~jur’noir~
de Ion-Daniel Pestrea
“-Eu îmi trăiesc visul, zise Faralfil.
-Aici, în Guano Land? se miră Virel.
-Aici. Guano e natură, e bios, e fertilis.”
Fragment dintr-un dialog între Faralfil Yomisdanus și vecinul său, Virel Bacteriu
“Ciclul replicativ al mottoului cuprinde: adsorbția (atașarea de text), internalizarea (pătrunderea în text), decapsidarea (nucleul semantic, înțelesul, separat de formă), sinteza (nucleul mottoului se ramifică și crește pe seama textului, care scade), eliberarea de noi mottouri, mottioni sau motticele (textul gazdă dispare încet).”
Citat din monumentala lucrare “Universul fascinant al microliteraturii-tratat de mottologie” scrisă de pionierul domeniului, dr. mottolog Virel Bacteriu Pandemielu
“Vom scoate pe străzi Pitonieri-Majori a căror sarcină va fi să elimine culpabilii, prin aplicarea procedurii operative de ingestie (înghițire) urmată de digestie (digerare).”
Citat din Manualul Catastrofal al Învingerii Totale, autor Lentamiral Koloneloff, mareșalul armatei insulare, ideolog și figură mesianică a Inspectoratului Hingherilor Apocaliptici-IHA, tată luminos al nației
“Mai nou, am o pasiune pentru agricultura de subzistență. Chiar azi m-am luptat cu mama gaia (terra), mai precis cu Humusul. Se întâmplă să fie cam lutos în grădina mea, și cam tare. Am rupt inițial hârlețul, noroc că aveam de rezervă două. După ce l-am rupt și pe al doilea, am trecut la târnăcop. Din păcate, probabil roasă de carii, și coada acesuia s-a frânt. Am găsit o rangă și am frăgezit cu ea un timp, după care am suferit o sincopă și am leșinat. Când m-am trezit, era noapte, dar, slavă mamei gaia, trăiam încă.”
Faralfil Yomisdanus în eseul “Calea spasmofilului-neabătut în lupta vlăguirii” arată cum, trădat de calciu, asaltat de aritmii și disonanțe, are un atac de inconștiență agricolă
“-Acela fu momentul în care…
-Totul s-a terminat. Virel dădu din cap, înțelegător.
-Sau a început. Atenție. Sau a început. Nu e diferență, zise Faralfil. Vezi, buturuga mică răstoarnă gându’ mare. Găsește buturuga! Există una pentru fiece idee supralicitată.
-Frumos! Frumos! Ah, ce acumulare de reflecții naște o criză, calculă Virel cu entuziasm vocal.
Emfaza i se trage de la surplusul chimic pe care-l soarbe din cești, pahare, filtre, socoti Faralfil, cu empatia pe care el o avea de la diverși compuși circulați de sângele lui prin norul dens de neuroni din Nebuloasa Gelatinoasă a Dovleacului-N.G.D.-și care erau, în principal, alcaloizi naturali din tincturile, infuziile, fierturile de leac pe care și le turna neîncetat pe gât.”
Scenă de armonie între vecini carantinați, împinși de apatie către cele goale ale spiritului, vorbele (dar salvatoare la naufragiu, gonflabile la dezastru)
“E o situație în care numai dacă-ți pierzi mințile rămâi o persoană rațională.”
Citat din eseul “Căpiere și plictis”
“Outdoorsmanul perfect are unghii de 10 centimetri, incasabile, dinți de carnivor, blană impecabilă (covor persan), viteză de ghepard flămând, reflexe de maimuță mică, camuflaj tip cameleon. O coadă lungă și puternică. Cocoașă tip dromader pentru scenarii în deșert. Adaptabilitate, inteligența peste medie e o cerință obligatorie.
Se cere și experiență, de preferat în zone împădurite.”
Citat din “Cum să reușești în viață și după ce ți-ai luat lumea-n cap”, manual autobiografic al lui Fane Fenomen, care și-a construit o carieră de sălbatic ca să-și poată susține financiar familia; el a împrumutat tehnici de supraviețuire din lumea animală
“Iarba grasă-portulaca oleracea-numită și iarba porcului, grașiță sau buruiană grasă e, de fapt, fără știrea noastră, o minune pentru organism. Chefii cu pretenții și chefliii săraci o folosesc deopotrivă. Bună și proaspătă, și preparată. Infuzia ajută digestia.
Și nu uitați că partea albă a coajei de salcie conține vitamina C și salicin (aspirină). Nalba, trifoiul, troscotul, păpădia, ciulinul sunt și ele comestibile, într-o formă sau alta.
Mult succes în supraviețuire!”
Citat din Fane Fenomen
“În ritmul ăsta, o să mă transform în bivol, cu apartament în loc de stomac, iar urmașii mei vor fi, toți, rumegătoare.”
Fane la un pahar de limonadă din ciuline; neoficial își deplânge soarta
“Teribilă oboseală am în oase! Lăsați-ne dracului să murim liberi!
Oricum, în marea asta de hiene hohotitoare, putrezim de-a-ncetul toți grămadă, deștepții pe grămezile lor de aur, fraierii în praf, că e urgență, că nu e.”
Din “Studiu asupra kakistocrației: uimitoare tehnici și proceduri în clasa noilor paraziți. O abordare patetică”
Urmează-mă. Te duc la piciorul orașului, zise omul. Numele meu e Babal Tubaloff, sunt acompaniator, secundant și mentor, instructor reanimator și guru. Voi fi cu tine până la marea confruntare, te voi ajuta să înduri apăsarea numinosului. Stai liniștit, știu multe. Atenție la gropi și găuri. Dacă simți un tremur așa, nestăpânit, să nu te sperii, e zgâlțâirea sacră, face parte din adaptare. Okei?
Okei! Înainte ca Bandan să mai spună ceva-îl pișcau niște întrebări de limbă-numitul Babal Tubaloff se roti pe călcâie și dispăru în cețuri cu o mirabilă accelerare, și doar sclipirea aurie a instrumentului său mai pluti o secundă în aerul dens, iar volutele smogului îi indicau calea de fugă.
