#traiestefantastic
de Andreea Sterea
You’ve seen the things I do, in the past as well as in the future.
They’re terrible things.
I know they are. So tell me, please, why have I done them?
You do the things you do because you’re a homicidal maniac.
That… that does explain a lot, doesn’t it? It’s all starting to make sense now.
Citatul de mai sus este dintr-un episod din The X Files (aveam 13 ani la acea vreme) și rămâne pentru mine și acum una dintre micile mele revelații personale în legătură cu motivațiile oamenilor. Unii pur și simplu nu știu atât de multe despre ei încât să realizeze ce îi face să funcționeze la un moment dat.
De ce fac oamenii lucrurile pe care le fac?
Personajul care întreabă de ce a comis o serie de acte înspăimântătoare era la modul cel mai autentic tulburat de faptul că nu înțelegea ce îl motiva, ce motor lăuntric îl punea în mișcare pentru a duce la îndeplinire toate acele crime de care era vinovat. El nu știa, pur și simplu, de ce.
Dincolo de partea patologică a existenței, ați cunoscut vreodată un om care să facă ceva, să zică ceva, sau să ia o decizie atât de contradictorie a tot ceea ce știați voi despre el/ea vreodată, încât primul lucru la care v-ați gândit să fie “cum a putut să facă asta”? Păi a putut, pentru că a avut voința necesară.
Pentru mine, din 1995 încoace, întrebarea care vine întotdeauna prima este “ce motiv a fost atât de puternic și atât de imposibil de ignorat, încât chiar a putut face asta”?
Aveam un profesor de psihologie în facultate care ne-a spus un lucru și acel lucru a rămas cu mine de atunci încoace – nu există voință fără motivație. Nimeni nu face nimic dacă în spatele acelei acțiuni nu se află un motiv (conștient sau nu) destul de puternic încât să mobilizeze suficiente resurse necesare ca acel motiv să se îndeplinească. Un motiv puternic strigă atât de tare, se cere a fi îndeplinit cu asemenea urgență, încât nu ai ce face și te pui în mișcare.
Mulți dintre noi habar nu avem de ce facem unele lucruri pe care le facem. Unele motivații ne sunt complet străine, altele ni-s atât de înrădăcinate în pattern-urile noastre cognitive și comportamentale încât devin procese automate, altele se întrupează pur și simplu și reclamă nu numai atenție, dar și acțiune. Sigur, piramida lui Maslow e acolo pentru toată lumea să se prindă de ce și cum, dar în lumea haotică în care trăim, ar fi o greșeală să reducem tot ce îi mișcă pe oameni la un simplu tabel.
Ce mi se pare mie fascinant și deopotrivă înfricoșător este aflarea motivațiilor celorlalți. În ultima vreme, o parte din prietenii mei apropiați știu (și s-au săturat de mine până peste cap) că întreb obsesiv “de ce” în legătură cu mine și mai ales în legătură cu cei din jurul meu. De ce cineva spune și face lucrurile respective – mai ales lucruri care contravin imaginii mele despre acea persoană. Aveam eu imaginea greșită? Are acea persoană un motiv anume acum, nou și nemaipomenit, de a se comporta într-un anumit mod? De ce reacționez eu într-un fel și nu în altul? De ce acum și nu mai devreme sau mai târziu? De ce așa și nu altfel?
Dacă aș trăi în Imperiul Voss al lui Andrei Mazilu, Thanos m-ar recruta pe post de Corb din momentul în care aș păși pe una din insule pentru că, așa cum spune și Zeul Moarte, pun întrebarea corectă. Pun singura întrebare care contează. Și Hercule Poirot m-ar lua de asistentă. Înțelegerea motivelor unui suspect poate (și de cele mai multe ori) duce la prinderea unui răufăcător.
Problema mea cu de ce-urile este, așadar, pe cât de veche pe atât de actuală și se manifestă în mai toate aspectele vieții mele, mai ales când îmi intru în pielea de cititor sau de editor. Iar ca cititor, atunci când vine vorba despre motivațiile personajelor, nu mă pot gândi decât la anti-eroi, pentru că, să fim serioși, motivațiile eroilor sunt atât de evidente (și probabil autorul însuși le servește chiar din primele pagini), că devin oarecum banale.
