Caliban şi vrăjitoarea

[Silvia Federici, Caliban şi vrăjitoarea. Femeile, corpul şi acumularea primitivă, Editura Hecate, Bucureşti, 2016]

de Alexandru Ionașcu

După ’90 discursul intelectual din România a fost dominat de dreapta conservatoare şi orice a putut fi perceput ca ţinând de teoria politică a stângii a fost demonizat şi marginalizat. Exemplu elocvent, recenta miniserie Humanitas, numită pompos ,,12 cărţi esenţiale despre lumea în care trăim’’ şi descrisă de Gabriel Liiceanu drept ,,bibliotecă ideală’’. Miniseria de douăsprezece cărţi este esenţială despre lumea contemporană doar dacă avem impresia că prezentul poate fi înţeles numai prin perspectiva conservatoare şi uniformă (dar şi masculină, toate cele douăsprezece cărţi sunt scrise de bărbaţi), cu un titlu ca Gândirea captivă a lui Czeslaw Miłosz apărut în 1953! Anticomunismul cold warrior este bine reprezentat în miniserie, dar lipseşte complet prodigioasa tradiţie a criticii de stânga asupra dictaturilor staliniste, cu nume reprezentative ca Rosa Luxemburg, care a formulat printre primele critici ale bolşevismului din zona stângii radicale[1], anarhista feministă Emma Goldman, Noam Chomsky sau publicaţia Socialisme ou Barbarie, al cărei principal animator, Cornelius Castoriadis, nu este tradus deloc în română. Felul deformat în care principala editură conservatoare de la noi prezintă critici ale regimului de dinainte de 1989 se poate explica prin obsesia echivalării stângii cu comunismul şi dorinţa de a-l asocia pe Karl Marx cu leninismul, marotele tipice ale dreptei selective şi conservatoare. În treacăt, ar merita amintit argumentul lui John Gray că, trăind în secolul al XIX-lea, lui Karl Marx i-ar fi fost imposibil să-şi imagineze un tip de stat precum cel apărut în Rusia de după 1917[2]; însă logica minimă nu i-a descurajat niciodată pe fanaticii noştri conservatori.

               Alături de anticomunism postfactum, autorii conservatori au folosit teologia creştin-ortodoxă pentru a justifica un neoliberalism (însemnând discreditarea serviciilor sociale în scopul privatizării lor, distrugerea solidarităţii şi blocarea oricăror posibile reforme sociale prin acuze de ’comunism’ sau ’neomarxism’) dur şi lipsit de orice fel de empatie pentru cei defavorizaţi, aşa cum a documentat Alexandru Racu în excelenta sa carte Apostolatul antisocial. Teologie şi neoliberalism în România postcomunistă. Deşi discursul conservator este în continuare dominant şi piesa sa de rezistenţă rămâne un anticomunism de tip Război Rece, folosit drept bâtă ideologică şi lipsit de orice fel de nuanţe, în monolitul acestei hegemonii (retrogradă social şi extrem-neoliberală în economie) au apărut spărturi semnificative şi edituri mici, recent înfiinţate, publică traduceri care oferă subiecte nonconformiste pentru publicul românesc şi perspective critice asupra capitalismului. Una dintre aceste edituri este Hecate, unde a apărut, în 2016, cartea Silviei Federici numită Caliban şi vrăjitoarea. Femeile, corpul şi acumularea primitivă. Tradus de Ovidiu Ţichindeleanu, studiul documentează apariţia economiei capitaliste în secolele XVI-XVII şi efectele sale asupra femeilor, care şi-au pierdut autonomia din Evul Mediu (cunoşteau metode de contracepţie şi asistau la naştere) şi au fost forţate, în special prin intermediul violenţei paranoice a vănătorii de vrăjitoare, să se supună unei diviziuni a muncii în care aveau o situaţie inferioară, limitată la activităţile domestice.

