de David Mândruț
Titlul articolului se referă bineînțeles la textul lui Martin Buber (1878-1965) intitulat Das Wort, das gesprochen Wird. În primul rând trebuie să recunoaștem că ne este greu să decelăm natura precuvintelor buberiene.
Martin Buber ne propune în lucrarea sa de căpătâi, Eu și Tu (1923) două moduri în care omul se poate raporta la realitate, mai exact la lume. Fiecărui mod fundamental ontologic de raportare la realitate Buber îi prescrie o pereche de cuvinte, respectiv Eu-Tu și Eu-Acela. Buber se inspiră masiv din Feuerbach, dar și din textele târzii ale lui Kierkegaard despre det enkelte, respectiv despre individualitatea singulară. Buber recunoaște faptul că perechea de cuvinte Eu-Tu este preluată de la Feuerbach, în timp ce George Pattison sugerează faptul că o schiță a ce avea să fie relație Eu-Tu la Buber o regăsim deja în lucrarea lui Kierkegaard, Faptele iubirii. Revenind la natura acestor precuvinte, care nu sunt nici cuvinte, ci perechi de fapt, respectiv atitudini fundamentale în existența noastră de zi cu zi, putem sugera că metafora lui Nichita Stănescu privitoare la Cuvinte-Necuvine, ar fi potrivită pentru a decela statutul pozițiilor fundamentale de a exista în lumea aceasta, din filosofia lui Buber. Dacă Mircea Eliade, care îl aprecia pe Buber, susținea că sacrul și profanul sunt două moduri de a exista în lume, la fel de bine putem și noi afirma că cele două moduri primordiale de relaționare Eu-Tu și Eu-Acela sunt două moduri de a exista cu celălalt/altul/diferitul, tot în lume.
Dar în ce constă această atitudine Eu-Tu diferită de atititudinea Eu-Acela? Buber, la fel ca și Donald Winnicott, susține că noi devenim sine doar prin celălalt. Trebuie să precizăm faptul că Celălalt, după Buber, respectiv orice Tu, poate fi un om, un animal sau chiar Dumnezeu, în timp ce în opinia lui Winnicott subiectul se constituie în raportul bebeluș-mamă și mai apoi prin relația de trei persoane, în care intervine și celălalt părinte, de cele mai multe ori tatăl.
Relația Eu-Tu este eminamente o relație de simetrie, față de întâlnirea dintre două chipuri din etica levinasiană (inpirată masiv de Buber) în care un chip se prezintă în nuditatea lui în fața altui chip, pentru a-i cere ajutorul, relevând o asimetrie relațională. Eu-Tu este relația în care Eu și Tu sunt egali, empatizează și inițiază un dialog autentic. Marea speranță a lui Martin Buber era aceea de a forma mai multe relații Eu-Tu între oameni pentru a creea în final o comunitate de Noi, o comunitate în care oamenii se confirmă reciproc și se tratează ca egali, implicând o oarecare etică a grijii, dar despre acestea mai multe în continuare. Buber a scris această carte Eu și Tu și din motive religioase/teologice/confesionale, probabil afectat de dezastrele provocate de primul război mondial, teologul susținând că relația autentică dintre oameni are primordialitate. Un alt defect al lumii postbelice pe care Buber o trăia era ceea ce Nietzsche anticipa prin moartea lui Dumnezeu. La Buber nu putem vorbi de o moarte a lui Dumnezeu, cât de transformarea sa dintr-un Tu într-un Acela, ori susține Martin Buber, Dumnezeu este Eternul Tu, care este tot timpul prezent în fața apelurilor noastre. Kierkegaard susținea că rugăciunea nu îl schimbă pe Dumnezeu, cât pe cel care se roagă. Probabil această idee l-a inspirat și pe părintele filosofiei dialogului.