Cât de însuflețit! Se vede limpede că-și ia sarcina de ghid în serios. Mai bine să nu-l pierd, calculă Bandan. Reîncepu, cu prudență, fuga lui fantomatică, asemănătoare cu o plutire. Făcea cu ușurință șpagatul.
Șpagatul destinului, calculă el precis. Iată cum mă apropii. Ceva-ceva tot va ieși în calea mea din bezna smogului urban. Sunetul ca de vapor al heliconului parcă venea din cer. Aha! Aha!
Gările destinului. Prima oprire: piciorul orașului.
Căci imaginația îi îndruma viața, iar ea lua uneori o turnură feroviară. Sau maritimă.
Ba chiar aeriană.
Escală pe Likeleia.
Mottojurnal
“Trăiește singură, e vegană. Da, a renunțat la carne. A înlocuit-o cu beta-blocante și compuși ai benzenului (C6H6).”
“-Zâmbește și tu puțin, să nu se vadă că ești urâțică! zise el.
-Vezi că ai intrat pe teren minat, răspunse ea.”
“Se priviră, după mult timp, în oglinda băii. Fâțâiala zilnică îi învățase să se evite, de nevoie, pentru că locuiau într-o casă obișnuită, nu într-un palat, și mobilele, mese, scaune, dulapuri, noptiere, rafturi, bibliotecă, vitrină, și altele, cu nume nu tot atât de clare-cum era dulapul dubios cu uriașa oglindă circulară, căruia cum să-i spui? Dulap sau oglindă sau noptilap sau dulindă sau oglilap sau dulieră sau noptilindă etc., mă rog, nu insistăm, aglomerația obișnuită de obiecte inutile, mari și mici, și mijlocii, și foarte mari, și foarte mici, și mici de tot, și uriașe, care arată, fără putință de înșelare, că ne aflăm pe teritoriul unei femele dominante din specia sapiens strângător, mobilele, așadar, mâncau neîncetat din spațiul și așa îngrădit de pereți imuabili (elastici sau expandabili de ar fi fost! ce bine atunci) și ei se strecurau printre ele, în plus se și evitau, când era cazul el îi acorda ei prioritate, de exemplu pe hol-unde o masă de bambus cu scaune tot de bambus, pe o parte, și ghivece cu boscheți exotici, pe cealaltă, sugrumau culoarul, încât semaforizarea nu era o idee așa de nebunească, dacă s-ar fi practicat și în casele aglomerate, deși ei erau numai doi, era un exemplu de idee practică pe care n-o poți aplica pentru că lumea n-o făcea și te-ar fi considerat țicnit, lumea-ai auzit ce a făcut cutare? și-a băgat semafoare în casă, nu unu, cinci! bă ej nebun!-și ar fi ajuns un paria, de fapt doi, deși vina cade pe bărbat, că e mai cu moț, doi paria, ceea ce el dorea să evite cu orice preț.
Dacă lăsăm deoparte toate aceste considerațiuni, ce rămâne?
Ei se zăreau în colțul ochilor, participanți la același trafic aglomerat, și se strigau (claxonau) din camere separate, și vorbele lor ricoșau din pereți, în drumul lor de la un aparat auditiv la celălalt.
În fața oglinzii de la baie, dacă se nimereau deodată, li se părea că se privesc pentru prima oară, sau, ca să continuăm digresiunea rutieră, se priveau ca eroii unei tamponări ușoare judecați de milițian, se și cântăreau oleacă, era un moment deosebit al relației lor.
El văzu, atunci, în imaginea ei din oglindă, pe ea, cum i se arcuiesc sprâncenele subțiate și i se măresc ochii căprui, la vederea, se pare, imaginii lui din oglindă, care totuși nu era el, dar iată cum îl judeca ea, prin dublă reflexie și, la drept vorbind, subțierea materialului originar.
-Mamă! Ce galben ești! rosti ea cu zgârcenie, de parcă un pic de intonație ar fi epuizat-o. Dar, așa era și el, după pandemie. E-pu-i-zat de zădărnicia nesfârșitei, parcă, șederi în c… fund.
-Știu. Și tu ești foarte galbenă, ai observat?
-Da’ nu ca tine. Tu pari bolnav.
-Amândoi suntem hepatici și grași. Avem un surplus de grăsimi nearse. Izolarea ne ucide insidios. Ăsta e un cuvânt pre limba noastră? Probabil.
-Pen’ că ești așa un sedentar și m-ai corupt și pe mine, d-aia suntem urâți, lămâie și muștar. Avem nevoie urgentă de băi solare.
-Băi solare?
-Da, băi solare și mișcare, alergare. Băi muștar.
-Băi lămâio.”
“Cât să țină și elanul?
La început, cum e normal, a fost superb. Elan superb. Așa începe o relație.
O vreme, a fost strălucitor. Elan strălucitor.
Prinț și prințesă, fiți veseli, ochii privitorilor sunt apăsați de adorație și striviți de invidie! li se striga în urechi. (Binevoitorii, cei care au o prea mare grijă, cei care îngrijesc planta până ce umbra lor o usucă, cei care informează asupra răului presupus și astfel îl răspândesc, polenizatorii infamiei.)
În timp, a apărut uzura, semne mici s-au adunat, prin efort propriu și contribuții ale colectivului de admiratori. Elan uzat.
La final, subțiat, elanul s-a frânt. Elan frânt, invidii răcorite. Rodul mișelnic al nuanțelor de infamie în care polenizatorii răului le-au pictat relația, a explodat într-o jerbă de amărăciuni.
Totuși, povestea lor a apucat să facă o rotație completă în jurul soarelui iubirii fericite (SIF).
Ajunge! au strigat binevoitorii.”
Fragmente crude, necizelate, din romanul lui Faralfil Yomisdanus: “Scene de menaj imaginar, scrise de un burlac”; în curs de apariție din ’97; în care este descris drumul în valea umbrelor pe care merg cei singuri și patetici din fire
“E incredibil câte cuvinte pe care le detest am reușit să folosesc într-o singură frază!”