               Pentru început, Silvia Federici contrazice aserţiunile lui Karl Marx din Capitalul, care credea că primele fazele ale economiei capitaliste aduc cu ele violenţă pe măsură ce deschid noi pieţe, dar înalta productivitate a capitalismului, incomparabilă cu niciun alt sistem economic anterior (în The Communist Manifesto, Marx&Engels afirmă că realizările burgheziei sunt de cu totul altă natură şi depăşesc ,,piramidele egiptene, apeductele romane, catedralele gotice’’), va elimina lipsurile. Silvia Federici crede că violenţa a urmat întotdeauna globalizarea capitalistă şi se manifestă şi în prezent: ,,Expulzarea continuă a fermierilor de pe pământurile lor, războiul şi jaful la scară globală şi degradarea femeilor sunt condiţii necesare pentru existenţa capitalismului în toate timpurile’’. La fel cum îi reproşează autorului Capitalului că nu a luat în serios faptul că femeile au fost exploatate şi în epocile de dinaintea apariţiei economiei capitaliste, chiar şi în acele perioade în care ,,bărbaţii au dobândit un anumit grad de libertate formală’’ femeile rămâneau marginalizate, cum nu a observat nici legăturile dintre vânătoarea de vrăjitoare şi ascensiunea capitalismului. Perspectiva femeilor are avantajul de-a reconsidera ,,istoria relaţiilor capitaliste.’’ Înaintea apariţiei capitalismului, Evul Mediu timpuriu este măcinat de războaiele împotriva ereticilor, de fapt variante de creştinism dezierhizat, ai căror adepţi încercau să se întoarcă la biserica primitivă prin imitarea sărăciei şi deţinerea bunurilor în comun, în timp ce secte precum Frăţia Spiritului Liber renunţau la posesiuni şi ,,trăiau din pomeni’’. Dar catarii formează cea mai puternică sectă din această perioadă (secolul XIII), se află în sudul Franţei, practică vegetarianismul şi resping atât căsătoria, cât şi natalitatea. Împotriva catarilor autorităţile ecleziastice şi laice au lansat o cruciadă care a devastat sudul Franţei. Refuzul căsătoriei se explică nu doar prin credinţa catarilor (influenţaţi de sectele gnostice ale bogomililor din zona balcanică) în necesitatea eliberării sufletului de carcasa materială a trupului, dar şi prin structura socială a epocii, pământul nu era disponibil tuturor şi ghildele restricţionau accesul la meşteşuguri prin protecţionism economic, obligând mulţi ţărani să amâne căsătoria sau să ,,încalce interdicţia bisericească a sexului în afara căsătoriei’’(p.60). La fel cum convingerea lor că lumea materială este iremediabil căzută sub stăpânirea răului trebuie pusă în legătură cu sărăcia şi inegalităţile extreme, realităţi exemplificate şi de nenumăratele revolte organizate de ţărani şi meşteşugari. Biserica a declanşat războaie şi persecuţii împotriva mişcărilor eretice, scopul fiind ştergerea oricăror urme ale acestor mişcări de protest social (p.54). sectele eretice au fost susţinute masiv de către femei în încercarea acestora de-a se elibera de politicile restrictive impuse de biserică asupra corpului şi sexualităţii – autorităţile religioase legiferaseră limitarea actului sexual la procreare şi condamnau orice altă altă activitate sexuală care nu ducea la procreare drept ’sodomie’, aici fiind inclusă şi homosexualitatea. În privinţa activităţii sexuale, biserica permitea o singură poziţie şi decidea ,,zilele cînd se poate face sex, cu cine era permis şi cu cine era interzis’’(p.62).