Relația Eu-Acela este o relație asimetrică, în care un Eu se folosește pentru scopurile proprii de un Acela, de exemplu în cadrul sclaviei din antichitate sau evul mediu. Bineînțeles, relația Eu-Acela nu se referă eminamente la relația care are loc de la om la om, ci poate implica și relația dintre om și animal (care după Buber ar trebui să fie adesea o relație Eu-Tu) sau chiar cu un ustenil, cu o unealtă, acestea constituind așa-numitele relații instrumentale. Pe scurt, nu e etic să folosim un om ca un Acela, ca o unealta, dar stă în natura lucrurilor să folosim un ciocan (exemplul favorit al lui Heidegger) ca un ciocan, anume ca un Acela, excepție făcând doar cazurile în care Acela în ipostază de unealtă/ustensil are o valoare emoțională. Buber chiar încearcă să clarifice această nelămurire printr-un exemplu din viața infantilă a copilului, în care acesta se prevalează de un obiect tranzițional (Winnicott), cum ar fi o păturică sau un ursuleț de pluș. Buber susține că această păturică/ursuleț de pluș pot deveni din Acela un Tu, dacă sunt încărcate cu o valoare afectivă și emoțională, trimițându-ne totuși în final la un Tu, care ar fi mama copilului de exemplu. Buber, în contra psihanalizei, susține că mama îi apare mereu bebelușului drept un Tu, psihanaliza contrazicându-l și susținând că nevoile egoistice și narcistice ale bebelușului îl constrâng pe acesta să o privească pe mamă ca pe un obiect care îl ține în viață, uneori doar drept un sân, care poate fi și el la rândul său bun sau rău, după Melanie Klein.
Dar de ce trebuie aceste cuvinte să fie rostite? La nivel macro, Buber ar sugera că relațiile Eu-Tu duc eminamente în final la o stare de pace, dar la nivel micro Buber vorbește despre ce are loc când un om întâlnește un alt om. Pentru Buber, toată viața autentică e o întâlnire. La început a fost relația, ne spune teologul evreu.
Înainte de a descrie ce are loc între doi oameni când aceștia se întâlnesc, ne vom prevala de un predecesor de al lui Buber, considerat de noi primul care a identificat această Nevoie și Dorință inexorabilă a individului de a fi recunoscut sau confirmat.
G.W.F. Hegel, în al cincelea capitol al Fenomenologiei sale, relatează o experiență pe care o putem califica drept istorică, mitologică, fantastică în sensul utopic sau eminamente umană, anume ce se întâmplă când două conștiințe de sine se întâlnesc.
Cu un capitol înainte, respectiv în capitolul 4 al Fenomenologiei, Hegel ne vorbește de o Dorință care nu e de natură animalică, carnală, ci este de natură pur umană. Filosoful german se referă la Dorința de recunoaștere, Hegel identificând și el importanța faptului de a fi confirmat pentru a deveni o conștiință de sine, respectiv un sine.
Prin urmare, două conștiințe de sine, călăuizite de Dorință, se întâlnesc, pentru a se confirma reciproc. După filosoful idealist, această confirmare nu poate fi niciodată simetrică, ci este de natură asimetrică. Conștiințele se vor lupta, vor duce o luptă pe viață și pe moarte pentru a se confirma și recunoaște reciproc. În final, o conștiință va ieși victorioasă, iar una învinsă. Învingătorul este stăpânul, iar învinsul sclav. Putem să ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce stăpânul nu l-a omorât pe sclav dacă lupta dintre cei doi era acerbă, dat fiind faptul că ambii erau mânați de frică și anxietate. Răspunsul este că stăpânul nu îl omoară pe sclav, chiar dacă ar putea, fiindca atunci nu ar mai fi existat cineva care să îl confirme. Pe scurt, stăpânul, care este învingător, va fi recunoscut în calitate de stăpân de către sclav, acesta din urmă ducând o viață privativă, în care munca sa este alienantă. Singura șansă de scăpare a sclavului este prin conștiința stoică, prin stoicism, care ne sugerează să ne acceptăm destinul și lucrurile așa cum sunt, nu cum voiam noi să fie.
Hegel afirmă, de asemenea, importanța faptului de a recunoaște spiritul și în cadrul relațiilor familiale. Pe scurt, părinții trebuie să îi recunoască pe copii, iar copiii la rândul lor pe părinți, pentru a realiza spiritul și progresul în istorie.