Faralfil
[text lipsă]
Mottojurnal
“-Amărăciunea e o zădărnicie în plus.
-Ce vrei să spui cu asta?
-Habar n-am. Mi-a venit…”
Confesiunea decepționerului Amar Zadar, pacient al doctorului mottolog Virel Bacteriu
“Oportunitate măcelărie acum!”
Ofertă Abatorul Modern
„E un țâfnos, un paznic de lagăr; n-ai voie să deschizi gura când e prezent; el știe tot, el face tot; tu să fii mut. Ideal? Să n-ai tu limbă. Sau s-o tai, să i-o dai ofrandă. Fii fără grijă, crește la loc. Dacă nu, oricum, în apropierea lui, ți-e de prisos, de fapt, e chiar periculos s-o ai. E un control freak, o brută, un Retează Replici (RR), n-acceptă nici cea mai mică sugestie. Doar lobotomizat să fii, să reziști în preajma lui.”
Fragment din eseul “Unde-s doi, puterea crește (sau dimpotrivă)”
“Am presimțirea pozitivă că, într-o viață viitoare, voi avea parte de relația romantică la care visez de trei decenii. Ea mă așteptă într-o viață viitoare. Ea este acolo, presimt.”
Faralfil își face planuri, adică înfruntă necunoscutul; mai degrabă, visează cu ochii în tavan
“După izolare, suntem galbeni tare,
Niciun motiv de îngrijorare!
Soarele nu mușcă, plimbarea nu doare!
Ieșim la o plimbare în soare!”
Din eseul “Oglindirea pandemiei în literatura publicitar-sanitară”; catren publicitar sanitar
“-Ce simte scriitorul când scrie? Care e senzația în fața subiectelor mari?
-Este o senzație unică, specială: aceea că atacă poarta unui castel medieval, înarmat cu un baros de gumă!
-O!
-Da! Exact. O!”
Fragment din interviul dat de Bandan publicației “Cronica literar-pandemică”
“-Ce s-a întâmplat? De ce urli? Mazunda Vundu se apropia de el, cu aripile lui negre de liliac împăturite peste piept, parcă legat în cămașă de forță, cu aerul unui aristocrat captiv într-o uniformă înțepenită.
-Mentorul meu a dispărut! Babal Tubaloff! Unde ești? Baabaaaal! strigă Bandan, cât îl țineau coardele.
-Fii calm! Știi ce? Cred că l-a înghițit norocul. Ascultă…auzi? E foșnetul cașalotului serafic. Fșșșt. Auzi?
O creatură mare și blândă, venită din grădinile Likeleiei de Sus (aici Mazunda își deschise brusc brațele de piele și os, pentru elocvență și efect, iar câteva fantome de smog, trezite, dansară în jurul lui). La o migrație de krill peste Foburg, ei simt și coboară, cașaloții serafici. E o șansă unică! Înțelegi?
-Deloc!
-Va fi regurgitat într-una din Likeleile Superioare, unde va fi primit și adulat ca mesager divin, călător fără voie, pradă a destinului, rod al revelației, hrană a zeilor, turist serafic, cum vrei să spui. I-a pus Marele Kakadu Ceresc aripa în cap. Pentru el, de aici înainte, numai raiul!
-Ești sigur? întrebă Bandan, incredul.
-Așa se vorbește.
-Dar dacă ajunge în mlaștină? Va supraviețui?
-Uite-te la mine, îți par un delicat? Nu, sper. Eu, așa cum mă vezi, echipat de zbor, cu gheare de grifon, colți de dragon, coarne Falconeri, armură solzoasă și coadă ghimpoasă, am fugit din mlaștină, pentru că nu mai puteam trăi acolo! Im-po-si-bil. Prea multă violență.
Aș zice că el n-ar supraviețui nicio zi.”
Mazunda Vundu vrea să-l lege într-o prietenie pe Bandan; nu știm în ce scop, dar vom afla curând
“-E adevărat ce am auzit, c-ai fi un Proteus de baltă? întrebă Bandan.
-Dacă ți-aș spune cine sunt, întâlnirea noastră n-ar mai avea niciun haz, răspunse Mazunda Vundu.”
Dialog între naivul emigrant Bandan și creatura numită Mazunda Vundu
“Sunt puricele din blana șinșilei, sunt vrabia prinsă în sacul cumulonimbus, cusut neîncetat de acul iute al fulgerelor…” formulă Bandan, cu suficientă artă, ecuația situației în care se afla, deși, mai degrabă, simțea că e un șoim, un vânturel de seară, tot pipirig, dar cu gheare și cioc îndoit, capabil să se apere, dacă ceva ar fi apărut din negură, o amenințare, dar nu era decât golul, sunetul de vapor scos de tuba lui Babal, și vocea lui care striga încurajări:
-Veloce! Veloce! Bhuuaa! Bhuuaa! Veloce! …eloce! …uaaa! Brrruuum! Brrruuum!
E aproape, încă sunt pe urmele lui, încă nu l-am pierdut, se felicita Bandan, în plină alergare. Eu sunt Bandan Alergătorul, veloce, veloce. Piciorul orașului e mai aproape cu fiecare clipă, probabil. Apoi, când nu mai auzea nimic, rațiunea i se făcea, dintr-o dată, mică de tot, înecată în sarea spaimei (sudoare și lacrimi, sânge), arcul anxietății vibra în pieptul lui, titirezul ascuțit al fricii dansa cercuri dureroase în cap, amorțeala confuziei îl îmbiba și-l desfăcea ca pe un pișcot în ceai.
Surprinzător, eroul reușea, cu o parte a minții, să critice textul care se aglomera pe urmele sale și i se acumula în memorie, unde se depunea ca nisipul fin sub mare, despre cum va descrie, curând, aventurile lui, într-un pergament, pe care-l va închina zeului Pangol, iar acesta îi va răsplăti efortul și-l va propulsa în Likeleile Superioare, unde viața merita trăită, pentru că era un fruct dulce și zemos, nu putregai de poamă amară, ca aici, sau ca înainte, și descria aventura chinuitoare și răs-amânată în care se afla băgat, și înjura printre dinți Marele Kakadu Ceresc (MKC), prin a cărui lucrătură labirintică rătăcea, MKC, tata la toți și la toate, vorba indigenului.