               Femeile aveau un anumit grad de autonomie în societatea urbană prin accesul la ocupaţii de obicei rezervate bărbaţilor. În Evul Mediu, femeile dominau profesii ca obstetrica şi intrau în competiţie cu bărbaţii pentru studii universitare, iar oraşele angajau femei pentru chirurgie: ,,Şaisprezece medici femei – printre care şi cîteva evreice specializate în chirurgie sau terapie oculară – au fost angajate în secolul al XIV-lea de municipalitatea oraşului Frankfurt, care, ca orice administraţie orăşenească, oferea populaţiei sale un sistem de sănătate publică’’(p. 50). Lumea feudală a evului mediu occidental intră în declin odată cu epidemia de ciumă bubonică de la jumătatea secolului XIV, când Moartea Neagră, aşa cum a rămas în istorie, a ucis până la 40% din europeni (p.73), mortalitate care a rupt ţesutul social, cei care rămâneau în viaţă aşteptau moartea în orice clipă şi refuzau obligaţiile de muncă şi normele sexuale. Dezintegrarea socială a însemnat mai mult pământ pentru ţărani, care acum puteau ieşi de sub supravegherea nobililor mutându-se în alte zone.. Într-un curs ţinut la 15 ianuarie 1975 (din cadrul celor ţinute între 1974-1975 la Collège de France şi publicate ulterior în volumul Les Anormaux), Michel Foucault argumenta că epidemia de ciumă bubonică a produs şi o literatură specifică, în care proximitatea morţii distrugea statutul social şi anula individualitatea, dispariţia comunităţilor întregi însemnând şi dispariția legii: ,,Momentul declanşării ciumei este momentul în care în oraş orice normă este abolită. Ciuma biruie legea, aşa cum învinge trupul.’’[3] Drept exemple de literatură a ciumei, Michel Foucault citează texte diverse, de la scrierile istorice ale lui Tucidide şi De rerum natura, poemul filozofic al lui Lucreţiu, până la Ciuma, romanul lui Albert Camus. Dar puterea politică a răspuns prin eforturi de înregistrare a populaţiei, Michel Foucault susţinând că epidemiile de ciumă îndeamnă puterea statală să se extindă prin adunarea informaţiilor şi punerea indivizilor sub control.

               Moartea Neagră provoacă dislocări de populaţie şi în secolele XVI-XVII viaţa socială este reorganizată de apariţia economiei capitaliste. În acest context apare vânătoarea de vrăjitoare este declanşată atât de autorităţile ecleziastice, cât şi de cele laice; primele produc tratate care descriu vrăjitoria, numite demonologii, cel mai infam fiind Malleus Maleficarum din 1486, iar autorităţile laice oferă logistica prin organizarea de tribunale şi folosirea torturii asupra femeilor acuzate de vrăjitorie. În Malleus Maleficarum, vrăjitoria era echivalată cu promiscuitatea sexuală şi femeile bănuite de vrăjitorie erau acuzate de provocarea impotenţei şi uciderea copiilor, dar cea mai neverosimilă acuzaţie era furtul de penisuri, manualul dând exemplu o vrăjitoare care ,,ascunsese cîteva zeci de penisuri într-un copac.’’ Efortul concertat urmăreşte condamnarea sexualităţii feminine şi organizarea vieţii sexuale conform ,,noii discipline capitaliste a muncii’’, însemnând sexualitate strict procreativă şi sistematizarea timpului în jurul muncii, orientarea falocentrică fiind asigurată prin transferul proprietăţii ,,în interiorul familiei.’’ De exemplu, practici sexuale considerate ,,nonproductive’’ şi interzise de tribunalele de vrăjitoare figurau ,,homosexualitatea, sexul între oameni din clase diferite, coitul anal, coitul din spate (care ar fi dus la relaţii sterile), nuditatea şi dansurile .’’(p.309). Răspândirea capitalismului în secolele XVI-XVII a însemnat organizarea strictă a muncii şi o viziune raţionalistă care să justifice exploatarea naturii, iar credinţele magice nu concordau cu repetitivitatea muncii: de exemplu, una din credinţele populare era părerea că un om poate fi în două locuri simultan. În aceeaşi logică, Silvia Federici consideră că filosofia raţionalistă din această perioadă a fost folosită de stat pentru eliminarea concepţiilor magice care asimilau corpul cu natura şi postulau existenţa unor practici (de exemplu, divinaţia pentru aflarea viitorului) care permiteau acumularea de puteri supraumane. De ce era divinaţia un pericol pentru noua eforturile de disciplinare socială din această etapă de început a capitalismului? Viitorul trebuia să însemne repetarea sistemului cu toate caracteristicile şi ierarhiile sale, schimbările ieşeau din discuţie: ,,nicio schimbare fundamentală, nicio revoluţie nu va tulbura coordonatele procesului decizional al indivizilor.’’ Eliminarea credinţelor în magie din Evul Mediu este însoţită, în această epocă postrenascentistă, de un conflict între ,,Raţiune şi Pasiunile Corpului’’, instrumentalizat de clasele conducătoare spre un corp epurat de pasiuni şi pregătit pentru rigorile muncii susţinute. Viziunea asupra lumii şi funcţiile corpului sunt raţionalizate (discreditarea magiei şi înlăturarea pulsiunilor neproductive) pentru pregătirea unui individ supus ,,dezvoltării şi formării forţei de muncă.’’

