de Margareta Hanes
O grămadă de gînduri mi-au trecut prin cap de cînd a început pandemia. Există însă unul care reapare mereu, și anume problema răului. Răul în diferitele sale metamorfoze. E pandemia un rău aruncat asupra noastră? Sau suntem noi cei care punem pietrele de temelie ale răului, un rău pe care preferăm să-l hrănim prin acțiunile noastre iresponsabile? Întrebări la care fiecare răspunde în felul lui. Răspunsurile noastre ne determină însă comportamentul, care la rîndul său influențează evoluția pandemiei.
Fie că suntem de acord cu argumentul cosmologic potrivit căruia pandemia ar putea fi o suferință în masă prin care Dumnezeu încearcă să ne transmită ceva (sau mai secular zis, o conspirație), sau că noi, oamenii, suntem în principal vinovați pentru răspîndirea virusului, conceptul de liber arbitru joacă un rol important în modul în care reacționăm la pandemie.
Teodiceea și efortul moral
Filosoful german Gottfried Leibniz face diferența între trei tipuri de rău: răul fizic, moral și metafizic. Cu toții am simțit durere, suferință, vertijul sîcîitor al angoasei mentale. Acestea pot fi cauzate de catastrofe naturale (malum physicum), de imperfecțiunile naturii umane, precum iluziile și credulitatea noastră (malum metaphysicum), sau pur și simplu de libertatea noastră de alegere (malum morale). În ciuda acestui fapt, susține Leibniz, Dumnezeu a creat “cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Chiar așa să fie?
În 1710, Leibniz a inventat conceptul de “teodicee”, care justifică existența răului în prezența unui Dumnezeu atotștiutor, atotputernic și milostiv. Adevărurile contingente și necesare urmează “principiul rațiunii suficiente”. Există un motiv pentru care există ceva care nu trebuie să existe. Sau cu alte cuvinte, totul în lume se întâmplă cu un motiv. De exemplu, un dezastru natural, și întrebarea este dacă vedem pandemia de coronavirus ca atare (sau ca un malum metaphysicum, ca o fantasmagorie), ar putea fi o oportunitate pentru noi de a deveni virtuoși, generoși, de a recunoaște nevoia de a-i ajuta pe cei mai vulnerabili decât noi. Ar putea fi o șansă de a suprima sau cel puțin de a atenua impulsurile noastre egoiste. Sau cum ar presupune Nietzsche, de a ne înfometa voința de putere.
Există păcat, sau într-un limbaj mai laic, nesupunere, insumisiune sau poate chiar și încăpățînare prostească, pentru că, zice Leibniz, Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să ne exercităm liberul arbitru. Avînd în vedere că suntem imperfecți din punct de vedere moral, simțim uneori un impuls mefistofelic de a acționa conform propriilor dorințe viclene, fariseice. Să umblăm nonșalant fără mască, să ne întâlnim cu prieteni și străini fără nici o preocupare pentru distanțarea socială, să ne răsfățăm pur și simplu cu plăcerile propriei noastre lumi (egoiste). Dacă Dumnezeu ar interveni prea des sau ne-ar constrânge să alegem întotdeauna binele, conceptul de liber arbitru ar deveni redundant. Simpla prezență a liberului arbitru ne îngăduie să-l folosim excesiv, în surplus inutil. Dar chiar dacă Leibniz a subliniat că Dumnezeu acționează spre binele nostru și că există o logică inerentă (ce dă de gîndit multora), el ne-a avertizat totuși să nu ne afundăm în moliciunea lenii morale și să ne folosim de facultatea rațiunii în căutarea unei explicații la întrebarea “De ce există ceva, mai degrabă decât nimic?”
Capcana contemplației filozofice
În nuvela satirică Candide (1759), Voltaire contestă optimismul filozofic al lui Leibniz și îl înfățișează ca Doctor Pangloss, o caricatură a idealismului nebunesc, fără temei. Existența răului nu este întotdeauna un fel de cauzalitate. Lucruri rele se întâmplă, indiferent dacă sunt sau nu justificate. “Îndrăznește să gândești”, a spus Kant. Dar nu exagera, ar fi adăugat Voltaire. În exces, căutarea analizei rationale, un pilon al Iluminismului, poate duce la dezbateri interminabile și, prin urmare, la inacțiune, la un fel de lîncezeală contemplativă. Întrebările metafizice, universul ca ceasornic, fatalismul, toate sunt în afara controlului nostru. În schimb, ar trebui să ne concentrăm asupra a ceea ce este sub nasul nostru.
“Il faut cultiver notre jardin” (“trebuie să ne cultivăm propria grădină”), este ceea ce citim la sfîrșitul poveștii filozofice a lui Voltaire. Truda ne face fericiți, efortul depus de fiecare dintre noi. Nu reflecția filozofică, ci să trăim conform cu ceea ce predică filozofia, cu ceea ce noi, ca indivizi, putem face. Beneficiile pe care le obținem din munca noastră individuală ne fac mai încrezători și adaugă valoare atît vieții noastre, cât și acelora pe care le influențăm prin acțiunea noastră practică. Plictisul, viciul și dorința sunt ținute la distanță, iar asta ne poate calma trepidațiile, învolburările interioare. Viața devine cu ceva mai suportabilă.
Voltaire credea în meliorism, ideea că îmbunătățirea lumii, ameliorarea ei, poate fi realizată prin efort uman. Limitîndu-ne existența la propria grădină, el nu intenționa să ne micșoreze prezența în lume sau să transmită mesajul că nu ar mai trebui să ne preocupăm de umanitate, de semenii noștri, și să ne vedem doar de treburile noastre. Dimpotrivă, el a subliniat necesitatea efortului individual, a ceea ce fiecare dintre noi poate să facă.
Probabil că nu vom ști niciodată sigur dacă trăim în “cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Dar putem cel puțin să încercăm să reflectăm și să acționăm în consecință, astfel încât măcar să aspirăm spre o lume mai bună. Cu toții, prin eforturi individuale.