Roxana și Hyperion – Cronica unei ieșiri din neant

#traiestefantastic

de Andreea Sterea

Un jurnal cum puține mai sunt, Caietul Roxanei îți prăjește creierul în timp ce îți frânge inima pe ritm de metale grele sau muzică simfonică. Fiecare rând, fiecare frază poartă cu sine lirismul poetului premiat, analiza pătrunzătoare a filosofului reputat și stilistica ireproșabilă a scriitorului talentat.

Povestea adolescentului bântuit de spectrul iubirii neîmpărtășite ne poate părea mică (și arhicunoscută) într-o lume mult prea mare și zgomotoasă, dar nimic nu trebuie luat așa cum se dă. Nu când vine vorba despre Ștefan Bolea cel puțin. Deși protagonistul nostru se lasă, progresiv, sedus de voluptatea suferinţei în numele Roxanei – colega pentru care dezvoltă o pasiune vecină cu obsesia –, mintea lui ascuțită ca un brici este cea care îi va fi deopotrivă sabie și scut în evoluția ulterioară la care ne face părtași.

La început, liceanul nostru urmează pașii clasici ai căderii – o atracție se transformă în îndrăgosteală, apoi în frustrare când dorința nu își întâlnește satisfacția, apoi într-un abis al dependenței emoționale, apoi într-un carusel al ruminațiilor și emoțiilor caleidoscopice, și, către final, într-un iad prin care probabil că am trecut mulți dintre noi deja. Desigur, sufletul liric al liceanului amorezat își îmbracă în permanență obiectul adorației în straturi peste straturi de haine strălucitoare (care nu îi vin) și îl acoperă cu podoabe care mai de care mai sclipicioase (care nu i se potrivesc). În plin trip mistic, Îndrăgostitul își face icoană din această creație pe care el însuși a înzestrat-o cu spirit, păpușa devenind ființă și iubirea transformându-se în foc și pucioasă. Text-book. Scarlett O’Hara likes this.

Dar iată, Hyperion-ul eminescian are un corespondent în viața reală, deși protagonistul nostru îi e cumva superior. Caietul Roxanei ne poartă nu numai prin incipitul și desfășurarea poveștii de iubire-ca-tortură, ci mai ales prin întreaga etapă de vindecare, prin tot ceea ce se întâmplă după ce cade cortina, după ce zeul se alege pe sine însuși. Chiar și numai acest detaliu ar fi suficient să îi dea unicitate cărții, dar de la Ștefan întotdeauna ne putem aștepta la mai mult. Mecanismul prin care au loc auto-vindecarea și auto-salvarea mi se pare însă de departe ingredientul care face această carte memorabilă ca roman, ca jurnal și ca studiu de caz.

Roxana poate fi interpretată ca personaj negativ în povestea acestui erou, deși mai degrabă joacă rolul impostorului, al falsului tovarăș de drum din basmul clasic. Obiect al dorinţei și sursă de cutremur în viața singuratică a elevului de liceu aflat la ani lumină în avans față de generaţia sa (ca inteligenţă și preocupări), Roxana este mai degrabă o Cătălină a vremurilor moderne, în fapt, o precursoare a generației duck-face selfie.

Indiferent ce este ea însă, rolul ei ultim în economia poveștii este de catalizator al auto-descoperirii și, pentru că vorbim de omul de cultură care va deveni Ștefan Bolea (titanii nu au ce căuta în cercuri mici și strâmte), al auto-depășirii și al auto-desăvârșirii. Roxana, departe de a fi un ideal feminin, este totuși femeia pentru care inima eroului arde cu flacăra tuturor îndrăgostiților de dinaintea lui și a tuturor celor care îi urmează. Ca și Cătălina însă, Roxana este dușul rece pe care eroul nostru hyperionic îl merită și îl primește pentru a-și reaminti care îi e, de fapt, condiția.

Frumusețea acestei cărți rezidă din contrastul uluitor dintre mintea și sufletul tânărului nostru erou. Acea minte-armă care îi va fi, într-un final, cel mai prețios aliat și cel mai cumplit blestem. Procesele lui raționale, precum și capacitatea sa de analiză și gândire critică sunt atât de lucide uneori, atât de brutale în perfecțiunea lor, încât frizează clinicul. Pe de cealaltă parte, sufletul lui este un ocean de emoții și contradicții, de lupte interne, de căderi și reveniri – care, din fericire, nu reflectă nici pe departe patetismul și ridicolul tânărului Werther. Să nu uităm că Ștefan este, totuși, în esență, un cinic. Personalitatea și atitudinea Roxanei față de tânărul nostru nu au darul să producă mutații în structura lui internă, dar îi conferă pânza și culorile necesare ca el să înceapă să se desfășoare în întreaga lui nebunie și genialitate.

