de Diana Sab
„Așa cum divinitatea este esențial inconștientă, așa și omul care trăiește în Dumnezeu.”[1]
În cercetările sale, Jung a încercat să caute explicația psihologică a experiențelor numinoase pe care le-a întâlnit la pacienții săi prin prisma modelului psyche-ului pe care acesta l-a construit, căutând toate piesele sale lipsă. Întâlnirea omului cu divinitatea este unul dintre cele mai complicate și greu de explicat fenomene, dar Jung a reușit să formuleze o teorie bazându-se pe arhetipul Sinelui. După cum am menționat în primul capitul, arhetipurile sunt categorii ale experiențelor ce oferă doar structura modului în care psyche-ul este organizat. Jung a observat că intensitatea experiențelor crește odată cu nivelul de profunzime al conținutului psihic, iar cu cât originea acestora este mai îndepărtată de inconștientul personal, cu atât de apropie mai mult de o formă pură a arhetipurilor ce își are originea în inconștientul colectiv. Cu alte cuvinte, cu cât conținutul este mai puțin personal și mai colectiv, cu atât experiența acestuia va fi mai intensă și marcantă, resimțită ca fiind un element divin. Jung încearcă să explice astfel atât visele în care apar elemente divine, cât și viziunile și stările de transă în care unele persoane au avut experiența de a se conecta cu ființe divine. Fără a interveni în aria teologiei, Jung încearcă să găsească locul din inconștientul colectiv unde se află divinul, iar cercetând atât istoria religiilor cât și cazurile pacienților a ajuns la concluzia că divinitatea este pentru psyche totalitatea însăși, cea mai mare putere pe care psihicul omului și-o poate imagina.
Astfel, Jung a formulat teoria unei Imago Dei, modelul psihologic a lui Dumnezeu, a divinității absolute așa cum apare în psihicul uman. Jung recunoaște faptul că studiind mintea umană nu are posibilitatea de a ajunge să cunoască lumea transcendentă, dar poate cunoaște cum psyche-ul încearcă să înțeleagă lumea transcendentă. Obținând aceste detalii despre imaginea pe care mintea umană o are despre Dumnezeu și analizând modul în care ea evoluează și se schimbă de-a lungul progresului civilizațiilor și dezvoltării religiilor, Jung susține că putem analiza inconștientul colectiv al unei culturi sau civilizații. Această imagine a inconștientului colectiv este o reprezentate a Sinelui, mai exact, o încercare de a reprezenta Sinele, iar limitările ce apar în această reprezentare vor fi vizibile în Eul fiecărui membru al acelei culturii sau civilizații.
Imago Dei versus Dumnezeu
„Empiric se poate stabili cu suficientă verosimilitate că în inconștient apare un arhetip al totalității, (…) și că există o tendință independentă de voința conștientă de a include alte arhetipuri în acest centru. Nu pare de aceea imposibil ca acest arhetip al totalității să posede în sine o anumită poziție centrală care să-l apropie de imaginea lui Dumnezeu. ”[2]
Pentru a formula această teorie, Jung s-a folosit de propria sa experiență cu planul inconștient, de experiențele pacienților săi, dar și de istoria ideilor religioase, acestea având adânc impregnate în structura lor forma pe care inconștientul colectiv o oferă imaginii lui Dumnezeu. Analizând motivele din istoria religiilor și din mitologii, Jung a concluzionat faptul că imaginea lui Dumnezeu este un fenomen universal și l-a plasat în vârful oricărei forma de organizare a psyche-ului. Acesta este elementul dominant, ce are cea mai mare importanță și este într-o o strânsă legătură cu arhetipul Sinelui, iar în unele fragmente Jung chiar identifică imaginea lui Dumnezeu cu Sinele. „Imaginea lui Dumnezeu nu coincide întocmai cu inconștientul, ci cu un anumit conținut al acestuia, anume cu arhetipul Sinelui.”