Deodată, îl zări pe Babal, în centrul unei erupții de scântei, a cărei lumină spectrală se reflecta în pavilionul de alamă și-n inelul în care ghidul lui se afla introdus, și străpungea gogoașa de smog, până la el. Aha! calculă Bandan. Aha! ‘Otă-l ia!
I s-a tocit guma tălpilor, acum aleargă pe țintele bocancilor, probabil, gândi el, dar nu era sigur că așa stau lucrurile, cunoștințele sale de cizmărie erau slabe, vagi. Un nou roi licăritor și pârâitor apăru, iar în centrul lui, Babal lansat, însă, de data asta, Bandan îi văzu clar și fața, pe care citi o mare mirare. Uluire?
-Aleargă de-i sfârâie călcâiele, la propriu, ha-ha, se amuză un pic, ilicit, Bandan, de performanța mentorului său.
Apoi, îl lovi o idee bizară. Ce tip de smog o fi ăsta? Nu discutaseră problema. După madam Gogoya, patru feluri de neguri se abăteau în mod regulat peste Foburg: cețuri de mlaștină, care purtau toxine psihotrope emanate de astrofită, nori celești bogați în krill microscopic, un soi de mană, care ajungea în sânge și curăța pereții vasculari, smog industrial puturos, și ceața banală din sud, ridicată din marile lacuri sărate.
Ce tip o fi ăsta? se interogă el. E foarte dens și foarte lăptos, iar pe limbă lasă un gust sărat, evaluă cu atenție. Hm! Să fie mană din Likeleia da Sus, de la MKC (Emkasi)? Posibil.
Mirosul însă are un iz carbonifer. Să fie emanații de uzină?
Această posibilitate îi dădea fiori, pentru că tot Madam Gogoya îi povestise că acest tip particular de smog putea fi extrem de inflamabil, în unele porțiuni ale sale.
-Fii atent, mari explozii se propagă în Foburg, uneori, îl avertizase ea. E cumplit! Dacă auzi un bum! și vezi o mare lumină, aruncă-te rapid într-o gaură, într-o nișă, sunt peste tot, ieșirile spre subteran. Ferește-ți privirea, acoperă-ți capul, sau vei orbi! îi spusese gazda, dornică să-l protejeze, să-l alarmeze sau să-l înfricoșeze, nu era clar.
Dacă vrea să scape de mine, emigrant naiv cum sunt, e destul să-mi dea câteva informații greșite, și-mi fac felul singur, îmi vin de hac din ignoranță, mai calculă el, căruia, dintr-o dată, ideea să se bage într-o grotă săpată de cine știe ce lighioană mutantă i se părea nebunească.
Mottojurnal
„Cam multă dramă în viața mea…S-ar spune că am vocație de fufă.”
Esplandian, la un moment dat
„Ah! Civilizația curcăfripțienilor! Ce confuzie…Regretabil!”
Mamasboi Yomisdanus despre colonia în care s-a născut, așezarea Curcă Friptă, Tenebrosa, a treia planetă a stelei Lalibella
„În mintea lui Bandan încolți o frază. Anume, «Numele meu e prea exotic, cum a fost obținut, prin ce procedură? Iată, în tot Foburgul nimeni nu angajează Bandani. Mi se face pielea ca după jumuleală. Sau e jumulire? Dracu` limbii știe și numai el.» Răsfoia o fițuică murdară cu joburi. Unde numele lui nu apărea nicăieri. Madam Gogoya i-o aruncase de sus, de la geamul ei. El îi catapultase Visul Divei Stelare, un bax întreg. Întâi o lovise în frunte. La o parte, urlase. Nimerise gaura ferestrei. Gogoya zvârlise fițuica, care fâlfâise până la el. Na! strigase matroana. Caută-ți de lucru, vacuola ta s-a comprimat, e cât o cușcă de ogar! Laptele și mierea s-au întrerupt! Ai întârziat. În fine, justificările lui nu fuseseră convingătoare sau nu contaseră. Fii atent, totul e regulat de o mână divină, continuase ea. Nu produci, ești expulzat. Aș zice că mai ai câteva ore. Măcar ai un manuscris pus deoparte, în caz că se arată v`un inspector sau simandicos? Bandan mimase greața, Gogoya gesticulase a lehamite, și asta fusese tot. Dădu pagina. Noi coloane de joburi scrise mărunt, la care se zgâia inutil. «Angajăm personal pe nume Pavel sau Poftel, pentru activități în interiorul incintei, dar și în exteriorul ei.» Pavel, hm. Unde scrie că nu-s un Pavel? Mai departe. Ideea rebotezării drept Pavel, sau Gornel, sau Rici, sau Bobi, sau Floxin, numele care apăreau cel mai des, i se ivi minții. Și minciuna era o ipoteză de lucru. «Angajăm Mugurei și Poftei inspectori de exterminare.» Nais! Mai mulți Poftel se zice Poftei…«Urgent! Se caută Dick pentru întreținere boltă. Se cere permis de zbor la mică altitudine.» Hm. « Angajăm Gornel, Milică și Korin, în număr mare, pentru operațiuni speciale în mlaștină: vânătoare, recoltare, secționare.» Thm! Elucubrații ezoterice.”
