de Corneliu Negru
Condus de tentațiile mele. Tentații ce mă conduc și mă îndreaptă spre a cunoaște sau înțelege lumea. Am ajuns să mă aflu în fața unei prăpastii. De ce avem un sfârșit? De ce am fost creați și de ce avem un sfârșit? De ce unele gânduri sau simțuri mor înainte de-a ajunge pe buzele noastre? De ce sângele-mi arde în vene în acest moment și gâtul mă ustură și înghit greu… de ce sufletul nu-mi dă voie și mă părăsește în aceste momente. De ce avem în mintea noastră ideea de perfecțiune, când noi suntem imperfecți. Am ajuns să detestăm într-atât de mult încât am ajuns să spunem ceea ce nu suntem sau ne dorim să fim. Acuzăm pe alții plecând de la perfecțiunea chipului cioplit. Am format ziduri în mintea noastră, ziduri pe care scriem aforisme după care ne ghidăm. Dar știi tu, „Nu poți sări acest zid, nu poți dărâma acest zid”. Stă scris că după el este perfecțiunea, te poți uita dincolo doar după moarte. Cum putem să ne împărțim mințile cu aceste iluzii? Cum ne putem trăi viețile când cineva crede că va vedea ceva proiectat în mintea lui, după moartea lui. Am ajuns să uităm care este diferența dintre valoare și purtător de valori. Încearcă să-ți formezi o scară a valorilor care să nu se întoarcă sau să cadă. Pavează-ți drumul tău cu momente cinice și sceptice. Și dreptatea să-ți fie arhitectul. Iar insomniile umbra.