Reabilitarea [2]

de Liviu Ștefan Dunca

[prima parte a acestui text poate fi citită aici]

Când a fost însă începutul morții mele? Pot spune că în doar primii cinșpe ani ai vieții mele am fost viu. Atunci, fiind un sportiv desăvârșit, mi-am antrenat trupul pentru a face față acelor zeci de ani de trândăvie și pentru a apuca acest moment când mai am la dispoziție cel mult zece ore pentru a mă reabilita în fața cerului. Când am plecat la liceu eram încă o ființă umană, apoi țin minte cum zăceam în berării și cafenele, cum omoram omul din mine prin vorbe fără de folos, cum în loc să mă țin de școală jucam în timpul orelor poker, șeptică și fel de fel de jocuri de toată rușinea. Am o problemă cu jocurile sau cu berea? Nu am. Am însă o problemă cu faptul că eu nu am ce să spun în fața plutonului de execuție. Diverși eroi, înaintea supliciului sau chiar în timpul lui, au spus vorbe mari care defineau scopul jertfei lor. Eu ce să spun? Bere, poker? Ar fi o rușine. Nu voi spune nimic, nu am nimic de spus. În afară de a spune: „faceți ceea ce trebuie” voi ridica ochii spre cer. Voi putea privi spre infinit? Mai am zece ore până atunci.

            Totuși nu are rost să-mi amintesc detaliile căderii mele. Nu are rost, iar dacă am început cu acele câteva relatări mă voi opri. Timpul e prea scurt pentru a-l umple cu deșertăciunile acestei lumi. Nu vreau ca acest testament al meu să fie un roman autobiografic. Nu, căci nu voi putea merge la lansarea lui. Voi fi mort. Prin aceste scrieri eu vreau să-mi răspund anumitor întrebări, vreau să ridic din nou ochii spre cer, vreau să pășesc pe eșafod cu nădejdea că Dumnezeu m-a iertat, că mă primește acolo unde moartea a fost biruită.

            Am calculat și sunt douășapte de ani pe tărâmul morții. Cum a fost? Nu mai țin minte. Ce pot să spun e că acum mă simt îngrozitor. În fața morții trupești mă simt nepregătit, fără răspuns, fără putere. Dacă voi cere ca televiziunile cărora mi-am sacrificat viața să vină în apărarea mea acestea nu vor veni. Iar autoritățile care mi-au întreținut în mod oficial această lâncezeală nu mă vor disculpa, ci ele sunt chiar de partea acuzatorilor. Nimeni nu mă va apăra, toți vor tăcea. Până și Dumnezeu. Eu singur voi da răspuns. La început mă întrebam de ce am primit verdictul în lipsa unui proces. Dar mai bine este așa. Oricum vina e prea evidentă pentru a se mai desfășura un proces ce ar putea deveni ridicol. Însăși groapa din patul meu e un motiv de decapitare imediată, iar faptul că mi s-au dat doișpe ore de reflecție e o concesie pe care nu o meritam, dar de care voi profita din plin. Sunt doișpe ore de viață, doișpe ore în care voi încerca să cuprind infinitul. Acum mai sunt zece.

Dacă la început credeam că scriind și raționând voi putea îndupleca cerul, acum nu mai cred aceasta. Ceea ce am scris până acum nu va interesa pe nimeni, va apărea cel mult la rubrica de necrologie din ziarul de poimâine. Dumnezeu are nevoie de fapte, are nevoie ca cuvintele să fie lucrătoare, să schimbe omul din temelii. Mâine pe eșafon trebuie să fiu un om nou, un om care s-a transformat în lumină. Voi lăsa penița din mână și…

*

Era ora nouă dimineța când funcțioarii statului însoțiți de jandarmi au bătut cu putere în ușă. Adrian era în genunchi. Cu dosul palmei și-a șters lacrimile, s-a ridicat și a strigat către aceia: „Deschid imediat!”. Nici n-a apucat să se îndrepte spre ușă căci jandarmii, cu un berbec pregătit pentru asemenea situații, au spart ușa și au tăbărât toți înăuntru. Unul dintre funcționari s-a oprit în dreptul lui și a citit sentința de pe o foaie. După ce acela a terminat de citit, unul dintre jandarmi, pătruns de ultimile cuvinte ale sentinței: „acesta nu e vrednic să trăiască printre noi”, s-a umplut de mânie și i-a tras o palmă care l-a doborât la pământ. Când Adrian s-a ridicat cu fața plină de sânge și l-a privit pe agresorul său cu o dragoste nemărginită acesta și-a plecat capul la pământ plin de rușine. După aceea l-au legat cu cătușe, l-au urcat într-un TAB al armatei și s-au îndreptat spre locul execuției.