Bandan e homeless în Foburg; în fine, are o cușcă de ogar, dar nu pentru mult timp
„De la picioare până la nări (și mai departe, prin bulbul olfactiv, către cortexul mirosului din lobul temporal) se ridica un iz feros. Scorpia îl ciupise și sângera. Ce-i băgase sub piele de-l mânca tot piciorul așa cumplit? Ești arcă de microparaziți, n-ai îndoială, mârâi ideea la el. Ți-au infectat sângele, carnea, limfa, stratul adipos, fiecare după afinități. Alte virusuri, alte bacterii. Diverși bacili. Plus cei înalt calificați, pă organe: plămâni, rinichi, ficați, creieri, organu` gânditor, hipopotalamusul, organu` vorbitor, limba-paraziții limbii îs printre cei mai insistenți. Microturism. Unde mergem? zic în cor microbeii. Mergem pă Coasta Ficatului, zice Tata Microb. Ura! Chiriași, musafiri. Intrați sub epidermă odată cu balele scorpiei. Ori avea trompă? Tentacule cu secreții urzicătoare. Colți? De unde să știu. Faună de negură, alieni neprinși, nedisecați. Timidă creatură, îl atacase doar la picioare. Pe gambe, mult, pe pulpe, puțin. Mâncărimea îi întuneca mințile. Începu să se scarpine, deși încă mai alerga.
Bandan e mușcat de o scorpie; norocul e de partea lui: putea fi înțepat de un morpion, înghițit de un cașalot serafic sau paralizat de flegma toxică a țațelor, un soi de cobre aripate
„Eroismul e în mine, dar nu se manifestă. Ideea există, însă nu poate fi exprimată. N-au fost inventate cuvintele, nici nu vor fi. Pentru că e nevoie de fapte. Faralfil „Mamasboi” Yomisdanus, autodeclarat cavaler al insulei Berbecula, protector narcisist al coloniei Curcă Friptă (dacă se uită în oglindă, se vede astfel), se află în impas. Pentru a stârpi astrofita, hidra vegetală, balaurul clorofilic, dragonul fotosintetizator, caracatița cu frunze, coșmarul botanic, în fine, etcetera, are nevoie să se înfurie cumplit. Mai ușor îi vine să plângă sau să râdă. Cum să se înfurie la comandă. E necesar un eveniment complex care să forțeze anumite glande să-și inoculeze secrețiile în sânge, circuitul de berserker din căpățână tre` activat. Auzea clar foșnetul dihaniei. Îl simțise. Îl aștepta. Prin gurile de aerisire ale micului beci în care se afla, Mamasboi văzu cum curgeau primele picături din seva mucilaginoasă a astrofitei. Verde închis, nu galben. Galben însemna sfârșitul. Galben era arma hidrei, spuma mutagenă care absorbea tot ce era făptură vie, animal, și-l includea în regnul astrofitei, despre care se spusese la început că era vegetal, dar tot mai mulți se îndoiau de asta, în prezent. „E o armă, arma totală, e un demon creat în laborator sau descoperit în nesfârșitele mlaștini ale Tenebrosei (Antica Terra), e o calamitate cu care nu ne putem măsura” umbla vorba. Oficialii, orbii la putere, pentru care unul ca Faralfil era carne de sacrificiu, încă mai vorbeau populației, prin canalul de știri oficial, de o „specie invazivă care va fi eradicată în cel mai scurt timp”. Măsurile luate vorbeau însă despre altceva, pe o altă notă, stridentă: periferiile infestate fuseseră intens bombardate, parcuri fuseseră atacate cu tancuri și aruncătoare de flăcări, coloane de infanteriști înarmați cu târnăcoape și hârlețe defilau prin toată așezarea, trimiși să dezgroape și să distrugă rădăcinile astrofitei, dimpreună cu utilaje magnifice de săpat și chiar artificieri, dacă situația o cerea.
Într-un loc din perete, seva curgea deja într-un fir gros și se umfla spre picioarele lui, forma o băltoacă. Cu cât aștepți mai mult, cu atât șansele de victorie scad, îi vorbea monoton o voce în cap. Astrofita nu se va opri din creștere. Ieși acum, imediat, poate nu și-a îngroșat tulpina, poate nu și-a înmulțit cârceii veninoși, poate n-are mai mult de trei flori carnivore, adevărate capete de balaur, greu de anihilat. Trebuie s-o faci ca să oprești caravelele sporocarpe să se apropie: odata spuma mutagenă revărsată, totul era terminat pentru el și vietățile lui.”
Voința lui Faralfil pornește greu; un tur de manivelă nu ajunge; ca să pornească, tre` să se îndoape cu argumente mai întâi; greața spaimei îi răsucește măruntaiele, între timp
Din eseul „Pogorârea civilizației peste marginea lumii: amenajarea coloniei fantomă”; autor ing. Margarin Marmeladov, strateg și tată al tinerei nații insulare, curcăfripțienii:
„Amenajarea satului fantomă progresează. Pașii care s-au făcut sunt:
1.Suprimarea florei superflue
2.Suprimarea faunei superflue (paraziți)
3.Eradicarea cârtițelor (important)
4.Excavarea orizontală
5.Excavarea verticală
6.Excavarea în spirală
7.Aplatizarea
8.Sfârtecarea peisajului înalt/ Cutremurarea
9.Eliminarea optică a cerului
10.Smolirea
11.Gazarea (gaze arse)
12.Alte emanații/alți emanați
13.Deversarea Stixului peste așezare/pestilențializarea așezării
14.Lansarea la apă a bacului Charon; croaziere între tărâmuri
15.Binecuvântarea operațiunii: lansarea unui obuz cu confetti sfințite din turela templului (turela bisericii)
16.Vizitarea sitului de gudron; festin antropofag; invitați: pulpoșii și pulpoasele oficiale; mieroșii și mieroasele; alți birocrați
17.Agonia supraviețuitorilor
„Cum să-l descriu mai bine? Se poate spune despre el, Mamasboi, că aparițiile lui erau mai mult dispariții, la drept vorbind, în sensul că toți sau majoritatea, nu știu exact, dar mulți, cei mai mulți cu siguranță, erau dezgustați, într-un fel, la vederea lui, și se grăbeau să uite momentul, întorceau capul din reflex, nestăpâniți, iar el primea în plin valul de răceală ostilă…Fiecare apariție publică a lui Mamasboi era, în același timp, chiar mai mult, dispariție.”