[3] Prin această definiție a imaginii lui Dumnezeu s-ar putea interpreta faptul că Jung reduce divinul la un fenomen psihic, ceea ce plasează problematica lui Dumnezeu într-o sub-diviziune a psihologiei, rupând-o complet din domeniul teologiei. Atunci când Jung descrie divinitatea ca fiind cea mai puternică forță a psihicului și explică faptul că experiențele numinoase sunt o proiecție a acestei divinități interioare, el se referă strict la experiențele umane cu privire la divinitate din punct de vedere psihologic, vorbind strict despre realitatea psihologică a fenomenului, nu la cea metafizică. Jung folosește termenul de „imagine” (sau „imago”) pentru a ilustra faptele ce reies dintr-o experiență psihică, fără a ține cont de veridicitatea acesteia în lumea exterioară psyche-ului, lumea obiectivă. Suspendând orice judecată obiectivă cu privire la experiența avută, Jung se folosește de imagini pentru a vorbi despre aceste fapte fără a le corela cu mediul exterior, fie acesta fizic sau metafizic. Discursul pe care Jung îl formulează cu privire la Dumnezeu nu se încadrează într-o dezbatere teologică despre natura sau existența sa, ci gravitează în jurul imaginii sale a cărei existență psihologică nu este nevoie de a fi justificată. „Ar fi o eroare regretabilă dacă cineva ar vrea să interpreteze observațiile mele ca un fel de dovadă a existenței lui Dumnezeu. Ele nu demonstrează decât existența unei imagini arhetipale a divinității, și asta e, după părerea mea, tot ceea ce putem spune psihologic despre Dumnezeu.”[4] Imaginea lui Dumnezeu este un fapt psihologic ce Jung l-a plasat în orizontul inconștient, iar acesta apare ca un proces psihic spontan ce nu este sub controlul conștiinței.
Această imagine este pre-logică, irațională, intuitivă și distinctă, premergătoare gândirii și limbajului abstract.[5] Imaginile ce apar în psyche sunt reprezentări, reflecții ce îi apar subiectului, izvorând dintr-un strat inconștient arhetipal ce depășește condițiile subiective, dar care pătrund în teritoriul conștient în funcție de circumstanțele create de Eu. Aparițiile reprezentărilor iau forma prin vise, fantasme, halucinații, dar și în timpul proceselor artistice unde artistul permite eliberarea acestor imagini în formă materială prin arta sa. Imaginea lui Dumnezeu nu apare doar în stări inconștiente, cum sunt visele, ci aceasta își face simțită prezența chiar și în momentele conștiente, în încercarea omului de a înțelege planurile transcendente și a formula adevăruri metafizice. Chiar și într-un proces activ rațional, rezultatul va fi impregnat de imaginea lui Dumnezeu prezentă în straturile inconștiente colective. Această imagine stă la originea religiilor și a mitologiilor, indiferent de circumstanțele specifice în care fiecare dintre acestea s-au născut; ceea ce stă la originea lor este o imagine psihologică a divinității ce s-a manifestat în fiecare cultură, ce nu ține cont de realitatea metafizică a acelei forme specifice a divinității. Jung nu contestă posibilitatea ca anumite persoane să intre în contact direct cu o realitate transcendentă, așa cum acestea mărturisesc că au experimentat prin vise, intuiții sau viziuni. Contactul direct cu divinitatea, conexiunea cu o entitate metafizică, ține de domeniul teologiei, explică Jung, iar studiile sale se referă strict la imaginea lui Dumnezeu ca fenomen psihic. Indiferent de veridicitatea obiectivă a experiențelor pe care o persoană le are, acestea au o realitate psihologică, iar ele stau la baza studiilor imaginii lui Dumnezeu. Jung mărturisește că existența, natura și atributele divinității ce aparține realității metafizice depășesc limitele psihologiei. „Dacă în cele ce urmează mă ocup de aceste obiecte «metafizice», sunt pe deplin conștient că mă mișc astfel într-o lume de imagini și că niciuna din reflecțiile mele nu se atinge de incognoscibil. Știu prea bine cât de limitată este capacitatea noastră de reprezentare – pentru a nu mai vorbi de mărginirea și sărăcia limbii noastre.” [6]
