o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
Atlasul norilor, romanul scris de David Mitchell, a fost pentru mine întâi filmul, Atlasul norilor, regizat de frații Wachoski și Tom Tykwer. Am pomenit filmul nu pentru că voi scrie despre el, ci pentru că mi s-a părut misterios și incitant și m-a îndemnat să citesc cartea. Era ca și când aș fi pus mâna pe manuscris minunat ilustrat, dar din care nu înțelegeam nimic, pentru că nu cunoșteam limbajul în care fusese scris. Am citit, deci, Atlasul norilor, când am fost sigură că filmul mi se ștersese suficient din minte pentru a face romanul, dacă nu o necunoscută întreagă, cel puțin o jumătate dintr-una.
Atlasul norilor conține șase povești, construite ca un palindrom, ce acoperă mii de ani, începând cu cea a lui Adam Ewing. Acesta, un notar din sec. al XIX-lea, călătorește pe urmele unui moștenitor și are parte de aventuri la bordul navei, denumite „profetic” – Profetesa, și apoi în insula Chatham și Pacificul de Sud. Întâlnirea lui cu doctorul Henry Goose declanșează o serie de evenimente care îi vor marca viața, dar despre care aflăm mult mai târziu, în a doua jumătate a cărții. Al doilea fragment deapănă povestea lui Robert Frobisher, un tânăr care face în 1931 o călătorie în Flandra de Vest în căutarea unui compozitor odinioară faimos, Vyvyan Ayrs, căruia dorește să-i devină asistent. Motivul adevărat al tânărului este însă să își găsească un protector și să devină astfel cunoscut la rândul său. Robert descoperă în biblioteca casei lui Ayrs un fragment din jurnalul lui Frobisher, și astfel se creează prima legătură a romanului. A doua legătură este realizată prin scrisorile pe care Robert le scrie prietenului său, Rufus Sixsmit. A treia legătură va fi tocmai acest personaj care, devenit om de știință, se întâlnește cu o ziaristă, Luisa Rey, căreia îi dezvăluie un complot în jurul unui reactor atomic. După moartea lui Rufus, Luisa preia investigația, fiind la un pas să fie lichidată de mai multe ori de cei care doreau raportul scris de Rufus. Peste treizeci de ani, povestea ei ajunge la un editor, Timothy Cavendish, care are o aventură ciudată într-un azil de bătrâni (a patra povestire).
A cincea povestire, o distopie, are loc într-o Coree a viitorului, în care oamenii trăiesc într-un regim comunist-corporatist (corpocracy), în care atât consumatorii, cât și replicanții sunt sclavi ai sistemului (“Corpocracy is built on slavery.” p. 189 ) O replicantă, Sonmi-451, este supusă unui experiment în urma căruia devine conștientă de sine și începe să învețe. Somni acumulează cunoștințe diverse atât în timpul petrecut la unul dintre dejunariile orașului (dinery), un restaurant uriaș în care oamenii vin să mănânce, apoi la universitate ca material de studiu al doctorandului Boom Sook. Legătura cu poveștile precedente se realizează printr-un fragment de film despre aventurile editorului Cavendish. Al șaselea fragment are loc într-un viitor și mai îndepărtat în care rasa umană decade. Un tânăr, Zach’ry, însoțește o femeie dintr-o rasă superioară, Meronym, într-o călătorie pe parcursul căreia află despre interogatoriul lui Somni, devenită între timp o zeitate la care se închină triburile primitive. A doua parte a romanului, conține aceleași povești spuse însă în ordine inversă, astfel încât peripețiile lui Adam Ewing încep și încheie romanul, iar povestea post-apocaliptică a lui Zach’ry este pivotul.
Cartea mi s-a părut interesantă din multe puncte de vedere. În primul rând, fiecare fragment/povestire are exact stilul pe care ți l-ai imagina pentru perioada pe care-o oglindește. Pentru episoadele din viitor, autorul se folosește de inovații lingvistice, mergând în sensul îmbogățirii normale, logice, a vorbirii cu cuvinte noi (foarte bine păstrate de traducerea în română) – x-ista, ReV (AdV), scientiști, toșibe, disneiotecă (a disney), nikona (to nikon) etc. În fragmentul cel mai îndepărtat de prezent, limbajul suferă schimbări dramatice, devenind destul de greu de înțeles, dar logic în contextul perioadei și personajelor: „Frati-mio Adam și’io ș’cu taica veneam ’napoi dă la târgi’ din Honokaa pă drumuri noroite, cu axu’ la car frân’ ș’bulendrele mizere.” (trad. Mihnea Gafița, Humanitas fiction, 2008)
În al doilea rând, legăturile dintre fragmente sunt destul de slabe, așa că dincolo de migrațiile și aparițiile pasagere ale numelor de personaje ajungi să cauți și altele similitudini. O astfel de legătură este dată de chiar titlul cărții, Atlasul norilor, de fapt, numele unui sextet scris de Robert Frobisher, care oglindește perfect structura cărții, iar o alta este semnul din naștere în forma unei comete, pe care îl au toți cei șase protagoniști. În al treilea rând, istoria capătă fluiditate sub pana lui Mitchell, iar episoadele, personajele, atitudinile, viciile, depășesc granițele epocilor și se perpetuează/repetă până la sfârșitul timpului. Atlasul norilor este o istorie a umanității determinate de cauzalitate, în care nimic nu se întâmplă fără un scop și nimic nu este lăsat la voia întâmplării.
Dincolo de toate acestea, este o carte despre oameni, despre sentimentele lor, despre dragoste, ură, altruism, răzbunare, minciună, despre ce pot clădi, dar și distruge, despre puterea unui om de a aduce schimbarea și a turna istoria în anumite forme. Dar, cum nimic nu este veșnic, și formele istoriei se erodează, și apoi se transformă, sub influența timpului, în material pentru alte istorii. Din acestea istorii ia naștere însuși Atlasul norilor!