Un portret al lui F.M. Yomisdanus făcut de un vechi coleg, acum realizat (după ce și-a refăcut viața în urma unei basculări în abis)
“Așa arată un om mâncat de fluturi! zisei Băgăreț Înfiptu’, biolog, triolog, tetraolog/quadrolog și pentaolog, cu degetul înfipt, cum fac toți firăscoșii (adică înfig degetul, sunt înfigători ai degetului în timp ce gura le împușcă numa’ trasoare cu pilde și tâlcuri) în imaginea tristă a unor zdrențe care atârnau peste un cuib de oase sparte.
-Carne? întrebă Mamasboi.
-Nț. Nicio carne rămasă. Sucțiunea perfectă.
-Cum s-a întâmplat? fu el curios, ca să facă plăcere lu’ Băgăreț.
-A purtat haine roșii. Tiranofluturii atacă imediat roșul, de fapt, tot ce e culoare vie, dar mai ales roșul îi scoate din minți. De aceea eu port haine gri.
-Dar verde e bun? Adică, mă rog, e pretutindeni. Nu văd cum…
-Tu mai vezi coroană pe copac? Au sfâșiat tot. Nu, și verdele e periculos. Am văzut cu ochii mei cum fluturii behemot, știi, cei mai mici un pic, au lovit o basculantă verde până ce n-a mai rămas nimic din ea.
-Hm. O să-mi caut haine gri și eu, cred.
-Și sacii de cânepă sunt buni, până una-alta, să știi.
-O! Mersi de pont.
Mamasboi discută cu Băgăreț Înfiptu’, care e cam mincinos din fire, și extrem de bine informat; a citit, odată, în tinerețea lui, o carte! și de atunci e doct, bagă deștu’ în ochi la toți, că-s nerozi
Text lipsă (autor confuz)
“Băi, băi, băi! Bă băiatule! Ai-ai, plimbă virusu’ d’aci! Ai, aai măă, ‘cați-aaș! Ț’iau fața-n șuturi! Băă! Vrei BOMBEE la os?”
Bandan e izgonit din Klubu’ Kreatorilor Klasici din Foburg de către un erudit
“Eu îmi încep dimineața cu un răcnet, după care prepar cafea. Răcnetul Zorilor. Se întâmplă să zbier din așternut, ba chiar, uneori, mă trezesc cu el pe buze, ca să zic așa. Trezirea cu urlet la realitate. În orele care urmează, pot scoate răcnete de răcorire, depinde, rar sau des. Acestea sunt mai mici. Urmează Marele Răcnet de Prânz, înainte de masă. Acesta este chiar astronomic. Și e crucial, deja ororile de peste zi îmi fracturează grumazu’, iar ziua este Abia la Jumătate! Abia la Jumate! Am chipu’ mototolit, e o pungă de hârtie strivită în pumn, chinu’ grimaselor mă răpune. Vin alte răcnete, unele mute. Somnul de frumusețe mă răpune undeva între 15.00 și 17.00, dar sunt la job și abordez o postură alertă. Nimeni nu observă, toți consultă ceasul și zodiacul, tălpile murdare. Ce le mai rezervă ziua? Mă trezesc, ridurile se destind între timp, doar pungile trădătoare de sub ochi arată prin ce am trecut. Nimeni nu judecă, toți tropăie deja în staul. Apoi suntem eliberați. Mu, be, nihaha, iha-ham. Sunt fum de obosit. Răcnetele solicită. Zeii aud, te menții pe hartă. Ei notează fiecare izbucnire. Așa te afirmi, zbori ca o floare trasă din tun, dispari în mătăsurile cerului. Auzi zumzetul cosmic, lepidopterele. Devii mai bun. Revii întremat și motivat. Între 20.00 și 21.00 survine Marele Răcnet de Seară. Chiar dacă adorm, Marele Răcnet Nocturn de la Miezu’ Nopții-MRNMN-se întâmplă de la sine, ca o poluție. Mai am și un vis în care răcnesc mut în fața unei păduri până ce copacii* se frâng. “
*ce-co-fonie
Virel Bacteriu face mărturisiri
Citat din “Tratat asupra curcilor” de Margarin Marmeladov, capitolul “Întoarcerea curcilor migratoare”
“Deci, curcile. Pe lângă cea comună, cacofonică, glu-glu-glu, mai întâlnim în insulele mlaștinii Mustipal Ros o mulțime de alte specii, dintre care majoritatea doar traversează spațiul aerian al coloniei nostre, Berbecula, câteva și cuibăresc aici-asupra acestora vom insista ulterior. Speciile de care vorbim sunt: curca gulerată, curca de scorbură, curca papagal, curca mexicană, curca de baltă, curca viilor, curca fluierătoare, curca pitică, curca penelopa, curca luptătoare de tufiș, curca rinocer, curca cu cap castaniu, curca de semănătură, curca lingurar, curca nechezătoare, curca de iarnă, curca cu barbă, curca alergătoare, curca cu ceafa galbenă, curca urecheată nordică, curca furnicilor, curca cheală, curca pădurii, curca țepoasă, curca încălțată, curca de pampas, curca de guano, curca cu glugă, curca de palmier, curca roz, curca de stuf, curca cu ochelari chineză, curca grădinar mieunătoare, curca trompetă cu aripile verzi, curca cățărătoare, curca râzătoare africană, curca pungar, curca sfârâitoare, curca de mare bicoloră, curca sură de pustiu, curca cu ciuf cârâitoare, curca fâlfâitoare, curca de furtună, curca ciocoasă albastră, curca de cireadă, curca gladiator, curca lui darwin, curca flecăritoare, curca cu picioare scurte, curca septentrională, curca cu ochii roșii, curca cu coada evantai, curca bivolilor, curca pescar, curca cu cioc de barză, plus curcanii aferenți.”