Studiul imaginii lui Dumnezeu nu poate să atingă realitatea metafizică a divinității, dar acest fapt nu afectează importanța acestuia. Aceste imagini ce apar spontan au fost înțelese ca fiind sfinte, apărute prin contactul cu divinitatea însăși și stau la originea tradițiilor tuturor culturilor. Jung spune că mintea naivă a oamenilor nu a făcut diferența dintre realitatea metafizică imposibil de cunoscut și imaginile divinității apărute din subconștient.[7] Mai târziu, Jung descrie și faptul că acest strat inconștient reprezintă necunoscutul în sine și nu trebuie exclus faptul că poate fi conectat cu o realitate metafizică. „Că divinitatea ne influențează este un fapt pe care îl putem stabili doar cu ajutorul psihicului, dar nu putem deosebi dacă aceste influențe vin de la Dumnezeu sau din inconștient, adică nu ne putem lămuri dacă divinitatea și inconștientul sunt două mărimi diferite.”[8] Studiul imaginii lui Dumnezeu poate avansa și fără a cunoaște acest fapt, prin simpla analiză a experiențelor numinoase, experiențele religioase „directe”. Părerea sa personală este că, analizând istoria ideilor religioase putem găsi nenumărate imagini ale lui Dumnezeu, dar niciodată nu o vom găsi de pe cea originară; totuși Jung crede că o imagine originară (ursprünglich) există în spatele tuturor celor găsite în istorie, dar este inaccesibilă. Cu toate acesta, Jung este atent la limitele pe care analiza sa o are, subliniind faptul că, deși imaginea lui Dumnezeu are un rol important în psihologie, existența fizică sau metafizică a lui Dumnezeu este în afara limitelor metodei ale de cercetare, iar părerea sa personală nu face parte din aceste studii.
În procesul individuației și dezvoltarea funcției transcendente, Jung consideră că imaginea lui Dumnezeu joacă un rol identic cu cel al arhetipului Sinelui. În urma unei dezvoltări psihologice ce aduce modificări în dinamica psyche-ului și imaginea lui Dumnezeu adoptă noi forme. Jung consideră că în procesul dezvoltării imaginii lui Dumnezeu se reflectă însăși dezvoltarea psyche-ului, atât la nivel personal, cât și colectiv. Așadar, o lărgire a orizontului atribuțiilor pe care imaginea lui Dumnezeu le posedă va aduce un progres în procesul individuației. Incluziunea părților „întunecate” sau pur și simplu ignorate și refulate în umbra psyche-ului în imaginea lui Dumnezeu, cum ar fi partea feminină în cazul Dumnezeului din creștinism, va permite integrarea mai ușoară a acestora în Eul propriu. Starea psyche-ului și imaginea lui Dumnezeu ce aparține de acesta sunt într-o strânsă legătură unde se influențează reciproc într-un mod constant. Accesul la arhetipul Sinelui este unul limitat, dar imaginea lui Dumnezeu ne permite această înțelegere mai directă a ceea ce reprezintă Sinele. Scopul analizei jungiene este de a permite conștientizarea Sinelui iar conținuturile asociate cu acesta să fie integrate, obținându-se astfel funcția transcendentă. În lumina acestui fapt, o înțelegere mai largă a divinității și a atributelor sale va crea modificările necesare în psyche pentru ca aspectele ignorate sau refuzate să își găsească loc în orizontul conștiinței.