Ah, dar anti-eroii…
Unul dintre personajele care mi-a dat cel mai mult de furcă în legătură cu motivațiile lui – și pe care am ajuns să îl admir într-un final, deși omul nu îți face nicidecum viața ușoară – este prim-agentul anh Sten Darr din seria Stelarium de Ana-Maria Negrilă. Tot ce ține de ceea ce face Sten este ambiguu, pentru că el nu are un singur plan, ci vreo trei-patru, dintre care unul cel puțin îi este neclar și lui.
Cine a citit integral seria Stelarium știe că Sten este spion. Cu alte cuvinte, misiunea lui principală este cea dată de superiorul ierarhic. Simplu, la prima vedere, până aflăm de-a lungul a celor trei romane că Sten are o agendă diferită de superiori, de colegi și chiar de întreaga planetă Galene.
Sten are o motivație numai a lui, singura care contează, singura care îi dă resursele necesare pentru a înfrunta totul pe viață și pe moarte și singura care îi mișcă pașii pe plaja de pe Cardeea, în scena de final, când totul pare pierdut sau câștigat pentru toți ceilalți, numai pentru el nu.
De multe ori m-am gândit la Sten într-o paralelă cu Roland Deschain din seria Turnul Întunecat și la amândoi ca la exemplele de anti-eroi care pășesc într-un echilibru precar pe foarte fina linie de demarcație dintre anti-erou și villain. Primul lucru care îmi vine în minte este că acești doi pistolari – căci Sten este unul fără doar și poate – sunt mânați de la spate de o motivație ambivalentă, deformată chiar.
Sigur, altruismul de a salva lumea sau de a o schimba în bine este ceea ce definește orice erou – real sau ficțional. Pe de altă parte, motivațiile lui Roland și ale lui Sten sunt fundamental egoiste.
Ambii pornesc în drumuri inițiatice pentru a-și îndeplini un scop cât se poate de personal. Pentru a-și satisface niște ambiții anume care nu au legătură directă cu salvarea universului. Nu sunt ambiții meschine per se, dar egoiste fără doar și poate.
Când te gândești că ambii s-ar fi putut opri din drum în momentul în care lumea părea într-adevăr să se schimbe în bine (misiune îndeplinită, cu alte cuvinte) și totuși ei au continuat, îți dai seama că nimic nu e ceea ce pare și că motivațiile oamenilor sunt mult mai complexe chiar și decât le apar lor.
Pentru Roland, Turnul Întunecat nu e decât începutul, la fel ca și pentru Sten Lumea Con, deși aproape că și ei au crezut (sau au sperat, poate), pentru o clipă, că au ajuns în punctul terminus al călătoriei. Roland merge mai departe mânat de o ambiție mai puternică decât el, Sten alege să înfrunte viitorul indiferent de pericolele pe care i le-ar putea scoate acesta în cale.
Ce mi se pare mie interesant la acest tip de motivații ambivalente este că ele par a căpăta personalitate și voință proprie. O motivație bună ar trebui să funcționeze pe principii cauzale: vreau X și ca să ajung la el, voi face lucrurile A, B și C. Mă voi opri numai când X este împlinit.
În cazul lui Sten, X-ul este simplu, pentru că este X-ul lui intim, nu al celorlalți. Nici măcar la final de serie el nu este împlinit, iar drumul agentului, așadar, nu ia sfârșit pe o plajă de pe Cardeea.
Și Sten și Roland vânează unicorni, la un anumit nivel. Sten, mai mult decât Roland, știe că este foarte posibil ca lucrul pe care îl caută el, X-ul lui, să nu mai existe. Deși rațional din acest punct de vedere, pe Sten asta nu îl oprește pentru că, așa cum spune și el, universul este un loc foarte mare și dacă are o șansă să găsească ceea ce caută, va merge oriunde și va face orice. Pentru the greater good și pentru el totodată.
În cazul lui Roland, însă, X-ul este înșelător și aici este marea lui greșeală. Roland chiar crede că vrea ceea ce vrea și că trebuie cu necesitate să obțină acel lucru cu orice preț. Roland merge mai departe mai puțin pentru the greater good, căci acela se împlinise deja, ci mai mult pentru el. Că așa și-a promis el când avea 16 ani. Problema este că la final i se relevă faptul că ce voia el era… greșit și că trebuia să se oprească din drum atunci când obținuse salvarea lumii.