“De când cu molipsirea galbenă-sucu’ mutagen al astrofitei trece imediat de la om la om, la o atingere, un strănut, o plescăire-sectanții care cred că astrofita îi va mântui chiar au un slogan: Inhalează cu toată încrederea! Aspiră, inspiră! Izbăvirea e la un strănut distanță! Prinde din aer stropii de salivă eliberatori! asta ca fapt divers-spuneam, de când cu molipsirea, și cu paranoia dictată de sus, la respectarea căreia veghează armata de gealați și gâzii, instaurarea stării de paranoia-cei care, în urma controlului medical, nu reies țicniți, sunt internați rapid la ne/nebuni, în fine, excesele sunt firești în timp de buluceală, e bolboroseală, se bolborosește din plin și bolborositorii inundă spațiu’ ochilor beliți în gol la ecrane, cu bulbucii lor savanți te fac să clipești, geniile nației insulare scot clăbuci prin toate orificiile, suntem salvați, dar spuneam, din nou, că molipsirea și izolarea care a urmat au trezit instincte aproape animalice, mulți au început să studieze capitolul supraviețuirii și au arborat steagu’ negru pirateresc al privațiunii furioase, și au sporit strategic jaful mărunt, caracteristic speciei-simieni evoluați în bandiți cu rațiune-mâini lungi au prins a se strecura pe sub garduri, picioroange peste, borte au apărut, fâlfâiri nocturne, tropot, hămăială, iar casele părăsite, săracele, au fost sfârtecate, porumbeii din poduri hăcuiți, animalele rătăcite luate cu japca, băgate la saramură.”
Fragment din eseul “Hohot și delir în paradisul vortex”
(Textul e următor)
Mottojurnal
“-Dumneata ești un porcitor și vei scrie un grohman! urlă simandicosu’ Frik Pawergiank, Inspector Exterminator al Biroului Literar Pandemic. Și adăugă, cu o mare salvă de stropi: Pricepi? (splash!) Nimic mai mult! Pricepi?(splash)
-Dar am aplicat pentru postul de scricar, care este liber. Scrie aici, agită el un cearșaf tipărit.
-Exclus. Grupele de mușchi nu corespund. Oasele nu au grosimea necesară, iată! Frik îi băgă în ochi câteva schițe anatomice adnotate cu roșu.”
Bandan primește lecții după lecții de la sulfuroșii kakistocrați ai ierarhiilor Foburgului
“Pentru a fi luat în serios, tre’ să ai gușa în cât mai multe falduri, chelie strălucitoare, mustață, indiferent de model, implanturi la vedere, baston (măciucă), pălărie colosală, cel puțin un ghiul, pe scurt să ilustrezi ideea de cyborg modern, descins dintr-o Likeleie Superioară. Asta, sau protecția zeilor letargici, oricare dintre ei. ‘Țelegi?”
Superstiție a lui Gornel Sfiorosu, care ar putea fi adevărată
“-Ne aflăm într-un impas, calculă Eohar.
-Da, e o fundătură de tip țarc, ne împresoară, îl aprobă Calcumplit Naisămidai Manole.
-Nu avem opțiuni, mai zise el.
-Lipsesc variantele, veni confirmarea.
-Lucrurile sunt încurcate!
-Creatorul e confuz!
-Să-i spunem producătorul…Creator e…arhaism. E o paleovorbă. Zace între rămășițele primilor maimuțoi.
-Eul producător?
-Desigur!
-Suntem izolați.
-Insulari.
-Ceața se îngroașă.
-Ne scapă ceva.
-Esențialul?
-Din nefericire.
-Suntem oare vinovați?
-Ne stă în natură.
-Incompleți. Nesiguri.
-Nț-nț!
-Îndoiala și dezaprobarea particulei. Frumos.
-Nț-nț. E opinia mea.
-Arta interjecției. Dar nu o exprimi corect.
-Poftim?
-Mai mult ț din limbă. Cu puțină sucțiune. O plescăire controlată. N-ul e șters.
-Țî-țî?
-Nu țî-țî! Ț-ț! Plescăit. Cu participarea salivei. Sorbi aer prin dinți, limba se opune, apoi cedează.
-Nu explici pe înțeles.
-Mai exersează.
-Ne cramponăm de nimicuri. Poate ai observat.
-Ai dreptate. Observ.
-Între timp, ne-am apropiat de precipiciu.
-E precipițiu, cred!
-Propun să termini.
-Hm.
-Ne paște puțul. Precipiciul.
-Aici nu sunt dubii. Puțul, corect.
-Eu prefer pe “ci” lui “ț”.
-Gustul nu se discută!
Eohar și Manole își omoară timpul
“-Am o pildă, începu domnul Mazunda Vundu: un lup care a sărit peste câteva mese-eu-întâlnește un godac roz-tu, de exemplu, să zicem…pe un ostrov al mlaștinii…sau chiar aici, la picior. Care pe care la frigare?
-Ai zis că e o pildă, da’ e ghicitoare, comentă Bandan.
-Gândește-te! Nu cumva îți scapă esențialu’?”
Mazunda Vundu e un monstru sângeros care prinde victima în mrejele diplomației
(Străduință, năzuință: nicio satisfacție.
De ce. O. De ce.
Pen’ că-s rău. Un parazaidăr, un carcandilă. Hain, infam, mârșav, fetid.)
(Brr! Ce gânduri. Se aude un șipot.
E o cădere de apă? Miroase oarecum. O fi canalizarea.
Alerg, plutesc. Văd scântei sau stele.
E râul alb, deosebit de parfumat. Scurgere din băile superioare.
Ne purificăm pe categorii. Îmbăierea în spumă second-hand.
Sus, înmiresmații. Apoi, îmbătătorii. Parfumații.
Jos, dubioșii, vag mirositori. Ierarhia igienică. Accesu’ la săpun.
Am krill în sprâncene. Eman miasme tropicale. Sunt încins.
Mă prăbușesc în clăbuci, mă spăl, mă refac.)
Nicio problemă. Bandan e ca nou. Numa’ o eczemă ironică îi macină dosu’ mâinii drepte. I-a apărut tocmai pen’ că e ipohondru: anxietatea de a nu se îmbolnăvi i-a declanșat-o. Nu e ciupercă, nu e mucegai: e ironie.
Dar epuizarea este aproape. Cârcei dau târcoale pulpelor. Dispneea, a doua lui natură, devine ușor incomodă.
