Fabrica de copii – o afacere prosperă

(bioPHObia)

de Andrei-Claudiu Hrişman

Fiecare vară îşi are scandalul ei bioetic 100% românesc sau împărţit „fifty-fifty” cu entităţi internaţionale binevoitoare – dacă ne amintim scandalul din vara trecută în care „nesăbuinţa” societăţii române nu a permis avortarea unui cetăţean în devenire ce deja trecuse de perioada fatidică a non-existenţei sale în care acordul expres al mamei îl putea trimite în negura nonexistenţei, aceeaşi mama inocentă „salvată” de binevoitoarea societate englezească, sic! – sau respectabile – oneştii medici israelieni ce ne-ar fi „onorat” cu exportarea de prunci 50% de cetăţenie română, indiferent de etnia cromozomică.

Majoritatea cititorilor rubricii noastre de bioetică se aşteaptă ca în acest număr să abordăm cel puţin tangenţial marele scandal al clinicii bucureştene acuzată de „n” nereguli juridice si de două ori mai multe acţiuni imorale.

Nu dăm bir cu fugiţii, însă nici nu dorim să influenţăm ancheta judiciară – nu spunem acest lucru pentru că ne considerăm o voce autoritară sau influentă, ci pentru că majoritatea jurnaliştilor români au uitat să se oprească la frontiera ce desparte ştirea de interes public de ancheta autorităţilor ce are dreptul la intimitate şi informaţii confidenţiale – şi vom aborda succint câteva probleme etice şi legale dezbătute intens de specialişti şi „căpşunari”, ambele categorii sociale invadând prim-planul mass-mediei româneşti.

1. Există vreo „lege” morală a bunului simţ care să impună echitatea remunerării în domeniul medical?

Experienţa colectivizării comuniste ne-a arătat pe propria piele că lipsa competiţiei capitaliste este dăunătoare în multe domenii de activitate şi în defavoarea cetăţeanului, însă putem vorbi de aceeaşi situaţie şi în cazul serviciilor medicale? Trebuie să sprijinim un sistem sanitar 100% suportat de stat, unul exclusiv privat sau să permitem existenţa amândurora?

Primului sistem i se pot reproşa mai multe aspecte dintre care le amintim pe cele mai importante: sistem sanitar 100% garantat de stat poate însemna sfârşitul acelui stat care nu ar putea face faţă costului mare sau tuturor cerinţelor cetăţenilor, unele dintre ele nefondate sau aberante; în acest tip de sistem nu putem vorbi de o reală competiţie între personalul medical care s-ar putea plafona, ca să nu spunem că ar putea deveni unul ineficient.

Dacă am avea de-a face cu un sistem exclusiv privat am asista la o adevărată apocalipsă a societăţii române deoarece mai bine de jumătate din populaţia României, sau cel puţin o însemnată parte, nu-şi poate permite nici măcar serviciile medicale esenţiale în acest caz, legea junglei fiind nemiloasă pentru cei din categoriile sociale defavorizate.

Un sistem mixt în care sistemul public asigură serviciile medicale de bază iar cel privat alternativa pentru cei cu posibilităţi financiare consistente sau pentru cei cu mofturi oferă cele mai multe avantaje şi mai puţine neplăceri, cel puţin teoretic.

Fără drept de apel ultima variantă pare a fi şi cea mai înţeleaptă alegere pe care nici un guvern postdecembrist nu şi-a permis s-o detroneze. Ca o consecinţă directă a acestei politici sanitare astăzi ar trebui să avem un sistem sanitar competitiv cu cel privat, cu medici de mare valoare remuneraţi proporţional cu efortul lor de a contribui la bunăstarea poporului atât de greu încercat de marea tranziţie spre democraţie şi capitalism.

Nu suntem fani excentrici ai niciunui sistem de guvernare sau de economie, chiar dacă pentru moment simpatizăm cu cele două amintite anterior, însă suntem indignaţi de realitatea întâlnită în sistemul nostru de sănătate ce lasă impresia că fără bani mori cu zile, că dacă ai bani poţi călca în picioare o întreagă ţară, o întreagă Europă şi multe vieţi nevinovate!

Mai dureros este că mulţi oameni de onoare, adevăraţi eroi ce se dăruiesc zilnic pe altarul sistemului de sănătate românesc au de suferit de pe urma unor neghiobi, indiferent de culoarea paşaportului sau a pielii lor!

Când vezi că un medic rezident din sistemul public abia poate supravieţui cu un salariu mizer şi un alt rezident din sistemul privat, care trece peste jurământul lui Hippocrate, peste bunul-simţ şi legislaţia în vigoare, pentru a-şi purta teribilismul prin cluburi de fiţe în maşini de lux îţi vine să pleci cât mai departe de o astfel de societate!

Răspunsul la prima întrebare pare a fi: nu există nici o „lege” morală a bunului-simţ care să impună echitatea remunerării în domeniul medical, însă există numeroase legi care, odată respectate, ar face ca astfel de discrepanţe exacerbate să fie mai puţine şi nicidecum datorate imbecilităţii morale a unor mercenari sanitari care sunt la un pas de a tranzacţiona la bursa de valori viaţa pacienţilor lor!

