(ca prin oglindă)
de Marius-Iulian Stancu
film cu bărbați. cu ce fac bărbații
tatăl ascultă discursul fiului despre ce trebuie și ce vrei [în jurul căruia s-a construit întotdeauna virilitatea], iar discursul nu e fără compasiune, nici fără o anumită înțelegere a contextului chestionabil din punct de vedere moral întru care tatăl ființează, și ce vrea fiul nu este atât o schimbare imposibilă de fapt, ci o înscriere în genealogia după tată, o ierarhie pământească, adică identitate [că este un copil, vorbește ca un copil, simte ca un copil, judecă ca un copil – 1 corinteni 13, 11], dar în final tot este pălmuit.
pământul este blestemat, iar osteneala bărbatului nesfârșită. dar dacă este să-l credem pe alexandre kojève, “istoria este istoria sclavului care muncește”, iar munca este cea care în lume formează-și-educă, în sensul că refulează dorințe, iar în joe bărbații doar de muncă sunt educați. „nu știu cine sunt, însă, știu că ceea ce mă ține în viață este înfrânarea.” [joe]. iar de aici camera de filmat îl urmează pe wade, tatăl lui gary, într-un exemplu al lipsei de control, împlinindu-și pulsiunile în mizerie. și chiar dacă la nevoie ucide, mâna care a lovit mai știe să mângâie capul mutilat, buzele care au înșelat mai știu încă să îl sărute pe fratele al cărui sânge s-a întors în pământ, pentru că, deși risipită, deși atinsă de o boală de moarte, umanitatea nu se poate pierde în întregime, cum nici în puritate nu se poate păstra [joe nu este un film despre inocenți, nu dialectic argumentează el; chiar dacă mai crezi încă în oameni, ei se rănesc în fiecare zi, iar spectrul anihilării nu îi ajută deloc în a face sens]. și ce muncesc ei? otrăvesc copaci, ca viața afectată de otrăvuri și dependențe, fără prea multe momente de pauză sau euforii [cu excepția celor de natură etilică].
puștiul primește de la bărbați tot felul de lecții: despre muncă, cum să faci valuri, adică break-dance [singurul moment fără tensiuni între tată și fiu], cum să agăți, să îți faci viața în general cu ce ai, cu mai nimic, cu joe distribuit de puști în rolul de eu-ideal, lacanian vorbind. în cele din urmă între cei doi are loc un transfer de cele mai multe ori nu foarte transparent, genul de lucruri care îți mai structurează cât de cât existența, care reușește să îi facă un istoric de câteva rânduri. precum această frumoasă relație –
– ești ocupată?
– haide!
– ai vreun animal?
– păi, am o pisică.
– o pisică? minunat. care e numele ei?
– lucy.
– cu ce ai hrănit-o?
– nu știu. hrană uscată.
– care e culoarea ta preferată?
– roșu.
– suge-mi-o!
– în regulă.
reverii din gâtul tăiat al realului
accentul nu e pus pe metodă, ci pe stilistica crimei, pe aspectul ei emoțional. miza reală a filmului o constituie mecanismele declanșatoare ale acestui fenomen. de aici dezechilibrul narativ care vine din scene ce nu contribuie cu nimic la transparență, fiind doar pauze în care ești trecut prin stare, în care amprentele regizorale devin vizibile, stabilind puncte de contact cu spectatorii fără a mai transmite și informația. doar senzații, convulsii ale părților mai iraționale, reverii din gâtul tăiat al realului. așa că nu pe context social, cu discriminare și incapacitate de integrare a diferențelor, nu pe privațiuni sau abuzuri, ci pe halucinoze, pe detaliile în care se caută acel ceva care să determine viziunea, pe maniera în care sunt puse în act stările insuportabile se fundamentează de fapt filmul. vezi posedare. vezi și entuziasm. “prin toţi aceştia divinitatea atrage sufletele oamenilor ori încotro vrea, trecându-şi puterea într-un şir în care fiecare atârnă de altul.” [platon, ion].