Cei care caută o doză de tragism în această poveste vor fi dezamăgiți. Nu iubirea neîmpărtășită îl transformă pe erou într-un monstru metaforic, într-un etern nefericit, în misoginul dezabuzat sau în tipul forever alonecare urăște femeile și își boicotează relațiile și viața. Heathcliff, ca și Werther, este lăsat mult în urmă. Iubirea ca anatemă nu se manifestă aici, dar avem parte din plin de efectele ei cathartice.

Istorii de dragoste am mai citit, dar rareori suntem făcuți martori la povești despre minți. Autorul nu este nici pe departe necredibil, așa cum te-ai aștepta de la un jurnal. Din contră. Hyperion-ul nostru își dezvăluie toate ascunzișurile, toate secretele și toate colțurile întunecate fără nici un fel de rezerve. Își deschide larg temnițele sufletului, își despoaie cugetul de tare, sparge baierele convenționalului, sfâșie straiele auto-conservării și corectitudinii politice (în care suntem toți înveșmântați) pentru a-și dezvălui mintea în cele mai intime și mai infernale manifestări ale sale. Un superb exercițiu de sinceritate masochistă, în care nimic nu rămâne tabu.

Ți-ai dori să-ți duci mâna la ochi, pentru că mintea lui Ștefan strălucește cu puterea a o mie de sori și te doare în feluri în care nu ai mai știut că există durere, și nu poți. Te uiți blocat, înspăimântat și fascinat cum ia naștere un luceafăr în fața privirii tale siderate și arse, absorbind totul în jur. #Suppermassiveblackhole-invers. Te miri că mai ești întreg la cap la finalul cărții. Și ai vrea să te întrebi pe ce tripează autorul, dar nu are rost. Știică așa e el. Știică acolo unde tu vezi tavanul în nopțile-ți de insomnie, Ștefan vede universuri în universuri, pe care le creează și le distruge după bunul plac. Roxana probabil vede sclipici roz.

Poate că ești capabil să empatizezi cu sufletul chinuit al adolescentului neiubit, al geniului pustiu eminescian, al intelectualului trădat de propria-i epocă, la fel cum îi simți aproape și pe Toma Nour, pe George Ladima și chiar și pe tragicul Heathcliff. Dar nu poți să nu te înfricoșezi în fața lucidității, căci autorul nu ne mai lasă nici o cale de a fugi din fața acelor adevăruri pe care preferăm să le ținem ascunse chiar și de noi înșine.

Spre deosebire însă de clasicii lui companioni de suferință, tânărul nostru erou răzbește afară din pâcla desuetă a amorului de liceu, care e cât pe ce să îl înfrângă, și se înalță iradiind peste muritori în momentul în care conștientizează cine și ce e Roxana și cât de sfărâmicios e lutul din care-i e cioplit chipul. Un Hyperion care nu are nevoie de nici un Demiurg care să îl readucă pe calea cea dreaptă (și aici e lovitura de geniu!), un semizeu care își este autosuficient, tânărul nostru accede la treapta superioară a rațiunii pure și desigur, a zbuciumului interior perpetuu, atuuri și slăbiciuni care îl însoțesc și în zilele noastre.

Din această dihotomie suflet muritor-minte de zeu se naște nu o odă pentru femeia care „a scăpat”, nici o lamentație interminabilă despre tributurile și tribulațiile adolescentului ajuns la vârsta marilor fiori erotici, ci se înfiripă povestea unei călătorii inițiatice. La capătul ei, izbăvirea. La capătul ei, atemporalitatea. Roxana este poate primul obstacol în calea eroului înspre maturizare, dar cu siguranță nu este nici singurul și nici ultimul, așa cum vom afla citind cartea până la capăt.

Căci vor mai fi femei și vor mai fi iubiri și din fiecare din ele eroul nostru nu va ieși pustiit ca dintr-o bătălie, ci mult mai viu, mai bogat, mai strălucitor în nemurirea sa sufletească.

Un Luceafărul 2.0 în proză, dacă poetul nepereche ar fi continuat povestea, Caietul Roxanei este pe lângă jurnalul unei iubiri incandescente, și cronica unei maturizări depline, al împlinirii ultime, dovada vie a faptului că lucrurile care nu te ucid te fac mai… straniu. Căci urmează Caietul Psihopatului, povestea de care Hyperion Întâiul, din păcate, nu s-a mai bucurat.  

Stefan Bolea (1996)