Paralela asta mă face să mă întorc din nou la de ce fac oamenii ceea ce fac. La ce îi mână de la spate. Cum știi că motivația care îți reclamă toate eforturile și toate resursele este bună, este corectă, este ceea ce pare și nu e doar un miraj care să îți fure mințile și să te facă surd și orb la orice e în jur în timp ce tu dai foc lumii întregi?
Și cât de dispus poți fi să dai foc lumii întregi pentru a-ți atinge scopul – mai ales dacă acel scop este nu numai nerealist, ci și periculos pentru tine și ceilalți?
Ce preț ești dispus să plătești și ce preț le ceri celorlalți?
Raportat la viața reală, îi admirăm pe cei care calcă pe cadavre pentru o cauză nobilă. Lumea asta mai că are nevoie de niște vigilantes cum scrie la carte. Sigur, nu e legal și poate că nu e moral, dar iubim orice personaj dispus să sacrifice orice și să pună deoparte pelerina corectitudinii politice și a eticii ca să salveze lumea, nu? Personajele acestea sunt acei badass pe care îi iubim, anti-eroii care fac un roman bun.
Sten Darr, ca și Roland Deschain (și mai puțin, totuși, ca Aendo Assermore, la care motivația altruistă ia locul celei egoiste în mod progresiv și firesc, ca la un anti-erou veritabil) nu au pregetat nici o secundă să calce peste oricine le stă în calea îndeplinirii scopului. Asta este ceva ce eu numesc o motivație bună. Nici unul din cei doi nu au stat o clipă pe gânduri să sacrifice viețile celor care îi însoțeau dacă prin asta făceau un pas mai aproape de țelul final.
În teorie, un astfel de comportament este definitoriu pentru anti-erou. Sacrifici tot pentru scopul suprem. Dar atunci când scopul este egoist, înșelător, servindu-și sieși ca scuză să existe, iar the greater good pică pe un loc secundar, te mai face asta un erou, sau devii pur și simplu un sociopat? Nu cumva te transformă asta într-un villain?
Sten a fost de nenumărate ori de-a lungul a celor trei romane Stelarium villain-ul ka-tet-ului său de spioni. Închis în sine, deloc dispus să spună tot adevărul însoțitorilor săi, călăuzit exclusiv de motivele sale ascunse, un mister și uneori un pericol pentru ceilalți, Sten își poartă motivația cu aceeași imuabilă încrâncenare cum și-o poartă și Roland pe a sa. Și ambii își duc drumul până la capăt și dincolo de el.
Ce mi s-a părut cu adevărat fascinant la Sten a fost modul în care, brusc, nu a mai fost el personajul principal, făcând câțiva pași în umbră și lăsându-l pe Adrew să se desfășoare în cel de-al doilea volum al seriei. Ana-Maria Negrilă a realizat cu Sten Darr poate unul dintre cele mai complexe și mai dificile personaje din ultimii ani, un bad boy seducător, un anti-erou pe care nu poți să nu îl admiri și genul acela de tip pe care îți vine să îl urmezi de bună voie până unde se termină universul, pentru că pare întotdeauna că știe mai bine decât toți.
În mod formal liderul ka-tet-ului său, Sten abia dacă își face simțită prezența în Ascensiunea stelară, înțelegând că Adrew era mai capabil să atingă țelul lor ca grup de spioni fără ca acțiunile acestuia să îi abată de pe curs propria sa misiune. Mai mult, indiferent de cine ar fi liderul temporar al grupului, Sten este conducătorul de jure și de facto și, chiar dacă această poziție îi este de nenumărate ori contestată, nimeni nu i-o poate lua cu adevărat.
O diferență majoră dintre grupul lui Roland și cel al lui Sten – și între ei ca lideri – este coeziunea de grup și felul în care fiecare își internalizează motivația oficială în armonie cu cea personală. Rolul de lider al lui Sten ne este dezvăluit de la început. Ceilalți trei sunt acolo să îl urmeze și să îl ajute – nu fără riscuri, desigur.