               Un detaliu tulburător din cartea cercetătoarei marxiste este aprobarea de care s-a a avut parte vânătoarea de vrăjitoare din partea gânditorilor epocii, când filosoful politic Thomas Hobbes a aprobat persecuţia femeilor bănuite de vrăjitorie şi Jean Bodin, ,,care a scris primul tratat de inflaţie’’, credea în ,,dovezile’’ vehiculate de tribunalele de vrăjitorie şi a scris o demonologie, cerând ca şi copiii vrăjitoarelor să fie arşi pe rug.(p. 268). În perioada (secolul XVI şi în prima jumătate a secolului următor) în care se dezvoltă ştiinţa modernă datorită legilor mişcării planetelor formulate de către Johannes Kepler (care scrie şi unul din primele romane SF din literatura occidentală, Somnium) şi a activităţii unor Descartes şi Pascal, în care Michel de Montaigne formulează, în Eseuri, un tip de scepticism atât faţă de tradiţia biblică, cât şi faţă de autoritatea istoriilor din antichitate, iar Shakespeare îşi scrie textele dramatice, tribunalele de vrăjitorie acuzau femei pentru că ar fi avut relaţii sexuale cu diavolul, ar fi canibalizat copii, ar fi provocat distrugeri de recolte şi moartea vecinilor (p. 270). Deşi nu dispunem de mărturiile femeilor judecate pentru vrăjitorie, ci doar de mărturii obţinute prin tortură şi notate în documentele inchizitorilor, majoritatea femeilor acuzate şi executate pentru vrăjitorie erau sărace, de cele mai multe ori fiind bătrâne sau văduve care trăiau singure. Caracterul de clasă al acuzelor sugerează o acţiune sistematică din partea unui patriarhat capitalist aflat în ascensiune: ,,corpul femeilor, munca lor, puterile sexuale şi reproductive au fost puse sub controlul statului, transformate în resurse economice.’’(p. 271)

