(antifilosofie)
de Mihai Pavel
1
Viața este un coșmar haotic, iar impulsul intern al ființei ce îl aduce pe om la adevărata rațiune a existenței este chipul morții în formele sale cele mai variabile. Gândul morții și al absurdului acțiunii transpun disperul de zi cu zi într-o formă dezintegrată, neverosimilă – o uitare temporală, iluzorie, redusă la o formă parazitară, dar niciodată anihilată total.
2
Morala focarelor culturale – culturile dominante, sau cum mai sunt ele numite – de geniu, s-au ridicat din adâncul grotelor umede și întunecate de la marginea timpului pe când se aflau încă într-o stare demnă de mila istoriei, dar se aflau în puterea ființei de a-și impune guvernarea peste cei slabi, ale căror idei și adevăruri anorexice se conjugă cu maximele scepticismului cultural și lipsa de apărare în fața influenței cotropitorului. Pe aceste adevăruri s-au ridicat din neant culturile Europei în demersul istoric pentru dominație.
3
Mersul timpului aduce religiile în pragul neputinței și disperului, iar odată la câteva milenii de la apariție sunt reduse la mitologii. Când verosimilitatea judecăților spirituale nu mai sunt actuale în concordanță cu nevoile poporului cu pricina, lupta religiei în cauză este pierdută. O credință își stinge flacăra existenței odată ce cu ea se stinge şi spiritul epocii prezente. Romanii au fost exasperați de idoli și legi, astfel au ajuns la decăderea imperiului. Grecii își vedeau zeii drept incontestabili în raport cu barbarii care le înconjurau ținutul. Perspectivă religioasă are la rădăcina ei o rațiune valabilă din două puncte de vedere distincte – cel ce nu este ca mine, este un barbar, un mincinos sau un necredincios.
4
Frica de necunoscut, teama de ceea ce este dincolo de puterea mea de înțelegere a fenomenului, este un produs al psihologiei practice. Dorința de supraviețuire și grija pentru propria viață au fost botezate irevocabil de acele spirite fără conștiința fatalității drept lașitate umană. Nu ar fi el, cel fricos, un umanist al cărui chip nu se vede în întuneric?
5
Feuerbach privea tot ceea ce are creștinismul de oferit drept esență pur antropologică – produsele slăbiciunii caracterului uman abandonat în fața neajunsurilor vieții. Lumea este plină de umbre ce ne dau târcoale, fără a ne da seama că ne confruntăm cu un adevăr general și indubitabil – umbrele celorlalți semeni ai noștri.
6
Trebuie să aducem un elogiu nebuniei, muzica pe care doar cei inițiați în tainele liniștii o pot auzi, căci din ea s-a născut tot ceea ce este frumos. Durerea a cauzat nebunia, iar cea din urmă a dat omului simțul umanist pentru a presăra viața cu desfătarea frumuseților nesfârșite. Obiectul acțiunilor noastre ce a condus spre desăvârșirea iluminării conștiinței întunecate de ceața cea grea a ignoranței a fost întotdeauna ceea ce masele acuzau că fiind o boală ce trebuia eradicată – cunoașterea. Nu au aflat ei că doar nebunii pot suporta adevărul? Facem diferența între un nebun și un artist așa cum facem diferența între două culori distincte a căror nuanță este asemănătoare, dar în fapt concret niciodată la fel. Orice mijloc care ajută la cultivarea roadelor cunoașterii nu este doar necesar, ci și o condiție obligatorie. Aceasta este obligația omului – sporirea intelectului propriu și a cunoașterii.
7
Cum diferențiem setea de a ucide a animalului de aceea a omului? Animalul ucide din instinctul de apărare sau necesitate, omul din idealuri imaginate sau autoimpuse. Un caz izolat este cel al impulsului irațional. Am ajuns rasa decăzută din drepturile rațiunii și eticii, iar concepția lui Hobbes asupra răului natural din inima omului nu este doar un adevăr insuportabil și concis, ci o realitate socială. Răul din sufletele noastre ne arată de fapt că destinul ne-a hărăzit o soartă tragică, pavată cu suferințe, ce se amplifică cu fiecare secundă a trecerii noastre în lume.
8
Undeva repet o greșeală fundamentală, dar nu îmi pot da seama unde eșuez lamentabil în mersul meu prin viață. Înaintez pe drumul vieții pierdut, fără o țintă exactă sau un drum bine definit complet într-o formă care s-ar arăta drept comprehensibilă mie. A trăi – nu poate fi acesta cel mai puternic și complex argument pe care să își bazeze nihilismul doctrina?
9
Doresc să văd toată decăderea umanității până dincolo de paroxism. Ar exista oare un eveniment mai îmbătător în toată istoria universală decât ziua când binele și răul vor fi aceeași substanța neseparabilă în sine? Imoralitatea este cel mai dulce narcotic din câte există pe pământ. Ce rost are să distingi binele de rău, fără a avea posibilitatea de a le încerca pe ambele?
10
Scepticul nu poate crede în nimic – viață, doctrină, realitate, sau orice altceva devine un lucru nu doar fără sens, dar și plin de banalitate în ochii săi. Va veni o zi în care doar cei ce nu vor crede în nimic vor fi pe deplin sănătoși – ei nu se vor lăsa orbiți de puroiul filosofiilor teribiliste, care se vor revărsa necondiționat peste epoca noastră cât și peste cele viitoare. Lumea eroilor lipsiți de eroism este aproape. Să fim sceptici – să ne punem la îndoială până și pe noi înșine, pentru a ne salva de vorbele goale ale noilor gânditori.