Problema lor este că sunt puși să lucreze împreună, iar ei între ei nu se prea înțeleg. Și cum te-ai înțelege cu un lider care nu îți spune ce vrea de fapt, cu un secund care are două misiuni pe care le urmează orbește fără să pună la îndoială calitatea lor morală, cu un al treilea care încearcă să îi dezbine și visează în secret să îi ucidă și un al patrulea care e acolo numai pentru că așa scrie în fișa postului că trebuie să fie?
În Lumea de Mijloc, însă, Roland își alege tovarășii de drum iar ei se aliniază scopurilor lui, subjugați de promisiunea acelui greater good pe care îl promite pistolarul, toți legați între ei emoțional, fizic și mental, toți pentru unul, toți conștienți că dacă Roland va avea de ales între Turn și ei, Roland va alege Turnul. Și totuși, îl urmează. Până la un punct, când motivația lui personală și egoistă capătă ascendent asupra motivației lor generale și altruiste și atunci lumea începe să ia foc.
Dacă tot vorbesc despre adoptarea motivației altuia ca fiind a ta sau de urmarea propriilor tale scopuri, mi se pare esențial să discutăm despre agentul Adrew. Probabil cel mai uman personaj din întreaga serie Stelarium, el este, din punctul meu de vedere, și cel mai vulnerabil. Adrew are o misiune oficială, ca și Sten, dar și o alta, ascunsă în parte chiar și lui însuși. Adrew însă nu este mânat de motivații și scopuri personale. O unealtă în mâna Regatului în general și a Maestrului Lumni, în special, Adrew urmează o cale ce i-a fost prestabilită probabil înainte chiar de a lua ființă.
Ce a reușit Ana-Maria și nu au reușit mulți a fost să surprindă dimensiunea dezastrului prin care trece Adrew atunci când realizează că misiunile pe care era menit să le ducă la capăt, motivațiile (fățișe sau obscure) care l-au mânat de la spate prin univers intră în conflict direct cu cine este el cu adevărat. În ultimul volum al seriei – Agenții haosului – avem parte de o nouă răsturnare. Adrew începe să fie din ce în ce mai tulburat, simțind breșa catastrofală dintre motivele pe care credea că le are, manipulat să le aibă, și motivele reale, scopurile lui proprii, justețea acțiunilor sale, dorințele lui cu privire la lumea în care vrea să trăiască.
Pe tot parcursul seriei, Adrew este prins într-un permanent conflict interior. Nici el nu știe exact de ce face lucrurile pe care le face, știe numai că trebuie să le facă, așa i s-a spus, așa e rolul pe care trebuie să îl joace și, pentru o vreme, îl joacă perfect.
Sten a jucat rolul numai până când nu a mai avut spectatori cu ochi critici care să îl tragă la răspundere dacă greșea replica. După aceea, el devine el însuși, și acest nou personaj, aproape invizibil în volumul 2, dar strălucitor în cel de-al treilea, le dă tuturor măsura propriilor puteri și îi învață că e mai bine să mori liber încercând să-ți duci la îndeplinire scopurile proprii decât să mori sclav încercând să transformi motivele altora în realitate.
În cel de-al treilea roman al seriei, Sten este aproape un model de urmat. Este acel badass din toate cărțile și filmele cu anti-eroi, este idealul de urmat. Neobosit, își urmează scopul, capabil uneori de gesturi de o surprinzătoare noblețe, dispus la auto-sacrificiu, părând a găsi redempțiunea cu fiecare pas pe care îl face mai aproape de ținta finală.
Dar ca și Roland, Sten este victima propriei motivații, prea puternică să i se opună, deși semnificativ mai rațională și mai justă.
Sten/Roland minte, înșală, se ferește. Sten/Roland trădează grupul, oamenii, cauza – cel puțin în aparență. Sten/Roland lasă pe drum pe oricine nu e destul de puternic să țină pasul cu el. Sten/Roland nu are nici măcar intenția de a îi face părtași pe ceilalți la adevăratul motiv pentru care face toate lucrurile pe care le face. Sten/Roland promite că totul va fi bine, dar știe că dacă va avea de ales între alții și scopul său, scopul său va câștiga lupta fără efort.
Și nici unul din ei nu are nici un regret.
Este Sten Darr un anti-erou? Cu siguranță da. După toate standardele, ceea ce îl motivează pe el este în esență bun, nobil. Lucrul pentru care luptă amândoi însă este o idee, un ideal, un vis mai degrabă. Nici unul nu aspiră la averi, putere, glorie, recunoștință, afirmare și toate celelalte lucruri pe care Maslow le punea în vârful piramidei.