2. Există dreptul ca fiecare dintre noi să „aibă” un copil cu orice preţ?

Până acum 31 de ani (mai precis 25 iulie 1978, data la care vedea lumina zilei primul copil „conceput” in vitro, în Anglia, sic!) nu exista opţiunea „fabricii de copii”, a fertilizării artificiale în eprubetă, pentru a veni în „ajutorul” cuplurilor care din x motive nu puteau sau nu doreau să procreeze pe cale naturală sau ajutate de diferite tratamente care să favorizeze acest proces pe cale naturală, intrauterină. Implicit, nu exista nici acest discurs al ultimei soluţii pentru cuplurile neajutorate de mama natură sau de „compoziţia” cuplului dacă ne gândim la homosexuali şi lesbiene.

Pentru ca dimensiunile articolului nostru să nu capete aspecte epopeice ne vedem nevoiţi să ne restrângem gândurile şi să ne rezumăm la punctul de pe i, încercând să înţelegem dacă există cu adevărat dreptul ca orice om să poată avea un copil biologic, excluzând din panoramă cuplurile mono-sexuale şi mamele surogat.

Mulţi cred că aceste fabrici de copii sunt o adevărată mană cerească pentru că aduc fericirea în sânul unor cupluri oropsite de soartă sau de natură, însă prea puţini sunt conştienţi, dincolo de implicaţiile teologico-morale ale „conceperii” extrauterine a unei fiinţe umane, că acest proces de fertilizare artificială presupune pe lângă manipularea embrionilor umani şi distrugerea mai multor embrioni, uneori pe motive eugenice, chiar dacă acest lucru este interzis în multe legislaţii.

Dacă ţinem cont de Raportul Warnock (1984) – tot englezesc, ce coincidenţă! -, nu există nicio problemă pentru că nu avem în eprubetă o fiinţă umană, cel puţin nu până la vârsta de 14 zile. Totuşi, mulţi specialişti contestă aceste concluzii ce mai degrabă par a fi prefabricate pentru a susţine posibilitatea distrugerii embrionului uman, decât aceea de a concluziona obiectiv că avem de-a face cu două entităţi biologice mult diverse şi categoric distincte pentru discursul etic. Dacă tot ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă – sau mânca înainte de apariţia Kite Kat-ului – nu vedem de ce nu putem spune că tot ce se naşte din om „homo sapiens” este şi va fi mereu. Asupra obiecţiilor aduse de cei care nu consideră embrionul uman ca fiind o fiinţă umană încă de la unirea gameţilor umani vom reveni în viitorul apropiat.

După cum spuneam, barza are nevoie de ovule şi de spermă chiar şi în cele mai performante laboratoare din lume, cel puţin pentru moment. Dacă în cazul unui cuplu care apelează la aceste servicii – deloc ieftine de altfel – dispune încă de material biologic propriu funcţional, respectiv gameţi capabili să conducă la fecundarea in vitro, problemele etice există, însă sunt oarecum depăşite de un discurs utilitarist centrat pe pseudo-drepturi şi resurse financiare consistente, afacerea se complică în cazul celor care trebuie să apeleze la material genetic străin cuplului.

Şi cum poţi face rost de un astfel de material genetic atât de important pentru obţinerea unui astfel de produs biologic? Nu considerăm embrionul uman ca fiind un simplu produs biologic, însă, din nefericire, aici s-a ajuns: la decăderea lui din drepturile deţinute de o fiinţă umană pentru a putea fi manipulat şi exploatat.

Teoretic, apelarea la donatori „benevoli” este singura soluţie legală – cel puţin pe mioriticele noastre meleaguri! Dar de ce ar dona cineva spermă sau ovule fără să obţină vreun beneficiu material? Să admitem că se găsesc şi astfel de situaţii, dar ni se pare cel puţin ciudat, ca să nu mai amintim de imoralitate, să plăteşti bani grei pentru a naşte un copil care din punct de vedere biologic nu este 100% copilul cuplului. Oare nu ar fi mai simplu să înfiezi un copil lăsat în voia sorţii şi a statului român?

Practic, „băieţii deştepţi” fac rost într-un mod nu tocmai ortodox de gameţi umani contra unor sume de bani considerabile şi astfel pun pe roate o afacere prosperă din care toţi au de câştigat, cel puţin aparent. La o analiză mai amănunţită unii se pot trezi că au comandat o donatoare blondă, frumoasă, deşteaptă, femeie de succes, doar că în spatele hârtiilor se află o fată nevoiaşă, neinformată, înşelată ce nicidecum nu îndeplinea standardele impuse de „cumpărători”. Dacă facem haz de necaz putem spune că îşi merită soarta, spre deosebire de sărmanele fete care habar nu aveau la ce se înhamă, excluzându-le pe cele perfide şi speculante.

Cu siguranţă banii aflaţi în joc în aceste fabrici de copii ilegale – nu trebuie să uităm că există şi fabrici de copii legale pe care le vom analiza cu altă ocazie – pot influenţa soarta actorilor implicaţi, însă noi sperăm ca justiţia să îşi facă datoria, măcar sub impulsul presiunii internaţionale.