de de Ștefan Bolea
Un fragment din Jung îmi stăruie în minte: „Cu cât ne apropiem mai mult de mijlocul vieții și cu cât izbutim mai mult să ne consolidăm atitudinea personală și situația socială, cu atât ni se pare mai mult că am descoperit cursul corect al vieții, idealurile și principiile corecte de comportare … În această fază a vieții, adică tocmai între treizeci și cinci și patruzeci de ani, se pregătește o schimbare importantă a sufletului omenesc” (OC 8, §§772-3). Teoriei lui Jung despre jumătatea vieții i se pot aduce cel puțin două obiecții. Prima este cea a lui David Tacey: „Teoria lui Jung este puțin datată și reflectă un moment temporal când societatea era mai stabilă decât azi. Eului de azi nu i se mai oferă luxul de a se dezvolta neîntrerupt pentru 35 de ani … Teoria etapelor vieții are nevoie de anumite alterări postmoderne … Observăm des că și cei mai tineri pornesc în căutarea sensului și a scopului, pentru că aceste elemente nu mai sunt evidente ori furnizate de societate și trebui urmărite prin efort individual”. Cei mai talentați studenți (unora le-am coordonat lucrarea de licență, alții au devenit colaboratori ai revistei) pe care i-am cunoscut prin intermediul seminarului de Psihanaliză, care au 20 de ani și ceva, au pornit deja, așa cum susține Tacey, în căutarea sensului personal. Îmi amintesc și de mine. Am scris versiunile inițiale ale Caietelor între 15 și 18 ani. Aveam aceleași obsesii ca azi. Poate că la 20 de ani eram la jumătatea vieții.
A doua obiecție se poate face pornind de la poezia lui Hölderlin, Hälfte des Lebens (citez din traducerea lui Ștefan Aug. Doinaș):
„Vai mie, de unde lua-voi,
La iarnă, florile, și de unde
Strălucirea de soare
Și umbra țărânii?
Zidurile stau fără grai
Și reci, iar în vânturi
Pocnesc giruetele.”
Ultimele trei versuri („Die Mauern stehn/ Sprachlos und kalt, im Winde/ Klirren die Fahnen.”) par o prevestire a nebuniei. Cum vede jumătatea vieții un individ care se transformă din Friedrich în Scardanelli? Cazul la Nietzsche nu este disimilar: la 45 de ani, la Torino, totul s-a terminat.
Ce planuri am pentru a doua jumătate (dacă nu sunt cumva mult mai aproape de sfârșit decât îmi dau seama)?
Să-mi schimb canonul pe care juram la 16 ani: Also sprach Zarathustra, Die Welt als Wille und Vorstellung, Précis de décomposition, Memento mori, Les Fleurs du mal, Les Chants de Maldoror, Sein und Zeit. S-ar putea să fie dificil…
Să învăț portugheza și daneza. Să citesc în latină cărți care nu sunt traduse în alte limbi.
Să nu mai scriu cărți despre filosofi, ci despre teme. Câteva îmi stau pe limba id-ului: una despre Eros, una despre Dumnezeu (cu referire constantă la Buddha), una despre nebunie. Să le scriu pe toate în engleză și să le traducă cine are chef.
Să scriu o carte de/despre ocultism, care să nu se refere deloc la istoria magiei, ci la prezentul ei.
Să termin romanul pe care l-am început de cinci ori…
Pentru că nimic n-are decât un sens privat și infim, aș putea la fel de bine să mă uit non-stop la filme și la meciuri, să ascult muzică la căști din ce în ce mai bune și să fac playlist-uri infinite pe YouTube.
Singurul contraargument la nihilism este excelența – în același timp, aspirația spre supraumanitate provine, așa cum arată Freud, din compulsia de repetiție.
Nu știu cum să închei acest text, așa că vă reamintesc că soarele intră în curând în Balanță, că Nietzsche s-a născut cu două zile după mine (15.10.1844) și că sunt precedat de Crowley (12.10.1875) și de Rîmaru (12.10.1946).