Sten vrea o lume mai bună, dar crede că lumea nu poate deveni mai bună decât în felul în care poate el să o facă. La fel și Roland. Nici unul nu se oprește din drum chiar și când finalul pare aproape și unul fericit chiar. Imuni la ceea ce au realizat deja pe parcurs, ambii merg înainte cu siguranța de sine a somnambulilor. Dacă asta înseamnă moarte și distrugere pentru ceilalți, așa să fie.
Pe Roland îl cunosc din anii 2000 și îl iubesc în aceeași măsură în care îl urăsc. Roland își dorește ceva cu atât de multă încăpățânare prostească, atâta îndârjire infantilă, încât nu se oprește nici măcar o secundă din drumul lui pentru a aprecia ceea ce are și ceea ce a obținut cu atâta efort și sacrificii. Și, la final, karma lui Roland, ka-ul lui decide că Roland a fost prea orb, prea orgolios, prea arogant și prea slab ca să aibă parte cu adevărat de lucrul pe care și-l dorea. Pentru că Roland vrea să își îndeplinească o promisiune pe care și-a făcut-o lui însuși, indiferent de prețul plătit de ceilalți.
Pistolarul a ars lumea ca să își îndeplinească scopul și pe toți ceilalți împreună cu ea, numai ca la final să realizeze că ceea ce își dorea cel mai mult era și lucrul care îi ucide spiritul. Lecția lui Roland este să învețe să aprecieze ce are, să deschidă ochii și să vadă că de fapt călătoria era cea care conta, nu destinația, că promisiunile făcute celorlalți sunt motive bune, nobile, și nu idealul naiv pe care și l-a făurit când avea 16 ani. Maturizarea lui Roland întârzie și va întârzia în toate lumile și toate timpurile, până când nu va învăța să pună binele celorlalți deasupra binelui propriu. Căci asta fac eroii adevărați, nu?
Nu asta ne-a transmis Captain America? Faptul că și o singură viață sacrificată este un preț prea mare chiar dacă e vorba de salvarea întregului univers?
Pe Sten îl admir sincer, la fel cum, pe vremuri, îl admiram și pe Mulder. Iată oameni care au o motivație nobilă și nu se opresc niciodată. Poate Sten se va opri din drumul lui dacă va găsi ceea ce caută, dar ceva îmi spune că provocarea vieții lui va începe după ce va găsi lucrul respectiv. Și dacă nu îl va găsi, va muri încercând.
Și Sten arde lumea în jurul lui și calcă pe cadavre, dar diferența dintre cei doi pistolari este că Sten are capacitatea rațională și emoțională de a se opri, de a aprecia ceea ce este, de a lua în considerare binele celor care au mai rămas cu el și de a porni mai departe numai și numai când promisiunea făcută altui om devine mai puternică decât el și trebuie să o urmeze.
Sigur că nu apreciem eroii care pornesc în misiuni motivați de câștiguri personale. Sigur că îi urmărim cu sufletul la gură pe cei care vor să salveze ceva, pe cineva, sau întreg universul, ca Sten și Roland deopotrivă. Sigur că un anti-villain perfect, cum sunt Thanos sau Ozymandias, despre care am mai scris, sunt dispuși să sacrifice milioane de vieți ca să salveze miliarde, dar li se aplică asta și anti-eroilor? Și, mai ales, li se aplică acelor anti-eroi care nu vor altceva decât să se salveze pe sine, chiar și metaforic vorbind, căci asta vor și Roland și Sten, într-o oarecare măsură?
Unde este linia de demarcație dintre ”eu vreau” și ”eu vreau cu prețul vieții tovarășilor mei de drum și al lumii întregi dacă este nevoie”?
Care e acel moment în care motivația chiar și vag nobilă a unui personaj se transformă în blestemul celor din jur? Unde și când se produce acel declic, acel dezechilibru, în care motivele unora încep să devină un pericol pentru stabilitatea și viața celor din jur?
Și dacă libertatea unuia de a-și urma crezul, calea și scopurile începe să încalce libertatea și dreptul la viață al celuilalt, nu asta este ceea ce definește, în esență, un villain?