               Trecută cu vederea de istorici până în anii ’70 din secolul trecut, când cercetătoarele feministe au asociat vrăjitoria cu rezistenţa femeilor împotriva opresiunii religioase şi economice, vânătoarea de vrăjitoare nu s-a limitat la Europa occidentală. Ajunşi în Lumea Nouă, conchistadorii spanioli aduceau cu ei un imaginar dominat de regate stăpânite de amazoane sângeroase, canibali la tot pasul şi aşa-numitele rase ,,monstruoase’’ – adică fiinţe cu anatomie mixtă, umană şi animală, prezente pentru prima dată în Istoriile lui Herodot şi în Naturalis Historia, uriaşa enciclopedie redactată de Plinius cel Bătrân în secolul I e.n., ulterior preluate şi de autorii medievali –,  toate aceste categorii sunt aflate sub semnul alterităţii, dar o alteritate demonizată, prin care erau devalorizate culturile şi tradiţiile (dar şi ,,obiceiurile sexuale’’) ale populaţiilor întâlnite. Alături de acest imaginar, conchistadorii aduc cu ei şi idei misogine (a se vedea chiar mitul amazoanelor, care este construit din temeri faţă de autonomia femeilor), sunt înfiinţate tribunale şi femeile din Peru, unde se afla regatul incaşilor cucerit de Pizarro, sunt supuse aceloraşi acuzaţii ca şi în Europa, precum relaţii sexuale cu diavolul sau ,,zborul prin aer.’’ În acest timp, mulţi localnici sunt forţaţi să muncească în condiţii inumane în mine de argint precum ,,cea legendară de la Potosí’’. În Lumea Nouă sunt impuse relaţii patriarhale, conform cărora femeile indigene au fost limitate la muncile domestice şi au fost obligate să îşi urmeze soţii oriunde aceştia erau duşi de către autorităţile coloniale, inclusiv în regiuni poluate de ,,industria mineritului.’’ Deoarece vânătoarea de vrăjitoare are loc în acelaşi timp cu colonizarea Americilor şi a traficului de sclavi din Africa, firul care leagă aceste evenimente, consideră Silvia Federici, este noua diviziune a muncii capitaliste. (p. 316) De altfel, chiar Marx scria în Das Kapital că această istorie ,,e scrisă în analele umanităţii cu litere de foc şi sînge’’(apud Silvia Federici, p. 20).

               Cum se încheie vânătoarea de vrăjitoare? În secolul XVIII gânditorii iluminişti se orientează decisiv spre raţionalism şi încep o rescriere a trecutului în care vânătoarea de vrăjitoare este considerată o trăsătură a ,,superstiţiei medievale’’, iar în America Latină consolidarea puterii politice şi economice conving autorităţile coloniale să pună capăt persecuţiei femeilor prin intermediul acuzei de vrăjitorie. Cu toate acestea, colonizarea şi globalizarea capitalismului au adus vânătoarea de vrăjitoare şi pe alte continente, Silvia Federici menţionează cum, în India colonizată din anii 1840,  autorităţile au ars pe rug mai multe femei ,,ce trăiau în păduri’’ cu scopul distrugerii credinţelor tradiţionale şi supunerii femeilor rigorilor patriarhatului occidental. Cercetătoarea italiană a descoperit că, în anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, în Africa şi America Latină mai multe femei, inclusiv femei în vârstă, erau acuzate de vrăjitorie, acuze venite pe fondul privatizării şi competiţiei pentru resurse (pp.372-373).  Cartea Silviei Federici este o apariţie necesară în spaţiul cultural românesc şi are meritul de-a infirma naraţiunile idealizante (prevalente în mediile conservatoare) despre o evoluţie naturală şi lipsită de conflicte a capitalismului. Poate mult mai important, cartea ne îndeamnă să reflectăm la faptul că stigmatizarea şi persecuţia unor persoane care nu se pot apăra ori nu au prea mare influenţă politică, aşa cum erau femeile sărace, bătrâne şi/sau văduve devenite victimele inchizitorilor din tribunalele antivrăjitorie, se poate repeta oricând. Dacă ieşim din contextul istoric în care a avut loc persecuţia femeilor acuzate de vrăjitorie, ,,recunoaştem imediat fenomene foarte apropiate de noi.’’

#

[1] În pamfletul The Russian Revolution (Die russische Revolution), scris în timp ce se afla în închisoarea din Breslau în intervalul septembrie-octombrie 1918, Rosa Luxemburg intuia că acţiunile autoritare şi teroarea bolşevicilor, lipsa alegerilor şi a libertăţii de expresie&asociere, vor duce la o ,,brutalizare a vieţii publice’’; a se vedea https://www.marxists.org/archive/luxemburg/1918/russian-revolution/ch06.htm

[2] Trimit la cronica făcută de John Gray biografiei lui Jonathan Sperber despre gânditorul german, https://www.nybooks.com/articles/2013/05/09/real-karl-marx/

[3] Michel Foucault, Anormalii. Cursuri ţinute la Collège de France 1974-1975, trad. Dan Radu Stănescu, postfaţă de Bogdan Ghiu, 1999, Bucureşti, editura Univers, p. 57.