Imagini ale Sinelui, imagini ale lui Dumnezeu
„Nu ne putem imagina concret realitatea lui Dumnezeu decât prin folosirea reprezentărilor apărute de cele mai multe ori spontan sau sfințite prin tradiție.”[9]
Arhetipul Sinelui se află cu totul în afara capacităților noastre umane de a înțelege sau a ne imagina forma sa reală, din acest motiv psyche-ul are nevoie de imagini ca să poate experimenta temporar ceea ce înseamnă Sinele. Orice imagine are însă limitări, fiind ceva și nu altceva, ceea ce este o contradicție pentru arhetipul Sinelui ce este definit ca fiind arhetipul Totalității. Pentru a putea înțelege acest arhetip în deplinătatea lui ar trebui să privim lumea dintr-o perspectivă non-dualistă în care totul este Unul. Imaginile Sinelui poate oferi doar indicii cu privire la această esență intangibilă a Unității, este un produs psihic ce diferă de obiectul pe care îl reprezintă. „Imaginea lui Dumnezeu țintește spre o realitate care transcende conștiința, este extraordinar de numinoasă, se impune atenției, atrage energia și este analogă ideii de divinitate.”[10] Imaginile Sinelui, la fel ca imaginile oricărui arhetip, nu vor putea niciodată să reprezinte arhetipul în întregime, aceste fiind dincolo de orice expresie pe care o putem găsi. Atunci când Jung vorbește de Sine, el încearcă să facă imposibilul, folosindu-se de limbaj și de logică pentru a contura ceva ce se află dincolo de acestea.
Existența acestor simboluri imagistice, spune Jung, este singurul lucru pe care psihologia îl poate constata[11], iar ceea ce a concluzionat prin observațiile sale este faptul că imaginea lui Dumnezeu are capacitatea de a modifica starea conștiinței la fel cum și omul poate conștient să aducă modificări imaginii sale a lui Dumenzeu, cu alte cuvinte, transformările pe care le suferă imaginea lui Dumnezeu merge paralel cu transformările din psyche.[12] Urând acest fir, Jung afirmă faptul că „suprimarea imaginii lui Dumnezeu urmează îndeaproape anularea personalității omenești”[13], conturând ideea că modul în care imaginea lui Dumnezeu este percepută în planul conștient va afecta întocmai starea sa. Mai departe, Jung explică faptul că aceste imagini nu sunt o invenție, ci sunt trăiri ce apar într-un mod spontan din straturile inconștientului. Imaginile Sinelui pot apărea în nenumărate forme, fiecare fiind validă și adevărată pentru persoana care are această experiență. Ceea ce creează validitatea ei este însăși trăirea imaginii, ghidată de dinamică din interiorul psyche-ului în momentul apariției trăirii. Imaginea Sinelui va rezona întotdeauna cu starea actuală a conștiinței și va apărea în plan personal sub forma unui mediator între Eu și Sine, oferind Eului experiențe numinoase. Modul în care Sinele însuși stabilește un canal de comunicare cu Eul este prin intermediul acestor imagini, ceea ce le oferă o formă personalizată, dependentă de starea psyche-ului.
Sinele reprezintă personajul principal al oricărei religii și mitologii, având de fiecare dată o reprezentare deferită, haine diferite în funcție de condițiile în care apare. Jung subliniază faptul că pentru mintea naivă a oamenilor nu a existat nicio diferența între imaginile trăite și Dumnezeu.[14] Sisteme religioase proiectează Sinele în exterior, oferindu-i personalități diferite, fiecare aducând o experiență diferită a Sinelui, dar ceea ce a observat Jung este că orice imagine a lui Dumnezeu este mai mult sau mai puțin antropomorfă[15], indicând faptul că psihicul uman vede propria sa imagine ca fiind superioară în univers. Ceea ce psyche-ul personal plasează pe cea mai înaltă treaptă a importanței va fi inundat de numinozitatea Sinelui și îi va încredința o putere atât de mare încât întregi dogme și doctrine au fost construite pe baza acestor experiențe. „Dacă cineva s-ar simți îndemnat să așeze un «doar» pe lângă reprezentările noastre despre Dumnezeu, ar intra în conflict cu experiența care le situează numinozitatea extraordinară deasupra oricărei îndoieli.”[16] Putem spune că există un loc al lui Dumnezeu în structura psyche-ului ce așteaptă să fie ocupat, iar din moment ce ne este imposibil să plasăm adevăratul Sine în acest loc, o imagine a sa îl va ocupa. Această imagine poate fi un simbol religios cum este Iisus Christos[17], sau, dacă persoana refuză simbolurile religioase, o altă imagine din experiența sa va ocupa locul cu cea mai mare importanță. În aceste cazuri, politica, banii, reputația, arta sau orice alt element poate purta numinozitatea Sinelui. Orice experiență a imaginilor Sinelui sunt valide, indiferent dacă acestea sunt pozitive sau negative, ceea ce oferă acestui termen o adevărată universalitate. Jung preferă termenul de „Sine” tocmai pentru a putea vorbi despre imaginile divine ce se află atât în Hinduism cât și în Creștinism, având intenția de a uni, nu de a separa.