Martin Buber susține că atunci când doi oameni se întâlnesc, într-o întâlnire și relație autentică de forma Eu-Tu aceștia „are making present”, putem traduce sintagma prin actul de a face prezență sau, mai simplu, prin faptul de a fi prezent. Dar ce înseamnă a fi prezent cu adevărat? Acesta ar fi și sfatul lui Buber adresat psihoterapeuților, care este legat de ascultarea autentică și ascultarea neautentică. Psihoterapeutul, dar și omul de zi cu zi, trebuie să fie prezent în fața pacientului său cu tot trupul, spiritul și sufletul, se fie interesat, activ, responsabil și grijuliu. Toate acestea au loc prin ceea ce Buber numește imaginarea realului, pe scurt o expresie antropologică a empatiei. Trebuie precizat că în cazul lui Buber, realul nu are același sens ca la Jacques Lacan, de exemplu, ci la Buber vorbim despre imaginarea realului în sensul de imaginare a experienței Celuilalt. De asemenea, și pentru Donald Winnicott, empatia mamei e esențială pentru dezvoltarea sănătoasă a bebelușului, Winnicott vorbind chiar despre con-ținere, într-un mediu destul de bun și sus-ținere de către o mamă destul de bună. Putem sugera, în urma cercetărilor noastre privind problema clipei la Kirkegaard, că acest making present are o structură temporală și anume el are loc în Clipă, o clipă care relevă hotărârea și decizia de a fi acolo. Imaginarea realului ar fi o capacitate, pe când making present ar fi un eveniment, susține filosoful evreu.
De-abia după ce doi oameni sunt prezenți sută la sută, putem vorbi de conceptul central pe care voiam sa îl tratăm în acest articol, pe care l-am anticipat deja prin Hegel și anume cel de confirmare. Paul Waltzlawick este de acord cu Martin Buber când susține că o nevoie inexorabilă a ființei umane este aceea de a fi confirmat de către celălalt. Știm doar ce mult înseamnă recunoașterea și confirmara în stadiul oglinzii deja la Jacques Lacan. Confirmarea are loc eminament în relațiile Eu-Tu, și poate fi exprimată foarte ușor printr-un Da, printr-o încurajare sau printr-un îndemn, sau pur și simplu prin faptul de a trata aproapele ca pe un egal. Confirmarea existenței este fundamentală pentru ca omul să funcționeze într-un mod normal. Realizând o sinteză între Winnicot și Buber, putem sugera că omul are nevoie în primul rând de confirmarea mamei, mai apoi de cea a tatălui, să spunem după vârsta de 3 ani, apoi de confirmarea partenerului, poate chiar de confirmarea maestrului sau a duhovnicului. Această confirmare poartă pecetea a ceea ce Kierkegaard numea stadiile pe drumul vieții. Nu trebuie să uităm însă, că pentru Buber, confirmarea are loc de la om la om, de aceea în lista de mai sus nu am inclus grupul de prieteni etc.
O idee genială a lui Buber, pe care a expus-o în dialogul său cu psihologul Carl Rogers este aceea că psihoterapeutul ar trebui să îl confirme pe pacient nu în actualitatea sa de individ bolnav, ci în potențialitatea sa, această potențialitate referindu-se bineînțeles la sanșa de a se vindeca prin intermediul întâlnirii și de a dezvolva pasiuni creative. Atât pentru Buber, cât și pentru Winnicott, creativitatea rezidă în mediul lui Între, anume în Zwischenmenlischen pentru Buber, adică în intervalul dintre om și om sau, în cazul lui Winnicott, în spațiul tranzițional, dintre mamă și copil, pe care bebelușul îl parcurge prevalându-se de un obiect tranzițional, pe care l-am mai pomenit deja.
Pe scurt, trecând prin Hegel, apoi prin Winnicott și mai ales prin Buber, am încercat să relevăm faptul că sălășluiește foarte adânc în natura umană această dorință și nevoia de a fi confirmat ca individ, atât în actualitatea ta, cât și în potențialitatea ta, fiindcă până la urmă, doar prin șirul de confirmări enunțat deja la toate nivelurile în viață, putem deveni un sine. Aici, propunerea noastră se aseamănă cu devenirea sinelui la Kierkegaard, care trece prin etape succesive ale existenței pentru a se realiza.