de Emilian Gheață
Ne scuturăm de paie şi de noroi,
ne pieptănăm blana pe spate,
ne bărbierim pe râturi,
ne băgăm copitele în tenişii de gală,
ne punem pe noi treningul de operă,
ne atârnăm la gât lanţurile din plasticul cel mai fin
şi ne adunăm gloată în poieniţa noastră,
ca să bem,
să ne frecăm umerii noştri de animale de pradă,
şi să ne râdem.
Unii dintre noi fumează,
iar alţii sunt căsătoriţi.
Aici ne simţim bine
în pielea noastră tăbăcită de jivine la vârsta a doua,
c-om fi porci,
măgari,
câini,
boi
sau broscoi –
uneori mai vin şi câte-un fazan
şi vreo doi-trei papagali.
Ne arătăm colţii mârâind,
ne încordăm muşchii
şi ne zbârlim spinările,
grohăim şi hohotim,
pentru că vigoarea noastră nedomesticită
ne îndeamnă
să ne sfâşiem.
Dar ea nu e intimidată:
păşeşte printre noi uşoară ca o gazelă,
hotărâtă ca o ursoaică cu pui
şi frumoasă ca o pasăre-paradis,
împărţindu-ne tuturor berile cu spumă,
vinul sângeriu
şi troacele din care halim
cu plescăituri, cu bale şi cu râgâieli.
La trecerea ei ne umflăm în pene
ca nişte curcani supraponderali,
ne parfumăm cu testosteron
şi ne împănăm cu primele noastre fire albe,
mostre de maturitate, de înţelepciune şi de rafinament
(hă-hă-hă!).
Unii dintre noi trag pârţuri şi o măscăresc,
dar ea ştie cum să ne ţină în frâu,
cu două palme peste bot.
Noaptea, târziu,
după ce zăcem claie peste grămadă,
morţi de beţi şi cu virilitatea blegită,
ne mătură cu sârguinţă lângă gard
ca pe nişte frunze moarte,
păşind peste noi şi plecând în vizuina ei pufoasă,
care presupun că miroase a lavandă.
„Ce zici, bă, de asta?”,
mă întreabă unul cu belciug în nas.
„Ce să zic, bă”, răspund,
„cred că i-ar sta foarte bine
cu nişte cizme roşii din piele
şi cu un bici din ăla lung, împletit.”
Iulie 2017