Corbett și Kugler au făcut o clasificare a celor mai importante imagini ale Sinelui așa cum acestea sunt experimentate cel mai des. [18] Aceste simboluri apar sub diferite forme, cu diferite atribute, dar pot fi încadrate în una dintre următoarele categorii:
Mandalele
Mandala este un termen cu originea în limba sanscrită ce înseamnă „cerc” și reprezintă o figură geometrică alcătuită din cercuri, pătrate sau flori, toate elementele din apărând ca o radiație din centru sau care se îndreaptă spre un centru. Este o imagine caracterizată de simetrie și completitudine. Această formă „e menită să sprijine concentrarea prin îngustarea oarecum circulară a câmpului vizual psihic înspre centru”[19], motiv pentru care Jung interpretează mandala ca fiind o expresie a psihicului, o imagine a Sinelui. Centrul mandalei reprezintă Sinele, un punct aflat în dimensiunea singularității, ce întocmai precum teoriile despre nașterea universului, explodează în forme și culori pentru a crea lumea. Jung a observat în cercetările sale că aceste simboluri ale mandalei apar în mai ales în visele pacienților ce suferă de o anumită defragmentare a psyche-ului unde Sinele caută să refacă ordinea și armonia. Simbolul mandalei este o încercare de a aduce atenția pe centru, pe completitudine și armonie. În același mod, pacienții săi ce au reușit să ajungă la o stare armonioasă a psyche-ului au avut momente artistice în care imaginea mandalei a apărut, atât în picturi, sculpturi cât și în dans. În capitolul „Despre simbolistica mandalei” din Arhetipurile și inconștientul colectiv, Jung analizează imaginea a mai multor mandale, făcând o paralelă cu modul în care mandalele sunt folosite în practica spirituală a yoghinilor. Contemplația ce are loc în procesul de realizarea a madalelor, spune Jung, ajută yoghinul să formeze o conexiune cu Sinele, o conștientizare lăuntrică în care Eul se recunoaște ca Sine, ieșind din iluzia existenței individuale.[20]
Personaje transcendente
În acest caz este vorba despre idolatrizarea unui personaj, inventat sau real, asupra căreia se proiectează conținuturi numinoase. Astfel, acest personaj va deveni sfințit, zeificat, și va purta natura divină pe care psyche-ul propriu nu o recunoaște ca fiind a sa. Câteva exemple cunoscute sunt Iisus Hristos, Buddha, Tara, fiecare zeu al sistemelor religioase, iar această listă poate să se extindă asupra regilor sau liderilor spirituali. Ceea ce Jung și alți psihanaliști au observat este faptul că în visele pacienților nu apar doar figurile transcendente ce fac parte din tradiția religioase în care s-au născut. „În inconștient există însă tot ce este respins de conștiință, și cu cât conștiința este mai creștină, cu atât inconștientul se comportă mai păgân, anume dacă în păgânismul respins se ascund încă valori importante pentru viață, adică dacă se varsă copaia cu copil cu tot.”[21] Experiențele numinoase rareori apar ilustrând figurile tradiției religioase acceptate de către Eu, ci ele aduc la suprafață ceea ce Eul are nevoie pentru a restabili armonia. Simbolurile ce apar aduc cu ele anumite mesaje, lecții, și se folosesc de autoritatea pe care sentimentul întâlnirii cu numinosul îl produce pentru a susține importanța mesajului. În acest mod, o persoană musulmană poate avea vise în care Iisus apare pentru a-i transmite un mesaj, ceea ce indică faptul că acea persoană are mitul său personal conectat la învățăturile creștinismului.