Călăul a verificat temeinic funcționarea ghilotinei. A uns-o cu vazelină și a lăsat-o să cadă de câteva ori în gol. Lamelele se întretăiau cu o precizie matematică. În ultima vreme execuțiile s-au înmulțit și de aceea a trebuit să renunțe la al doilea serviciu dedicându-se în totalitate meseriei de călău. E o meserie ușoară, bine plătită, și în privința crimei nu avea nici o mustrare de conștiință. El nu făcea altceva decât să pornească mecanismul ghilotinei, omorul se decidea de către foruri mult mai înalte. Și chiar dacă el nu ar mai fi voit să săvârșească fapta, călăul de rezervă s-ar fi urcat imediat pe eșafod finalizând procedura. După ce a verificat ghilotina și a fixat coșul unde avea să cadă capul s-a așezat pe eșafod aprinzându-și o țigară. Fumul îl scotea cerculețe ce ieșeau pe sub mustăți ca apoi să se dezintegreze în aer. Lumea era adunată în piață în număr destul de mare. Era ora unșpe și din depărtare a apărut TAB-ul în care se afla condamnatul. La vederea TAB-ului toți cei din piață au început să strige fel de fel de lozinci pregătite de dinainte, unele compuse chiar de către autorități. Totul era foarte bine organizat. Când a zărit TAB-ul, călăul a sărit în picioare, și-a strivit țigara cu talpa cizmei și a așteptat sosirea condamnatului. Nici n-apucase să iasă bine din TAB că mulțimea a năvălit asupra lui și era mai mai să cadă pe mâna lor și să fie linșat dacă jandarmii nu l-ar fi acoperit și cu bastoanele nu ar fi făcut un culoar până la eșafod prin mulțimea turbată. Acolo era așteptat de oficialități: primar, miniștrii, deputați.

După ce Adrian s-a urcat pe eșafod toți cei din piață au tăcut dintr-odată. Nu se știe de ce, însă s-a așternut o tăcere de mormânt. Adrian avea un chip luminos, plin de pace și privea spre oameni cu o dragoste curată, jertfelnică. Cu degetele împreunate ale mâinii drepte a făcut în aer semnul sfintei cruci. Călăul, văzând desfășurarea neprevăzută a evenimentului, s-a uitat contrariat spre organizatorul șef. Acesta la rândul lui s-a uitat spre mulțimea încremenită. Toți stăteau nemișcați în dogoarea soarelui de august și așteptau ceva. Ce așteptau nici ei nu știau. Nici călăul, nici organizatorii nu știau cum să depășească momentul. Trebuia totuși să se aplice procedura ce se impunea unui asemenea eveniment. Cu toate că citirea sentinței ținea și ea de protocol, organizatorul șef nu a mai citit-o. Cu o înclinare a capului a făcut semn călăului că execuția trebuia începută. Călăul l-a prins pe Adrian de braț ca să-i așeze trupul acolo unde erau culcați condamnații însă și-a retras speriat mâna de parcă fusese curentat. Adrian s-a uitat în ochii lui și i-a spus: „Fă ceea ce trebuie!” și din ochii călăului au început să curgă lacrimi. Adrian s-a întins pe burtă și și-a fixat singur gâtul pe locul unde urma să cadă lama. Buzele sale murmurau ceva. În acea tăcere deplină oamenii auzeau precum într-o catedrală din Bizanț murmurul rugăciunii inimii. Călăul tremura din toate încheieturile, se uita spre cer și cerea ajutorul. Pentru prima dată în viața sa se simțea ucigaș. Cum va putea ucide un asemenea om? Cu capul plecat s-a coborât de pe eșafod, și-a făcut loc prin mulțime și s-a îndreptat spre casa sa. Călăul de rezervă a tras maneta și lama a căzut fără milă. Dacă până atunci piața fusese cuprinsă de o muțenie de neînțeles, după ce capul lui Adrian căzuse în coș deodată mulțimea s-a dezlănțuit în fel de fel de manifestări barbare.

Călăul era deja departe de piața execuției. Rătăcind pe diverse străzi se făcuse seară. Razele multicolore ale laserelor răzbăteau din piață până la el. Și-a mai întors pentru ultima oară privirea într-acolo lăsând pe obraji să i se prelingă lacrimi. Acolo se desfășura un carnaval păgân. Hologramele proiectate pe întunericul văzduhului păreau a fi o legiune de demoni. Călăul nu mai vroia să aibă părtășie cu asemenea oameni, darămite cu demonii venerați de acei barbari.

Când a intrat în apartament copilașii săi au sărit pe el, iar soția l-a întâmpinat ca de obicei cu blândețe și dragoste. L-a luat pe cel mic în brațe. Acesta și-a plimbat mânuța prin mustățile stufoase și l-a întrabat:

  • Ce-ai făcut astăzi?
  • Nimic bun, i-a răspuns.
  • Nimic bun?? Și mâine tot așa?
  • De mâine veți avea un alt tată.

Reabilitarea [2]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top