O să sar cu totul din balamale. Mai bine încetez!
Să continue fără mine. Mă retrag încotro văd.
Bandan descoperi că retragerea era imposibilă. N-avea încotro, nu vedea niciunul.
Atunci din neguri răsări, strălucitor, astrul mentorului său, Babal Tubaloff.
O structură ciclopică de metal îl însoțea, o împletire de grinzi uriașe, iar mai sus un pavilion abia văzut prin noru’ lăptos. Înaintau lin spre el.
-Acesta este piciorul orașului, Turefel! explică Babal, apoi suflă din instrument, să sublinieze vorbele.
Bandan făcu ochii mari. Ceva inform se târa la picioarele instrumentistului.
-E parțial îngropat, continuă Babal. Operă a unui popor străvechi, de acum 15 milenii. Se bănuiește că numele originar-Turefel- s-a păstrat, deși limba a dispărut. Până și numele limbii e disputat de cercetători. Unii îi spun frangaleză, alții frarabeză. Circulă și variantele frangoleză, fanfareză, farseză. E complicat. O serie de cuvinte cu etimologie neclară ar putea proveni din frangaleză. E o ipoteză. De exemplu: genune, ghimpe, ghiară, ghiont, mire, mireasă, țurcă, pupăză, dulău. Etcetera. Turefel însemna în frangaleză picior sau chiar pulpă. E o posibilitate.
-O limbă atât de veche încât i s-a pierdut și numele? întrebă Bandan.
-Da.
-Mă înfior.
-E normal.
-Un schelet metalic oxidat care poartă numele misterios dat acum 15 milenii de poporul dispărut care l-a construit. Turefel în fanfareză.
-Întocmai.
-Dar el cine e? Bandan indică târâtorul inform.
-Ah, el este Manuel. A rablagit. Rugina l-a descompus.
-Ba pe naiba, urlă Manuel. Boule, am fost eviscerat! E un monstru în tutungerie. Mi-a halit marfa!
-Nu-l băga în seamă, e defect. Era inevitabil să se molipsească: piciorul e un monument al oxidării. Aproape auzi cum ruginește. Smogul mușcă din el.
Manuel era un automaton de tip vechi, cu inteligență scăzută. Bandan îi vedea acum clar corpul scâlciat, și capul metalic zgâriat și turtit. Se răsucea printr-o băltoacă uleioasă, probabil propriile “secreții”. Din abdomen îi atârnau furtunașe și resorturi. Arăta ca lovit de tren.
-Și de ce să nu-l credem? zise el.
-Cine, Manuel? Khm. Dacă ții neapărat, hai să-l credem. În tutungerie se află un monstru. Cum procedăm?
-Nu e orice monstru, urlă Manuel. Scântei îi ieșeau din gură.
-Cum așa? se miră Babal.
-E un Proteus de mlaștină. Un demon înaripat.
-Imposibil. Nimeni nu știe mai bine ca mine creaturile Foburgului. Sunt, fără să mă laud, un expert al faunei suburbane. Răspicat o spun: nu există Proteus în Foburg!
-Vine de sus! Vine din Likeleia Inferioară!
-Iarăși, imposibil. Pe acolo nu se trece, nu un sălbatic.
Manuel ridică brațul drept, estropiat, către cer. Mâna îi atârna la capătul unor cabluri, se făcea pumn și se desfăcea, spasmodic. Din pieptul sfâșiat se rostogoliră câteva mici rotițe dințate și o bilă aurie.
-Ah! Vreau răzbunare, zise el.
Babal făcu paravan cu palma la gură și zise doar pentru Bandan:
-E o vechitură. Se teme că n-o să fie reparat. Pe bună dreptate.
Chiar atunci, în acel moment precis, Babal își luă zborul.
-Hei, ce faci! urlă Bandan.
Înainte de a dispărea în smog, i se păru ca mentorul său se zbate și lovește furios. În ce? Nu se vedea nimic, în afară de pânzele negurii mișcate de vânt. Atâta era, doar boarea.
Mut de uimire, Bandan se întoarse spre Manuel. Acesta căzuse cu nasul în pavaj. Nemișcat.
Ceva negru cobora din Turefel. Era un mare liliac monstruos.
Sări și pluti. Avea gheare, aripi, o coadă șerpuitoare. Un contur imprecis, de umbră vie aruncată de jocul flăcărilor.
-Sal’tare, zise creatura. Bandan fu pe loc trăznit de uimire. Epustuflant! își zise el.
Faptul că vorbea îi dădea monstrului, ce bizar, un aer familiar. Probabil e latura lui proteică, știe să se facă plăcut, în ciuda înfățișării, calculă Bandan.
-Numele meu este domnul Mazunda Vundu. Fii liniștit, am gânduri bune. Cel puțin următoarele minute. Am vrut să cobor mai repede, dar am presimțit apropierea cașalotului serafic. Pfoileu, ce dihanie! L-ai mirosit?
-Ce? Nu, zise Bandan.
-L-a luat pe trompetist chiar de sub ochii tăi! Cum să nu vezi?
-Așa e, am văzut că zboară.
-Ah, ce detest rablele astea vorbitoare. Mazunda înfipse o gheară imensă în spinarea sărmanului Manuel, care începuse să geamă.
-Tu nu?
-Ce?
-Hârbu’ ăsta, nu-l urăști?
-Ba da, îl urăsc.
-Ah, ce gândac mizerabil. Monstrul răsuci cleștele ascuțit.
Fața lui înfiorătoare, vag umană, era de cruzime împietrită. Ochii galbeni cu pupile înguste îi radiografiau și cele mai ascunse intenții.
Am încurcat-o, calculă Bandan, simplu. Sudoarea îi iriga abundent epiderma. Firișoare sărate coborau pe tâmple, frunte, ceafă, pe spate, coaste, pulpe. Din scalp îi izvora artezian. Vezica îi pulsa.
Am să fac pe mine, socoti.
#
prima parte a acestui text poate fi citită în EgoPHobia #62