Uniune opozițiilor
„ …toate contrariile sunt ale lui Dumnezeu, de aceea omul trebuie să se împovăreze cu ele și, făcând acest lucru, Dumnezeu cu opozitivitatea sa îl ia în posesie, adică se întrupează în el. Conflictul divin îl umple pe om.”[22]
În descrierea Sinelui, Jung se folosește de elemente opuse, paradoxale, pentru a surprinde esența acestuia. „El este masculin și feminin, moșneag și copil, puternic și neajutorat, mare și mic. Sinele este o adevărată «complexio oppositorum»”[23] Totalitatea Sinelui nu poate fi imaginată de către conștiința ce judecă sub gândirea dualistă, de aceea este nevoie de a atinge spațiul singularității în care elementele opuse sunt toate adunate împreună într-un punct al singularității. În același fel, elementele opuse ce apar în psyche lărgesc orizontul Eului și îl aduc mai aproape de Sine. Jung a observat în nenumărate cazuri acest fenomen apărând în visele pacienților săi. În momentul în care circumstanțele vieții obligau pacientul să se poziționeze într-o zonă extremă a unui spectru, visele sale aduceau elementul opus pentru a restabili echilibrul psihic și a satisface nevoie de completitudine. Pentru ca Eul să nu cadă în identificarea cu un o singură parte a spectrului, apare elementul opus ce va împinge Eul spre a transcende polaritatea, acceptând ambele părți ale spectrului.
Natura
Printre primele imagini ale Sinelui apărute la omul arhaic se află natura și fenomenele naturale ce inspiră sentimente de fascinație și de frică. Aceste sentimente izvorâte din contactul cu lumea naturală sunt identice cu cele experimentate în urma contactului cu numinosul, ceea ce plasează obiectul naturii în planul divin. Astfel, animalele sălbatice, munții, oceanul, stârnesc instinctual Sinele, iar aceste elemente apar în visele pacienților atunci când Eul caută re-armonizarea unei lipse a conexiunii cu natura.
###
Note
[1] Jung, OC 9/2, §301, p. 221.
[2] Jung, OC 11, §757, p. 500.
[3] Idem.
[4] Jung, OC 11, §102, p. 74.
[5] Heisig, J. Imago Dei: A Study of C. G. Jung’s Psychology of Religion, Cranbury, NJ: Associated University Presses, 1979, p. 92.
[6] Jung, OC 11, §556, p. 391.
[7] Jung, OC 9/2, §305, p. 223-224.
[8] Jung, OC 11, §757, p. 499.
[9] Jung, OC 11, §558, p. 393.
[10] Samuels, Shorter, Plaut, Dicționar critic al psihologiei analitice jungiene, Herald, București, 2014, p. 109.
[11] Jung, OC 9/2, §304, p. 222.
[12] Jung, OC 9/2, §303, p. 222.
[13] Jung, OC 9/2, §170, p. 126.
[14] Jung, OC 9/2, §305, p. 223-224.
[15] Jung, OC 9/2, §99, p. 67.
[16] Jung, OC 9/2, §558, p. 393.
[17] Jung, OC 9/2, §122, p.82.
[18] Corbett, L. and Kugler, P., The Self in Jung and Kohut. In: Dimensions of Self Experience: Progress in Self Psychology, vol. 5. Ed. Arnold Goldberg. Analytic Press, Hillsdale, NJ, 1989, p. 196.
[19] Jung, OC 9/1, §630, p. 410.
[20] Jung, OC 9/1, §633, p. 411.
[21] Jung, OC 11, §713, p. 471.
[22] Jung, OC 11, §659, p. 446.
[23] Jung, OC 9/2, §355, p. 258.