-abstractă nenaturală, complet diferită de o evidenţă a unor procese complexe ale gândirii şi intuiţiei speciei umane care pare a se adapta, mai uşor sau mai greu, mai încet sau mai rapid (când e vorba de supravieţuire) la noi realităţi. Mai degrabă apare o reducţie contrazicând briciul lui Occam, tinzând la limită spre un simplism banal. În acest caz orice pretenţie de transgresare a pluri şi inter disciplinarităţii, printr-o aşa numită transdisciplinaritate de tip Nicolescu devine superfluă. O simplă formă fără conţinut. Asistăm, de fapt, la o înlocuire a unui principiu ontologic procesual al unei schimbări perpetue, neuniforme şi posibil cu rupturi drastice, indiferent la ce nivel sau intra-nivel al realităţii ne-am afla, cu unul logic, identic cu sine – terţul inclus. Mai clar şi acest lucru vreau să-l subliniez în mod deosebit, Nicolescu face greşeala de a înlocui pur şi simplu, un principiu ontologic cu unul logic-formal. La fel cum face şi filosofia analitică, având în centru analitica limbajului care, din start, la Frege şi Russel, a înlocuit ontologicul cu logicul (mai puţin Wittgenstein din a doua perioadă, cea a „Cercetărilor filosofice”)

4. Revenind la Drăgănescu, cred că se poate spune că, prin modelul pe care îl propune, tinde să realizeze, de fapt, o adevărată sinteză între cele două mari culturi, considerate ireconciliabile, cea a Occidentului şi cea a Orientului, măcar în ceea ce priveşte «identitatea», unul dintre principiile de bază ale gândirii, dacă nu esenţial. Şi reuşeşte printr-o abordare într-adevăr transdisciplinară, fără a pierde din vedere tradiţionala noastră identitate imuabilă, combinând-o cu una dinamic-procesuală proprie Extremului Orient (Singura lege care rămâne veşnic neschimbată este că totul se schimbă – a se vedea şi Heraclit).

5. Închei remarcând stilul deosebit de atractiv-metaforic al discursului lui Basarab Nicolescu, care se vrea optimist, utilizând o informaţie bogată din diverse domenii, inclusiv cel artistic, pe care o manipulează cu succes pentru a-şi promova ideile, spunând ceea ce mulţi ar vrea să se întâmple şi atunci discernământul dispare. În detrimentul perceperii unui subtext greu de acceptat. Adică, repet, înlocuirea ontologicului cu logicul, dar şi acesta din urmă simplificat în mod reducţionist până la până la o banalitate gen platitudine.